La răscruci

La răscruci de Ioan Slavici

I - SPRE CASĂ

- O fi, cum zici, purtarea de grijă a lui Dumnezeu, n-o fi?! nu știu! grăi Tănase urrnându-și pe-ndelete drumul; știu, însă, că vrednicia omului multe poate să-nfrunte.

Andrei se opri pe o clipă și se uită cuprins oarecum de grijă la dânsul.

- Mi-e, parcă, frică să te ascult de câte ori te aud vorbind așa, îi zise. Nu-i a bine când îndoiala se furișează în inima omului.

- Se vede că și după trei ani petrecuți în oaste tu tot popă ai rămas, întâmpină Tănase așa, mai în glumă.

- Nu e popia, ci copilăria, răspunse Andrei, și dânșii își urmară iar câtva timp drumul în tăcere.

Se întorceau de la oaste acasă, după ce-și făcuseră Tănase anul de voluntar, iar Andrei cei trei ani rânduiți de lege pentru oamenii de rând. Veniseră pe calea ferată până la acea mai apropiată stațiune și mai aveau până la Răscruci, unde ședeau părinții lui Tănase, cale de vreo trei ceasuri, pe care acum toamna o făceau cu plăcere pe jos. Deși cu vreo patru ani mai mare, Andrei îi fusese încă în seminar bun prieten lui Tănase, și-n timpul petrecut la oaste, unde Tănase îl găsise sergent-major, prietenia aceasta se mai strânsese.

- Tu știi - urmă Andrei - că în seminar nu prea am fost îndrumați spre credință și cei mai mulți dintre noi vorbeau ca tine, iar după ce am ieșit din seminar, am dat prea adeseori de preoți sfătoși, care nu cred ceea ce zic în biserică și afară din biserică își mărturisesc cu un fel de fală îndoielile. Nu! - stărui el - popia nu e! Am primit dimpreună cu întocmirile apusene prea multe din păcatele apusenilor. Dezbrăcându-ne hainele părintești, ne-am lăpădat și de slăbiciunile lor și ne temem că nu cumva să nu mai fim socotiți în rând cu oamenii luminați dacă ne vom mărturisi credința rămasă din timpul copilăriei în inimile noastre.

- Nu putem s-o mărturisim dacă n-o mai avem, întâmpină iar Tănase.

Andrei iar se opri puțin din drum.

- Aș! - îi zise - nu puteți să n-o aveți! Nu se perde credința atât de ușor cum ți se pare ție, căci ea e temelia vieții din copilărie. Mi-e drag - urmă el mergând înainte - satul meu, mi-e dragă casa parintească, îmi sunt dragi văile și dealurile, dragi îmi sunt oamenii de la noi, fiindcă cea mai fericită parte din viața mea e copilăria, în care mi s-a croit sufletul, și o dulceață nespusă se revarsă în toată ființa mea când îmi reamintesc zilele copilăriei. E peste putință să uit zilele acestea, care dau farmec întregii mele vieți, și când mi le reamintesc, trebuie neapărat să se reivească în sufletul meu și simțămintele de care eram stăpânit atunci. Ar trebui să mă-nstrăinez de toți ai mei, să uit pe mama și să mă lepăd de ea pentru ca să piară din mine simțămintele în care ea m-a crescut. Nu, Tănase! ceea ce tu zici e peste putință. Fără credință, cu adevărat necredincioși nu pot să fie decât oameni cărora soarele nu le-a luminat anii copilăriei, care n-au avut parte de iubire, copii horopsiți, munciți, chinuiți, iar aceștia se fac suflete înhăinite, cari nu iubesc, ci își petrec zilele în vrajbă cu semenii lor. Tu și eu și toți oamenii ca noi trebuie neapărat să credem și să nădăjduim!

Drumul lor trecea printr-un stejăriș amestecat pe ici, pe colo cu tei, cu ulmi, cu plopi, cu carpeni și cu frasini, al căror frunziș, pișcat de brumă, își pierduse verdeața și se făcuse ici galben, colo roșiatic și iar mai departe portocaliu ori roșu ca sângele de bou, iar sub pașii lor fâșiau frunze scuturate înainte de timp. Ieșind ei în luminișul din culmea dealului, li se deschide deodată o vedere largă peste valea Teleajenului care se întindea în fața lor tăcută până la munții pierduți în ceața albăstrie a depărtării, unde ei vedeau în gândul lor Suzana și Cheia.

- Vom fi iubind - grăi Tănase — și locurile. Uite, urmă, arătând spre fundul văii. E oare cu putință să nu iubești acest cuib de viețuire neturburată! ?

Andrei dete din cap.

- Numai locurile de care se leagă reamintiri plăcute Ie iubim, răspunse el. Ceea ce ne dă mulțumirea iubirii sunt oamenii cari ne-au făcut viața plăcută.

-Ai dreptate Andrei, grăi Tănase. Mi-e, precum știi, mai dragă decât orișicine soră-mea Ileana, și de câte ori mă gândesc la dânsa îmi aduc aminte și de locurile în cari mi-am petrecut copilăria. Ai multă dreptate. Acasă mă văd mai rar, și când mă văd acasă, mi-l aduc aminte pe tata, gospodarul neobosit, care lucrează fără de răgaz ca să adune pentru copiii lui și să-și întemeieze starea. Îl știu om sărac și 1-am văzut cum s-a ridicat în cele din urmă cel mai de frunte la Răscruci, fruntaș între fruntașii din Valea Teleajenului. Bucuriile copilăriei mele au fost clăi de grâu și coșare pline de porumb, zăcătoare de prune și butoaie cu țuică, care de poame și cules de vie, și nu pot să-mi aduc aminte de copilăria mea fără ca să văd în fața hanului carele drumeților, pe cari tata atât de bine știa să-i îndulcească cu vorba lui nesecată, încât nu erau în stare să treacă fără de a se opri puțin la casa lui.

- Da! îl întrerupse Andrei. Dumnezeu i-a binecuvântat lucrarea-fiindcă era pornită din îndemn curat. El nu împarte mila ca noi oamenii făcând cu mâna largă dar din puțin, ci-i luminează pe cei iubiți de dânsul, ca să apuce totdeauna calea ce-i duce la izbândă și le întărește inima umplând-o de nădejde, ca să meargă cu hărnicie înainte. N-a fost nenea Ghiță numai gospodar vrednic, ci totodată și om deștept, care a știut cum să-și apuce treaba și cum s-o scoată la capăt, un chivernisitor cumpănit, care le potrivește toate bine, iar aceasta nu se-nvață, ci vine de la voia lui Dumnezeu.

- Eu te fericesc — îi zise Tănase - uitându-se la el cu un fel de mirare, în care era amestecată și oarecare milă.

- Nu știu dacă mă vei fi fericind ori nu în adevăr, răspunse Andrei; te-ncredințez, însă, că eu însumi mă simt fericit. Câte nevoi mari au căzut pe capul meu, prin toate numai neclintita mea credință în purtarea de grijă a lui Dumnezeu m-a ajutat să trec cu inima liniștită. Am fost, precum știi, nevoit să rămân acasă după ce tata, fie iertat, a murit și ne-a lăsat rău încurcați: n-aș fi crezut niciodată că n-o să mă mai întorc la seminar, ca să-mi urmez studiile. Când însă, toamna viitoare, era să mă întorc, a venit vorba despre măritișul surorii mele. Ai și tu soră și o să vezi odată ce lucru mare e să ți-o ceară un om la care ții și să nu i-o poți da. Îl știam pe Vasile din seminar, și nu mă-ndoiam că nu e zestrea ce-l ține în loc, dar avea nevoie neapărată de vreo 2. 000 lei ca să-și ia parohia și să-și întemeieze casa, și-mi sângera inima când o găseam pe soră-mea plângând pe-nfundate prin unghere. Aș fi fost în stare să mă vând pe ani de zile înainte ca să-i pot ajuta: am mai stat dar un an acasă, iar după trecerea acestui an am fost luat în oaste. Ce făceam eu dacă nu era în sufletul meu credința că așa vrea Dumnezeu, care știe mai bine decât mine ce mi se cuvine și-mi pune pedeci ca să mă îndrumeze pe calea ce mi-a croit?! Nu-i, Tănase, trai binecuvintat fără de credință, și sufletește mort mi se pare omul care și-a perdut credința.

El se opri deodată cu privirea îndreptată spre vale.

Cotind la dreapta, zărise casele mari și frumoase pe cari Băltac și le zidise în timpul celor doi ani de când ei nu mai fuseseră pe acasă.

- Să fie oare ale lui Băltac?! zise el.

- Adecă de ce nu? grăi Tănase. Nu degeaba a învârtit mă-sa atâta timp treburile la curtea boierească. Nu știe nimeni cine i-a fost tată; chiar însă dacă nu i-ar fi, cum se zice, bătrânul, a știut Rada să se folosească de neputințele lui ca să adune ceva pentru băiatul ei. A luat apoi și zestre cu slăbănoaga lui și e om zgârcit și fără de inimă.

- Om al zilei de astăzi, care știe că lumea nu te prețuiește după ceea ce ești prin tine însuți, adăugă Andrei, ci se întreabă ce ai și cu cine te însoțești. Și dacă-i vorba - urmă Andrei - cam așa și trebuie să fie. Nu se poate vedea ceea ce e în sufletul tău, și nici deșteptăciunea, nici știința nu-ți sunt de vreun folos dacă ești nevoit, ca să poți trăi, a le pune în serviciul celui ce are și poate să-ți dea.

Vorbind așa și cotind iar la stânga în mersul lor la vale, ei se apropiară de casele cele mari și frumoase, un han încăpător, în partea de jos cârciumă și băcănie, iar sus o mai largă încăpere, cu cerdac mare pentru drumeții mai aleși, la dreapta „pavilionul” obicinuit în partea locului pentru horă, iar în fundul curții grajdurile, șopronul și un pătul.

Din cerdac se uita de-a lungul drumului ce șerpuia la deal un om îmbrăcat nemțește, mărunt și slab, cu fața lată, suptă și veștedă, dar cu ochii vii și neastâmpărați, nu tânăr, dar mai mult sleit de puteri decât bătrân de zile.

Îi zărise încă la cotitură pe cei doi călători și nu putea să-și dea seamă cine sunt și ce rost vor fi având.

Tănase, tânăr înalt și mlădios, mai mult bălan decât oacheș, i se părea după umbletul lui legănat un coconaș, care numai pentru perdere de vreme umblă pe jos, iar Andrei, om mai scurt și spătos, cu fața cam colțuroasă și cu mustața mare, deși îmbrăcat țărănește, avea în cap o șapcă militară, și nici după umblet, nici mai ales după gesturi nu semăna deloc a țăran de rând.

- Da, grăi Andrei după ce se apropiară de han. El e!

Îl cunoșteau amândoi bine pe Băltac. Era vad vestit la hanul lui, și nu o dată făcuseră și ei popas aici.

- Pare însă că s-a mai spălat, adăugă Tănase.

Așa și era.

Rămas de vreun an și jumătate văduv, zgârcitul de mai înainte se făcuse om cu mâna largă.

„Abia de aici înainte am să trăiesc și eu! ” și-a zis și și-a zidit casele, s-a mobilat boierește, și-a cumpărat trăsură ușoară, ținea cai frumoși și iuți, se îmbrăca totdeauna ca de sărbătoare, își da în toate împrejurările silința să arate că nu degeaba și-a ținut până acum strânsă punga și că-i dă mâna să-i facă trai bun fericitei care-i va fi soție. De ce folos i-ar fi fost averea dacă nu și-ar fi îndulcit viața din ea?! Împlinise vârsta de patruzeci de ani și voia să-și trăiască pe plac zilele ce-i mai rămâneau.

El tresări puțin când îl recunoscu pe Tănase, feciorul bunului său prieten Ghiță Chelaru și fratele Ilenei celei frumoase.

- Ce-mi văzură ochii! strigă el scoborând treptele cerdacului. Bun sosit din cale lungă! Mă vei și uitat de când nu ne-am mai văzut!

Nu-l uitase nici Tănase, nici Andrei, căci nu se uită și totdeauna plăcuți sunt oamenii pe cari-i știi din timpul copilăriei.

Era neprefăcută bucuria revederii, și peste puțin Tănase, Andrei și Băltac ședeau la masa din cerdac ca trei vechi și buni prieteni, și pe când Tănsae și Andrei își spuneau pățaniile,

Băl tac îi dumirea asupra celor petrecute pe acasă în timpul cât au lipsit dânșii.

Așa află Tănase că tatăl său, Chelarul, trecuse ca ieri pe înserate spre Tohani, ca să cumpere vinuri de la Lina Văduva.

Nu i-a spus Băltac și că tot în cerdacul în care se aflau a petrecut cu lăutari, nici că era în voie bună când a plecat mai departe, nici mai ales că umblă des și stă mult pe la Lina, care e o femeie voioasă și are pivniță vestită; tot îl mâhnea însă pe Tănase gândul că n-o să-l găsească acasă pe tatăl său, la care ținea mult.

Sunt însă trecătoare mâhnirile când se întâlnesc oamenii ce nu s-au văzut de mult. Vorba trece de-a valma de la un lucru la altul și nu prea ai timp să te gândești la ceea ce ai aflat până ce iar alta ți se spune.

Mai erau apoi și la han, unde unul iese, altul intră.

Nu-și încălziră încă bine locurile, când la colț se ivi, coborând despre vii, cocoana Paula, cu Viorel, băiatul ei.

Era nevasta subprefectului cocoana Paula și venise numai așa, în treacăt, la Băltac; ca să-i facă însă plăcere, a mai rămas și făcea de vreo trei săptămâni acum cură de struguri la aer curat.

Cei doi tineri o știau bine ca cocoană foarte simandicoasă și se simțeau strâmtorați gândindu-se că au să stea așa plini de praful drumului în fața ei.

Erau, nu-i vorba, prin partea locului și oameni cari o știau și din timpul când o chema Păuna și umbla desculță ca celelalte fete din satul ei, precum și din timpul când Naie Văleanu, prefectul, o luase la casa lui, ca să-i dea oarecare spoială; tocmai de aceea însă cea mai neadormită grijă a ei era să nu-și dea de gol începuturile, vorbea mereu despre nenea Naie, prefectul, ori nenea Naie, deputatul, unchiul ei, și în vorbă, în îmbrăcăminte, în apucături, până chiar și în mers se arăta cucoană mare, ca nimeni să nu-și mai aducă aminte ce a fost ea odinioară.

Numai acasă la ea, când nimeni n-o vedea, se lăsa să fie cum în adevăr era, și singur d. Moină, soțul ei, știa cine 1-a luat de bărbat.

Viorel, băiat plin de viață, nu putea suferi pasul domol al mamei sale. Mai ales când văzu în cerdac șapca militară, el o porni înainte și urcă pe săltate treptele cerdacului.

Era om făcut Viorel.

Mai avea, ce-i drept, câteva săptămâni până la vârsta de unsprezece ani, dar era fiul mamei sale, trecea în clasa a doua, le știa toate și ținea să se vâre pretutindeni, un adevărat copil al timpului, căruia nu-i lipseau decât anii pentru ca să fie om mare.

Nu înțelegea Băltac cum adecă Tănase și Andrei, pe cari îi știa seminariști, au ajuns să-și facă rândul la oaste.

— Nimic mai deslușit! îi zise Tănase. Eu am luat bacalaureatul ca să trec la Facultatea de Drept și mi-am făcut anul de voluntar ca să scap de taxă, iar pe Andrei nu 1-a găsit asentarea în seminar, de unde plecase cu un an mai înainte, ci acasă.

— Foarte cuminte! strigă Viorel, copilul deștept. Nu se poate prostie mai mare decât să te faci preot după ce ți-ai ros timp de doisprezece ani coatele pe băncile școlilor. Eu, ce-i drept, n-aș fi ales ca d-ta: azi nu mai prețuiește nimic licența în drept. Dar asta e chestiune de gust! D-ta însă, - urmă el îndreptându-se spre Andrei -, d-ta cu ce te-ai ales dacă ai plecat din seminar? de ce folos îți este învățătura dacă nici măcar popă nu mai poți să fii?

Andrei îl măsură lung și din sus în jos, și de jos în sus. Mirat nu era, căci sunt mulți azi copiii deștepți ca Viorel, dar îi era greu să-l ia în serios și nu-l ierta firea să-și bată joc de un copil nevinovat.

— Mi-am făcut - îi zise - și eu gustul și am ajuns, precum vezi, sergent-major în oastea României. Și - adăugă peste puțin, mai mult pentru ceilalți decât pentru copil - nu stă nicăiri scris că nu pot să fac și de aici înainte cei doi ani de seminar ce-mi mai lipsesc.

- Ai fi în stare să mai umbli și de aci înaitne la școală? întrebă hangiul.

- Cu multă plăcere! - îi răspunse Andrei - și mulți au mai făcut așa. Vorba e numai să am din ce trăi.

Cucoana Paula trecu prin fața cerdacului, dar nu urcă treptele, ci trecu prin curte, ca să urce scara din dos.

Nu-i ședea ei bine să stea de vorbă cu orișice trecător care face popas la han.

II - NEVOI ȘI IAR NEVOI

Scăpătase soarele în dosul munților când Tănase și Andrei au sosit la Răscruci, dar prin amurgul prelungit al văii tot mai putea Tănase să vadă că nu sunt la casa părinților săi lucrurile cum le lăsase el.

Șindrila din acoperișul caselor era învechită, neagră aproape, iar de pe pereți căzuse pe ici, pe colo tencuiala. Stâlpii ulucilor de împrejmuire începuseră să putrezească și se culcaseră în bătaia crivățului. Gunoiul lăsat de carele drumeților nu mai fusese de mult rânit și sta mormane prin curte și prin fața casei. Zăcătoarele de prune de sub șopron și butoaiele scoase din pivniță pentru culesul viei erau hodorogite. Via cea frumoasă ce se întindea din sus de case nu fusese stropită, și mana-i uscase toată frunza, iar vestita lor pruniște fusese mâncată de omizi și era plină de uscătură.

Le vedea Tănase toate și nu-i venea să-și crează ochilor. Era, parcă, în fața unei averi rămase fără stăpân, și o jale nelămurită îi cuprindea sufletul.

Ce s-a întâmplat aici? Unde era Chelarul cel vrednic și priceput la toate? Neadormitul purtător de grijă ce s-a făcut el?

Cu inima din ce în ce mai grea se apropia de casa părintească: simțea că dureroase lucruri o să afle și-i venea să se întoarcă înapoi, ca să rămâie în neștiință.

Nu tot așa și Andrei.

Privindu-le pe toate cu ochii sufletului său, el nu le vedea cum erau acum, ci cum le știa de odinioară, și inima i se umplea de bucurie. Petrecuse ani de zile de-a rândul câte o săptămână, două la casa aceasta, unde toți îl iubeau ca pe un bun povățuitor al mai tânărului său prieten și unde avea s-o revadă acum pe Ileana, femeie în toată puterea. Nu-i făgăduise ea, ce-i drept, niciodată c-o să-l aștepte, dar a lăsat-o fată mare, și acum, după trei ani, tot fată mare o găsea, deși mulți o vor fi pețit. Ce-i pasă lui de șindrila din acoperiș, de tencuiala căzută din pereți, de stâlpii culcați de crivăț ori de mormanele de gunoi, când știa că peste puțin va sta față în față cu ea! Vedea numai ce-i doreau ochii.

Și așa și trebuia să fie.

Tănase nu le mai vedea nici el celelalte după ce mumă-sa se ivi în cerdac, iar Ileana, zărindu-i, porni în fuga mare spre dânșii. Bucuria curată și viuă le covârșește toate, și cel ce e vesel în sufletul lui își păstrează veselia și în mijlocul celor mai grele nevoi.

Nu mai știau Elena și Maria, mama ei, ce să le facă și ce să le zică în clipa neașteptatei revederi. Îi întrebau pe sărite de toate nimicurile, le întrebau și ei tot așa și nu mai ajungeau nici ele, nici dânșii să dea răspuns.

Întocmai însă precum valurile se domolesc după ce încetul cu încetul se așează vântul, s-au potolit în cele din urmă și ei, și pe când Tănase s-a retras într-un colț, vorbind mai pe șoptite cu mamă-sa, Ileana și Andrei au rămas în cerdac stând față în față și nemaiștiind nici el, nici ea ce să mai întrebe.

Nu mai întreba Maria, ci spunea, spunea mereu și-și vărsa tot focul, iar Tănase asculta și dedea mereu din cap. „Nu se poate! zicea el! Minciuni! Nu crede! Câtă răutate?! Nu lăsa să te prostească! Nu! ” Nu-l ierta pe el firea să creadă ceea ce mama lui îi spunea, și sângele îi năvălea în obraji când vedea că din când în când câte o lacrămă se ivea în ochii mamei sale.

- Și te-ai gândit așa câteodată și la mine? întrebă în cele din urmă Andrei.

- Ba bine că nu! îi răspunse Ileana cu inima deschisă. N-a trecut zi dată de Dumnezeu fără ca mama și eu să ne fi întrebat ce vei mai fi făcând și cum ți-o fi mergând. Nu ești d-ta în stare să-ți închipuiești cât de mult ține mama la d-ta și ce mult s-a bucurat când a aflat că sunteți cu Tănase în același batalion.

Andrei se simțea foarte strâmtorat.

- Totdeauna - îngână el - lelea Maria a fost cu inimă bună și duioasă față de toți.

- Nu tocmai față de toți, întâmpină Ileana; sunt și oameni pe cari nu poate să-i sufere: ne iubește însă pe Tănase și pe mine și știe că ne ești bun din toată inima.

- Cu cei buni nu poți să fii decât bun - răspunse Andrei și mai strâmtorat - și cu cât mai mult trăiești cu dânșii, cu atât mai mult ți se lipesc de inimă.

Peste fața Ilenei trecu un fel de suflare dureroasă.

- Uite! - zise ea vorbind rar și cam în silă - tata nu e așa. De’la un timp încoace el pare a-și fi schimbat gândul.

- Care gând? - întrebă Andrei - și cum și 1-a schimbat?

- Să vezi, răspunse ea căutând oarecum vorbele. Mai-nainte vorbea și el ca noi. În urmă râdea de vorbele noastre, iar acum se supără când ne aude vorbind.

Andrei rămase câtva timp nemișcat și cu răsuflarea oprită, ca omul prins fără de veste asupra unei fapte rele. Înțelegea parcă de ce anume se supără tatăl fetei și-l vedea în gândul lui pe Viorel cel deștept. El făcu un pas spre Ileana, îi luă mâna și se uită stăruitor în ochii ei.

- Ce-l face să se supere? întrebă vorbind mai încet.

Ileana nu știa încă să-și ascundă gândurile.

- Zice că ești om fără de rost, răspunse ea. Dar ce-mi pasă mie de asta?!

Andrei începu să tremure. Îi venea să intre în pământ de rușine și-ar fi voit să fugă și să nu se mai uite înapoi.

- El are dreptate! grăi dânsul cu hotărâre.

- Ba nu are, răspunse ea cu-ndărătnicie. Iarba crește la plointe și se usucă în timp de secetă: ceea ce e-n inima omului e fiindcă trebuie să fie, și n-ai nici să te miri, nici să te superi că este.

Andrei se uită lung la ea. O știa de când era copilă mică și totdeauna i-a fost dragă, niciodată nu și-a gândit-o însă atât de limpede la cap.

- Așa e - zise - cum zici, dar e păcat să te pui împotriva voinței tatălui tău.

Ea dete din cap.

- Nu! răspunse. Păcat ar fi dac-aș face ceea ce el nu vrea; nu poate însă să fie păcat ceea ce simt numai, căci asta vine de la sine și fără de voia mea.

- Faci, când stai de vorbă cu mine, căci el n-o vrea nici asta, întâmpină Andrei întorcându-se spre Tănase, care-n clipa aceea se depărta de mumă-sa stăpânindu-și firea.

- Aș! zise ea-n pripă. Asta nu mi-o poate cere nimeni.

Vorba fusese ca vechii și bunii prieteni să petreacă câteva zile împreună; dacă n-ar fi fost însă pe-nserate, ei s-ar fi despărțit fără de întârziere.

Le era amândurora parcă li se prăbușește casa-n cap.

Tănase ținea să rămâie singur cu ai săi, ca să se dumirească pe deplin, și-i eră nesuferit gândul că Andrei, mai stând, ar putea să afle și el câte ceva despre cele petrecute.

Andrei nu mai putea să stea într-o casă al căreia stăpân nu-l vedea bucuros. Nu-l ierta firea să mai stea de vorbă cu Ileana când știa că aceasta-l supără pe tatăl ei. Nu mai avea el ce să caute-n casa aceasta. O nenorocire era slăbiciunea lui pentru Ileana, cu cât mai mare slăbiciunea, cu atât mai cumplită nenorocirea.

Sărmana mama lui! Cum avea el să i-o spună aceasta?!

- M-a răzbit foamea și oboseala, grăi Tănase.

Dacă nu putea Tănase să plece, ei trebuiau să îmbuce în pripă ceva și apoi să se despartă, culcându-se unul într-o pane, altul în alta.

- Și pe mine, răspunse Andrei, care ținea să rămâie și el singur cu gândurile lui.

Ileana se duse dar în grabă la bucătărie, ca să spargă câteva ouă și să le facă jumări, apoi le așternu masa și le mai aduse și câteva bucăți de brânză, și nu se înnoptase încă când Andrei se zbătea în culcușul lui, în vreme ce Tănase o ispitea pe Ileana, care era în toate mai dumirită decât mama ei.

- Rar îl mai pomenești treaz - așa zisese bătrâna - își petrece tot timpul la văduva aceea și e rău încurcat.

- Așa și le-nchipuiește mama, grăi Ileana. E adevărat că e mereu în voie bună, dar beat nu 1-am văzut niciodată. Îi place să stea de vorbă mai cu unul, mai cu altul, îi plac și lăutarii, și stă la Lina fiindcă acolo își găsește totdeauna tovarăși de petrecere; să nu crezi însă, Tănase, că are, cum zice mama, vreo legătură cu văduva aceea. Și, dacă-i vorba, adăugă ea, a muncit destul și destul a agonisit în viața lui: nu noi avem să-l judecăm dacă acum din al lui își mai îndulcește viața.

- Da, i se cuvine! zise Tănase mai liniștit. Acum ne vine nouă rândul să muncim. Mama îmi spune însă că e rău încurcat.

- Multe va fi zicând mama, răspunse fata. Ea se gândește mai mult la noi decât la el și-ar vrea să meargă toate ca mai-nainte, ceea ce nu e cu putință. Îl știi pe tata, urmă ea punându-i o condică pe masă. Fiindcă nu știe să scrie, nu uită nimic și mi le spune mie toate, ca să le trec aici. Iată - urmă ea deschizând iar condica - vezi tu însuți, ca să te încredințezi.

Are mulți datornici și stă bine după ce-i vor fi plătit aceștia, și tu știi bine că oamenii plătesc, mai curând, mai târziu, dar plătesc când pot.

Tănase frunzări câtva timp, ca să vadă cam ce fel de oameni îi sunt tatălui său datornici, apoi o luă de la început și făcu față cu față, foaie cu foaie adunarea, în vreme ce soră-sa sta-n picioare la spatele lui și-i îndrepta greșelile făcute în pripă.

Urmând cu adunarea, el se făcea din ce în ce mai voios. Trecuse peste treizeci de mii de lei, o întreagă avere, și tot mai erau foi de adunat.

- Nu mi-aș fi închipuit niciodată că are atât de mult, zise el oprindu-se pe o clipă în lucrarea lui.

- Nici nu are, grăi dânsa. Nu toți banii aceștia sunt ai lui. La vreme de nevoie s-a mai și-mprumutat, ca să-i poată ajuta pe oameni.

- S-a-mprumutat?! strigă Tănase, cuprins iar de grijă. Cu cât?

- Asta numai el ar putea să ți-o spună, răspunse Ileana. Eu scriu numai ceea ce are să ia. Ceea ce are să dea, zice dânsul, au să scrie cei ce au să ia.

- Dar dacă scriu prea mult?! strigă iar Tănase. Va fi luat fără îndoială cu camătă: oamenii îi plătesc și ei camătă?

- Tot numai el ar putea să ți-o spună!

- Nu știi nici cam de la cine se împrumută și cui îi este dator?

Ileana dete din umăr.

- Mie îmi spune numai pe aceia cărora le plătește când ia de la oameni, grăi dânsa. E văduva, e o cocoană, cine-o fi, e Băltac…

- Destul! o întrerupse el. Le știu acum și celelalte!

Care va să zică tatăl său a ajuns mijlocitor al unor cămătari nemiloși, cari trebuiau neapărat să-l ducă în cele din urmă la ruină.

Un singur simțământ îl stăpânea în clipa aceasta: că cineva trebuie să moară dacă e vorba să scape cei despuiați.

- Dar oamenii aceștia sunt ajunși la sapă de lemn - strigă el ieșit din sărite - nu mai au nimic, nu mai pot să plătească: cine poartă greul carnetelor dacă ei nu plătesc!

- Plătesc, Tănase, grăi dânsa zâmbind a liniște sufletească. Eu știu cât au plătit în timpul de când le port socotelile: muncesc, rabdă la foame și la frig și plătesc, mereu plătesc.

- Dar dacă nu găsesc de lucru?!

- N-ai decât să le cauți, răspunse ea. 1-am spus-o și tatei de câte ori, ajuns în strâmtorare, se supăra, dar nu vrea să mă înțeleagă. Nu e sărac cel ce e sănătos și are două brațe: dă-i de lucru, căci ai ce să iei de la el.

Nu se poate ceva mai apropiat de mintea omenească decât acest gând al Ileanei; Tănase se uita, cu toate aceste, cu un fel de mirare la ea.

Da! dânsa avea multă dreptate. N-ai decât să le dai oamenilor de lucru pentru ca să te salți tu și să-i scapi și pe ei de nevoi. Dacă e vorba, toată bogăția omenească din munca brațelor omenești s-a adunat, și sunt puțin pentru cele câteva sute de oameni câteva zeci de mii de lei: li-e destul o vară ca să scape pe nesimțite și să nu mai aibă nevoie de a se împrumuta.

- Așa e - zise el -, n-ai decât să le cauți de lucru.

Trecuse miezul nopții fără ca el să se fi simțit, cum zisese, răzbit de oboseală. Acum, când i se arătase calea de scăpare, deodată îi încetă și încordarea sufletească și el se ridică obosit, ca să se așeze la odihnă.

Chiar mai înainte decât dânsul se liniștise Andrei.

S-a zbătut, ce-i drept, timp îndelungat în culcușul lui, nemaiștiind încotro s-o apuce și ce să facă, și i se părea că nu mai poate să trăiască în lumea aceasta: a căzut însă în cele din urmă în genunchi și s-a rugat lui Dumnezeu să-i potolească patimile și să-i lumineze mintea, ca să nimerească calea ce-i este croită și să-i înarmeze inima cu răbdare, ca să poată stărui în ea. S-a rezemat pe Dumnezeu și a fost cuprins de un somn liniștit și adânc, care i-a întărit trupul și i-a lămurit sufletul.

Dimineața zilei următoare erau schimbați cu desăvârșire la fire amândoi, și Tănase ar fi voit să-l mai oprească pe prietenul său, dar îi era neapropiat, scurt la vorbă, hotărât și gata chiar în clipa deșteptării sale de plecare.

- E - zicea și Ileana - firească dorința lui de a vedea, după trei ani, cât mai curând pe ai săi, dar nu era departe de acasă de la el până la Răscruci.

Și-a plecat Andrei ca omul care a avut comori nemăsurate și le părăsește de bunăvoie, liniștit și fără ca să se mai uite înapoi.

III - ICOANA VREMII

„Înainte, băieți! ” le strigă Ghiță lăutarilor când află că feciorul său a trecut spre Răscruci și că era însoțit de Andrei al preotesei.

Se bucura că după doi ani o să-l vadă iar și-i ardea să afle cum s-a făcut de când nu 1-a mai văzut; nu mai avea însă până acasă decât cale de vreun ceas și-i venea mai bine să meargă pe îndelete, ducându-și buiestrașul de căpăstru, și cu lăutarii după el, ca toată lumea să vadă că-i voios și n-are de ce să fie mâhnit.

Numai din când în când îi venea să pună piciorul în scară și să se salte în șea. Îi dedea zor gândul că Tănase era însoțit de Andrei, care n-avea, nu mai avea ce să caute la Răscruci. În zadar! S-au schimbat vremurile. De ce să-și facă omul inimă rea, când poate să nu și-o facă?!

Era însă om de fire vârtoasă Ghiță și nu s-a săltat în șea: așa - ducându-și calul de căpăstru și cu lăutarii după el - a sosit acasă.

Îi și ședea bine.

Înalt, spătos, cu fața curată, rumenă și totdeauna zâmbitoare, cu sprâncenele dese și subțiri și cu ochii vioi, el mergea mlădiindu-se la tot pasul, purtându-și sus capul și răsucindu-și din când în când lunga mustață neagră, un om de rară frumusețe, asupra căruia ochii tuturora se opresc și căruia toate îi ședeau bine. Îi era și lelei Măriei destul să-l vadă ca să i le treacă toate cu vederea, și curată a fost bucuria casei când el s-a ivit în depărtare, curată a rămas și după ce el a sosit la ai săi.

Avea Ghiță Chelarul ca numai puțini oameni darul de a face ca toți să intre în voile lui și de a nu lăsa pe nimeni să-l ducă unde el nu vrea să meargă.

S-a uitat o dată împrejur și s-a încredințat că Andrei plecase, n-a mai cercetat apoi de ce și cum a plecat, și i-ar fi tăiat orișicui vorba dacă ar fi voit să-i spună.

Abia după-prânz, când a rămas singur cu Tănase, a adus vorba asupra lui Andrei.

- Bun băiat și cuminte - grăi dânsul - și mult m-aș fi bucurat dacă aș fi putut să-l am între ai casei mele.

- Și de ce n-ai fi putând să-l ai? întrebă Tănase, oarecum speriat.

- Pentru că și-a stricat tot rostul, îi răspunse tatăl său. Ce-ar mai putea să iasă din el? Știe multă carte și e vrednic ca numai puțini: azi însă lumea nu mai cercetează ce știi și la ce te pricepi, ci-ți cere răvaș de drum.

- N-are decât să mai facă și cei doi ani de seminar ce-i mai lipsesc, întâmpină Tănase, și popă ca dânsul rar ai mai putea să găsești.

Ghiță se uită lung la dânsul.

Era amărât în sufletul lui, iar omul amărât trece cu vederea partea bună a lucrurilor și vede în toate numai ceea ce i se pare rău.

- Dac-aș mai fi eu tot cel ce am fost - zise - ca să-i dau zestre și să-l pot ține doi ani la București. Nu-i însă, băiete, cu putință. Au trecut - urmă uitându-se cu un fel de jale la fiul său, ajuns om acum în toată firea - s-au dus timpurile noastre, și vremuri grele au dat peste noi: nu cel mai vrednic, ci cel mai stăruitor apucă azi înainte.

- Vrednicia în toate timpurile iese biruitoare! întâmpină Tănase, care, om cu știință de carte, se socotea mai cu minte decât tatăl său.

Chelarul își răsuci mustața măsurându-l de sus până jos.

Una din marile mulțumiri ale vieții e să stai de vorbă cu fiul tău și să-l poți socoti mai presus de tine, un pas înainte în desfășurarea neamului tău. Și ar fi putut Ghiță să-și socotească feciorul mai presus decât sine. Înalt și el și bine făcut, mai semăna cu mama lui, care era bălană, și era încă mai frumos. Numai zâmbetul necontenit al tatălui său îi lipsea. Știa apoi multă carte, și nu o dată își zicea Chelarul: „Ce nu pot eu, o să poată el; ce nu mi-e dat mie, o să-i fie lui”. Orișicât de multe ar fi avut însă Tănase, era un lucru care-l punea pe tată mai presus de fecior: trăise mai mult, se frecase mult prin lume, învârtise multe daraveri, descurcase fel de fel de treburi cu fel de fel de oameni și le judeca toate după cum știa din pățăniile lui.

- În toate timpurile iese - grăi el - biruitoare vrednicia; vorba e numai că aceea ce azi e vrednicie nu e și mâne. Voi, cari le știți toate din cărți, vă deprindeți încetul cu încetul a vedea lumea nu cum ea în aievea e, ci cum vi-o arată cărțile. Nu-i așa lumea adevărată! Vrednic era odată omul cinstit și cu inima curată care muncea întins și cu pricepere și știa să-și chivernisească avutul, ca să-l sporească pentru copiii săi și pentru zilele bâtrânețelor sale; azi vrednic e cel ce știe să adune bogății, orișicum le-ar fi adunând.

- Nu-i așa, tată, îi răspunse Tănase; și azi lumea hulește pe cei ce se folosesc de mijloace urâte ca să se îmbogățească.

- În cărțile voastre îi hulește - întâmpină Ghiță - dar în lumea cea adevărată nu mai cercetează nimeni cum te-ai înstărit, ci te saltă dacă ai stare și te socotește nemernic dacă n-ai știut să te folosești de împrejurări ca să ți-o faci. Da, de când cu telegraful și cu calea ferată, nici nu mai e chip să-ți faci prin muncă cinstită vreo stare mai însemnată, și noi cei ce mai-nainte învârteam treburile tânjim muncind în sec. Ce treabă mai pot să fac eu cu cele două-trei miișoare ale mele, când mișună prin sate agenții străinilor cu sute de mii și le adună toate, ca să le ducă cu calea ferată?! Acolo unde eu trebuie să caut ca să-mi găsesc socoteala, un câștig de zece bani, ei se mulțumesc cu două parale, fiindcă la sutele lui de mii două parale fac mult. Îmi urcă dar prețurile și mă dă la o parte.

- Tocmai acesta e folosul noilor întocmiri, grăi Tănase. Căile ferate au ridicat prețul avuțiilor noastre și au scos la iveală bogății cari mai înainte zăceau ascunse ori se prăpădeau, fiindcă nimeni nu se folosea de ele. Ce era odată și ce e azi în țara noastră?!

Ghiță iar se uită lung la el.

- Acesta e - îi zise - un lucru despre care tu nu ești încă în stare să-ți dai seamă. Noile întocmiri au fost puse la cale nu din dragoste pentru noi, ci pentru ca banii străinilor să fie întrebuințați cu folos pentru cei ce îi aveau.

- Dar și pentru noi?! strigă Tănase.

- Eu simt în fiecare zi că nu! răspunse Ghiță. O să-ți spun un singur lucru, din care o să te dumirești tu, urmă el după o mică pauză. Cocoana Paula, nevasta subprefectului, pe care o știi și tu, are un prieten care știe să găsească bani cu patru la sută și o împrumută cu șase la sută. Băltac și alții iau de la dânsa cu zece și-i împrumută pe sătenii nevoiași cu cinsprezece până la douăzeci la sută, după cum e nevoia omului.

Acum înțelegea Tănase rostul condicei pe care i-o arătase Ileana.

- D-ta - întrebă el cam cu sfială - cu câte la sută te împrumuți?

- Eu - îi răspunse tatăl său ca-n treacăt - nici nu iau, nici nu dau cu camătă.

- Tot ai însă și datorii, și datornici, întâmpină Tănase.

- Asta - grăi Ghiță cam scos din răbdare - e o socoteală pe care tu n-o înțelegi. Nu cumva vrei să mă ispitești, ca să-mi ceri socoteală?! Vorba nu e ce fac ori nu fac eu, ci de ce nu pot să-l iau pe Andrei între ai casei mele. Am făcut - urmă el așezat — puțină stare, pe care o am, lucrând cu sătenii. Azi sătenii muncesc ca să țină traiul bun al slujbașilor sporiți din an în an, și ca să plătească și carnetele banilor cu cari s-au făcut înnoirile de cari îmi vorbiși, și carnetele lui Băltac, ale cucoanei și ale prietenului ei: de unde să mai iau și eu ca să-i dau fetei zestre și să-mi țin ginerele la București?

- Andrei nu cere zestre, zise Tănase.

- Nu dau eu însă fără zestre fata după un om care n-are nimic, îi răspunse Ghiță. Asta se făcea mai înainte, când omul vrednic putea să se ridice din vrednicia lui. Azi trebuie să ai cheag dacă vrei să pornești cu bine în calea vieții. L-ai văzut pe Băltac ce case frumoase a ridicat în locul cocioabei pe care a luat-o de zestre?!

- Nu cu vrednicia, ci cu mișelia! strigă Tănase.

Ghiță Chelarul se ridică, se plimbă puțin prin casă, apoi se opri în fața feciorului său.

- Despre Băltac să nu vorbiți așa, îi zise el potolit. Subprefectul și nevasta lui îi sunt prieteni; prefectul, când se abate pe aici, la el trage; chiar episcopul a mas la dânsul astă-vară, când a trecut spre Suzana: primarii și notarii toți îi sunt slugi. Nu te speria de cele douăzeci la sută: obrazul curat cu cheltuială se ține.

El iar se plimbă și iar se opri.

- Mă întorceam - urmă el - săptămâna trecută de la Ploiești și m-am dus să-mi iau un bilet de tren. Fiind zi de târg, era înghesuială la casă și trebuia să aștept ca să-mi vie rândul. Pe când însă eu așteptam, alții, cari-l cunoșteau pe casier, îi dedeau banii peste umărul meu, își luau biletul și porneau mai departe. Până chiar și sergentul pus acolo ca să ție buna rânduială, cumpăra bilete pentru cunoscuții lui. N-am pierdut, ce-i drept, trenul, dar fierbeam în mine și am făcut venin pentru un an de zile. Uite, așa se petrec lucrurile în zilele noastre pretutindeni. Tu nu știi ce va să zică sfănțuiala. Nu mai vorbesc de primarii și de notarii de la sate, cari te poartă de azi pe mâine dacă nu-i cinstești, fie măcar și numai cu o țuică. Am luat însă, ca să le mai dau oamenilor de lucru, astă-vară asupra mea câteva poduri. Vai de capul meu prin câte am trecut până ce am ajuns să mă pot apuca de lucru, și mi s-a înăcrit viața până ce am ajuns să-mi iau banii. Nu-mi cerea nimeni nimic, dar stăteam ceasuri întregi pe la ușile slujbașilor mici și mari ca să pot lua o iscălitură, și mi-am mâncat tot câștigul cu drumurile, cu hotelurile și cu mesele. Lui Băltac toate îi merg limpede și iute. Când pleacă de acasă, un buzunar îi este plin de bilete de recomandație, iar celălalt ticsit cu mărunțiș, și ușile îi stau deschise. Bine, băiete, asta-l ține ceva! Unul, mai fără de rușine, primește bani nenumărați. Altul îl roagă să-i caute fie ouă, fie pui, fie unt proaspăt, fie poame, fie țuică veche, fie un butoiaș de vin bun, fie cine mai știe ce, iară el aleargă, caută, trimite și uită să ceară prețul. A intrat în gândul tuturora că i se cuvine fiecăruia să tragă foloase din dregătoria în care se află, și eu știu oameni foarte cumsecade cari nici nu cer, nici nu primesc, dar trec cu vederea sfănțuielele pe cari le fac cei mai mărunți. Băltac o pune și asta-n socoteală, și dacă-i judeci bine, puțin îi mai rămâne din cele douăzeci la sută. Vântură și el și cerne prin ciur mai rar, ca să-i rămâie și câte un bob în pleavă.

- O fi pe ici, pe colo cum zici - grăi Tănase -, dar peste tot nu-i așa. Prea ți se par toate posomorâte.

- Fiecăruia lucrurile îi sunt cum i se par, fiindcă altfel nu poate să le vadă, răspunse tatăl zâmbind. E păcatul meu că nu mă pot potrivi cu oamenii de astăzi, urmă peste puțin, cuprins de mâhnire. După mintea mea de om fără știință de carte, noi trebuia să muncim cu toții mai mult, să cheltuim mai puțin, să adunăm fiecare câte ceva și să facem numai înbunătățirile care se puteau face din al nostru. O să vie, așa cred, timpul când toți o vor înțelege-o aceasta, dar eu n-o s-o mai duc până atunci. Îmi trăiesc dar traiul așteptându-mi sfârșitul, și să nu te miri dacă mă vezi cum m-am făcut. Nu mai cred că bunele silințe pot să mă ducă înainte, nu pot să mă mlădiez și le las toate în voaia întâmplării. Ești om făcut acum și ai în tine toată credința tinerețelor tale: dacă te socotești mai îndemânatec decât mine, ia-le toate, pe timpul cât stai acasă, în seama ta, fă cum te taie capul, și să vorbim peste două, trei luni de zile.

- Primesc! - strigă Tănase sărind în picioare - dar atunci trebuie să mă lămurești despre toate.

- O să te lămurești tu însuți — îi răspunse tatăl său - din condica pe care o găsești la Ileana. Când aveam bani, îi ajutam pe săteni fără camătă, și rămâne să mă plătească în zile de lucru făcute fie la mine, fie în socoteala mea aiurea ori să-mi deie cu prețurile zilei prune, vin, porumb, ce vor fi având. Când nu aveam bani, luam pentru dânșii, ca să-i scap de carnete mari, de la cocoana cu zece, iar de la Băltac cu doisprezece la sută. Aceștia sunt însemnați în condică cu cruce și sunt trecuți și la cocoana ori la Băltac. N-ai dar decât să aduni pe cei însemnați cu cruce la o parte și vezi cât am să iau eu de la oameni.

- Dar cu văduva cum stai? întrebă Tănase mai sfiicios.

- Cu dânsa am alte socoteli, care nu te privesc, îi răspunse Ghiță. Îmi dă vin cu prețuri potrivite și pentru mine, și pentru ai mei, și plata se face după ce s-au petrecut vinurile. Asta e o socoteală pe care o poartă ea, și grija mea e numai ca plata să se facă la timp.

„Care va să zică alergi în treburile ei”, ar fi voit Tănase să zică, dar n-a zis, și rău ar fi făcut dacă ar fi zis, căci în adevăr în treburile sale și-n ale oamenilor săi a alergat și alerga Ghiță Chelarul.

Nu prea stăruia însă nici el în gândul lui. Îi era destul c-a ajuns stăpân.

IV - SOCOTEALA DIN TÂRG

- Pe cine să te razămi, părinte?! grăi maica preoteasă, mama lui Andrei. Prea sunt răi oamenii.

- Sunt cum i-a lăsat Dumnezeu, răspunse părintele Ilie, un om înalt și uscățiv, cu fața arsă de soare și cu barba cam rară; s-ar fi stins însă de mult seminția omenească dacă cei mai mulți dintre oameni n-ar fi buni și cu minte. Eu - urmă el pornindu-se la vorbă — de puțină învățătură am avut parte și nu știu cum a ajuns tata să mă popească: mă țin, cu toate aceste, mai bine decât cei mai mulți dintre preoții din județ. Îmi fac treaba cum mă pricep, îmi caut de-ale mele, nu mă potrivesc cu cei ce nu sunt de seama mea, nu mă vede nimeni nici la cârciumă, nici pe la primărie, unde se urzesc de toate relele, și o duc bine, destul de bine. O mie, două mii de lei se găsesc totdeauna în casa mea, ba chiar și mai mult dacă dă Dumnezeu să meargă albinele bine. E binecuvântată albina: zboară de ici până colo, își caută însăși hrana și nu cere, ca să-ți aducă câștig bun, decât puțină purtare de grijă. Asta i-o dă preoteasa, care toarce, urzește, țese, coase, își ține casa, își păzește copiii și, așa printre picături, mai dă din când în când raită pe la stupină. O cunosc albinele ca pe matca lor, zbârnâie împrejurul ei ca-n timpul roirii, dar n-o supără nici una, Doamne ferește! Păcat ar fi - urmă schimbând iar vorba - ca Andrei să rămâie așa la jumătate de drum. Carte știe multă și n-avem prin împrejurime preot care s-ar putea sămui cu el fie-n învățătură, fie-n cele bisericești. Nu-i lipsește decât forma, iar pe aceasta o capătă ușor.

- Așa e, părinte, și nu știu cum să-ți mulțumesc pentru bunătatea pe care-o ai - răspunse preoteasa -, dar Andrei stă pe gânduri, fiindcă se teme, așa zice, că n-o să-ți poată înapoia banii la timp.

Părintele Ilie se strâmbă puțin, parcă 1-ar fi pișcat cineva și ține să nu-și dea pe față durerea.

- Doamne, - zise el - dar eu nu-i dau timp hotărât. Când o putea. Ș-o poate un om ca dânsul! N-are, după ce se va fi întors, decât să-și întindă mâna ca să ia zestre frumoasă.

Asta o știa părintele bine, căci avea și el o fetișcană de vreo cincisprezece ani.

- Așa cred și eu - grăi preoteasa -, dar, uite, el mai stă pe gânduri, și silă nu i se poate face.

Nu-i rămânea părintelui Ilie decât să se mulțumească cu acel „mai”, pe care preoteasa îl rostise cam apăsat, așa i se părea lui.

- Mult - zise, așa ca pentru dânsul - n-o să mai poată sta pe gânduri, că se-ncepe anul școlar, și te pomenești, că n-o să-l mai primească în seminar.

Așa și era, și Andrei stătea ca pe jeratec; nu-l ierta însă firea să ia o hotărâre, căci Tănase îi trimisese vorba că are să vie pe la dânsul după ce va fi pus lucrurile la cale. Îl aștepta însă și nu mai venea.

„O fi - gândea el - mai greu de cum i se va fi părut lui să le pună la cale. ”

De tot greu era.

„Am - își zisese el după ce tatăl său le-a lăsat toate în purtarea lui de grijă - să-mi proptesc ulucile, să rânesc curtea, să cârpesc acoperișul pe unde s-o fi strecurând ploaia și să tencuiesc pereții. Voi curăți apoi pruniștea de uscături, voi săpa via cu cazmaua, că-n timpul iernii umezeala să pătrundă mai bine la rădăcină, o voi tunde acum toamna înainte de-ngropare, ca să nu peardă prea mult suc la primăvară, și rămâne să port de grije ca anul viitor să fie stropită de două ori. ”

Pentru toate aceste îi trebuiau puțini bani și multe zile de lucru.

Avea pe la oameni și bani, și zile de lucru.

Le avea însă pe hârtie, și ca să le poată avea și-n ființă, trebuia să-i cheme pe oameni ca să se înțeleagă cu dânșii, căci nu putea face ca tatăl său, care, știindu-i pe toți unde stau, se oprea în treacăt pe la dânșii și le vorbea, dacă-i găsea acasă, ori le lăsa vorbă.

A luat dar pe unul dintre datornici și 1-a trimis pe la ceilalți. Acest trimis al lui își trecea însă ziua umblând pe ici-colo și nu era nebun ca să alerge: mai sta de vorbă cu unul, mai aștepta pe altul, care era dus și trebuia să se întoarcă în curând, mai se abătea din drum, și ziua trecea. Depărtările erau apoi mari, și trimisul lui Tănase nici nu-i știa pe toți: trecea adeseori pe lângă casa omului înainte fără ca să se oprească și era apoi nevoit să se întoarcă ori să facă același drum de două ori.

Nu era nici timpul bine ales.

În zile de lucru cam cu anevoie îi găsești pe oameni, și mai ales toamna unul e dus la muncă, altul e plecat la târg, iar altul are vreo darăveră pe la judecătorie - își face fiecare pregătiri pentru iarnă și pentru primăvara viitoare.

Umbla dar omul pentru ca să aducă doi-trei într-o zi, pe care i-o socotea cu un leu, iară cu cei doi-trei care veneau de cele mai multe ori nu făcea nici o treabă.

Erau însă mulți și aceia la care trimisul lui mergea degeaba. Ziceau că dânșii cu nea Ghiță au daravera și numai cu el au să se înțeleagă.

Ca să meargă lucrul mai cu spor, a început să trimită deodată câte trei oameni în trei părți, ceea ce făcea câte trei lei pe zi.

A găsit fără îndoială destule zile de lucru ca să-și facă treburile, și peste vreo două săptămâni casele, curtea și preajma lor nu mai semănau a ceea ce au fost mai înainte, dar bani nu putea să scoată de la oameni, și Ileana îi făcea mereu socoteala și-i dovedea că toate îi ies prea scumpe.

Ca să faci - îi zise dânsa - lucru cu folos, ai să-i pui să muncească fie pentru câștigul tău, fie la alții și să iei tu banii.

Asta o înțelegea Tănase, dar n-avea unde să le dea de lucru. Din zi în zi dar el era tot mai mult stăpânit de simțământul că românul e leneș și netrebnic, că munca pe care o face el e proastă și de aceea rău plătită, că abia o mică parte din an și-o petrece muncind, că e flecar și mincinos și multe de acestea. El își mai și mărturisea apoi gândurile, ceea ce era de prisos, căci n-avea nevoie să se pună în pizmă cu lumea și să-și facă nesuferită viața.

Iar Andrei îl aștepta și-l aștepta să vie, cum îi trimisese vorbă.

„Ei bine! nu mai pot! ” își zise în cele din urmă și se hotărî să plece la un noroc, ca să n-o pată după spusa părintelui Ilie.

Scurmase ici și colo, mai vânduse câte ceva, mai găsise la mumă-sa vreo cinci „piese” și-și făcuse optzeci de lei. Cu aceștia putea să ajungă la București, să se înscrie în seminar și să trăiască vreo două-trei săptămâni. Celelalte aveau apoi să vie după voința lui Dumnezeu, împotriva căreia tot nu voia el să se pună. Era hotărât, în gândul lui, că pe la Răscruci nu dă. De ce să dea?! Ce mai avea el să caute acolo?! Ar fi fost o mișelie să le facă inimă rea celor ce voiau din toată inima să-i vie într-ajutor, dar nu puteau, precum se vede. Îi năvăleau lăcrămile în ochi când se gândea cum are să treacă tiptil și pe furiș pe la Răscruci, unde atât de bucuros se oprea alte dăți, dar așa trebuia să facă.

Așa a și făcut; lăcrămile nu i s-au mai ivit însă în ochi.

Greu i-a fost numai să-și ia hotărârea; după ce a luat-o însă o dată, a pornit la drum voios și cu inima ușoară, ca omul care se știe săvârșind o faptă bună. O, Doamne! Câți sunt în lumea aceasta oamenii care au pornit în calea vieții așa la un noroc, rezemându-se numai pe bunăvoința lui Dumnezeu, și-au mers bine și-au ajuns departe?!

Nu putea Băltac să-și facă vreo închipuire despre zbuciumările sufletești prin care a trecut fostul sergent-major, care peste vreo trei săptămâni s-a întors îmbrăcat în o veche uniformă de seminarist.

- Zău că n-aș fi crezut că ești în adevăr în stare să faci lucrul acesta, îi zise el, stând la îndoială.

- Asta să nu te pună în mirare, îi răspunse Andrei cu inima deschisă. Nu știe omul nici el însuși ce e și ce nu e în stare să facă: de unde ar putea să știe alții! ? Eu așa vreau acum, nu știu însă dacă voi și putea să fac cum vreau, ba se poate că mâne-poimâne nici n-o să mai voiesc. Într-un oraș ca Bucureștii se ivesc multe pentru un om ca mine, care a mai fost și sergent-major în armată; te pomenești că-mi găsesc vreo căpătuială.

- Care va să zică n-ai plecat cu gând hotărât? întrebă Băltac, care-și avea gândurile bine lămurite.

- Ba foarte hotărât - răspunse Andrei zâmbind -, dar e mult de la voință până la putință. Am eu planurile mele, urmă el în voie bună. Sunt cântăreț bun și am slovă frumoasă. Tot mai sunt la București cucoane bătrâne cărora le place să meargă la biserică, și mare lucru n-ar fi dac-aș încăpea psalt la vreo biserică. Aș mai putea apoi să scriu la vreun biurou și sunt om căpătuit.

- Dar se poate să urmezi în același timp și la seminar?

- Eu așa știu, că da! îi răspunse Andrei, golind un pahar de vin, ca să-și mai verse în el și apă.

- Tot ar fi mai bine să te ții de una, întâmpină Băltac.

- Asta nu se poate, grăi Andrei. Am plecat de acasă cu optzeci de lei și nu pot să-mi închipuiesc de unde ar putea mama ori cumnatul meu să-mi mai trimită.

Băltac rămase câtva timp zăpăcit. I se părea peste putință ca să fie adevărat ceea ce îi spunea Andrei. Nu o dată îi spusese cucoana că e lucrul de mult hotărât, că Ghiță Chelarul și-l ia ginere pe Andrei și-l face pe cheltuiala lui popă. Să se fi schimbat oare lucrurile?!

- Bine - zise el -, dar ai putea să găsești pe cineva care-ți vine-ntr-ajutor.

- Cine să-mi vină mie-ntr-ajutor! exclamă Andrei.

- D-alde Tănase, prietenul, și tatăl său, Chelarul, răspunse Băltac. Eu așa știam, că vă socotiți foarte aproape.

Pe Andrei îl trecură fiorii.

- Știu ce vrei să zici - grăi dânsul - vorbe de babă bătrână! Băltac răsuflă o dată ușurat.

- Dac-așa zici - grăi dânsul îndulcit - așa și trebuie să fie. N-ai însă decât să cauți și să găsești și pe alții cari sunt gata să te ajute. Iacă, dacă n-ai fi prea mândru și-ai voi să primești, eu m-aș bucura să-ți dau câteva sute de lei.

Andrei rămase privind cu ochii înholbați la el.

Băltac voia să-i dea câteva sute de lei? Cum? de ce?

Îi era parcă s-a-ntors lumea pe dos.

- Cum să mi le dai? întrebă el.

- Mi-a mers vestea - răspunse Băltac - că sunt zgârcit și râvnesc la câștig. N-am fost și nu sunt. Am văzut însă că-n lumea aceasta trebuie să ai ceva dacă vrei ca oamenii să te bage-n seamă; mi-am dat dar silința să adun și n-am risipit, ci am strâns. Acum, când am, mă bucur făcând ceea ce alții nu pot să facă. Uite, ți-o spun fără de încunjur: m-aș bucura dac-ai primi, pentru că ți-ai schimba gândul și li-ai spune celor ce mă hulesc că mint. Tot omul vrea să stea bine-n gândul altora, și eu aș fi răsplătit cu prisos dac-aș ști că feciorul preotesei din Aluniș mă grăiește de bine. Îți dau, dacă primești, și te rog să nu mă refuzi, și când te vei lesni, îmi vei înapoia banii.

Îi era lui Andrei peste putință să nu primească. Prea ar fi fost aspru dacă 1-ar fi refuzat. A putut să-l refuze pe părintele Ilie, care avea un gând ascuns și voia să și-l ție legat. Băltac însă se apropia de dânsul cu inima deschisă, îi spunea fără înconjur că ține să fie grăit de bine, și se cuvine ca toată lumea să-l știe și să-l grăiască de bine pe cel ce săvârșește o faptă bună.

La un lucru nu se putea gândi Andrei: că Tănase, soră-sa și muma lor se vor simți jigniți când vor afla cele petrecute și că Ghiță Chelarul îl va lua în bătaie de joc. Prea era cu inimă curată pentru ca să-i poată trece prin minte și asemenea gânduri.

Se gândea însă Băltac, care era mai trăit în lume și-i cunoștea pe oameni mai bine.

V - FATA LUI CHELARU

- Fata mea face cum vrea! grăi Chelaru. Eu o să-i spun care-mi este părerea și care-mi sunt cuvintele, dar hotărârea de la placul ei atârnă. Din partea mea, - adăugă întinzând mâna - vorba românului, lucrul e gata, numai să vrea și fata.

Cocoana Paula îi strânse mâna cu multă căldură, cum știa dânsa.

- Ca și făcut, îi zise. Pe d-ta toți te ascultă. Doar Tănase ar mai putea să-l mai ție în loc.

- D-ta - răspunse Ghiță - ești destul de isteață ca să-l știi duce și pe el cum vrei.

Așa credea și cocoana. Era în gândul ei peste putință să nu scoată la capăt un lucru de care s-a apucat odată. Nu Tănase avea s-o dea pe dânsa de rușine.

A umblat el timp de câteva săptămâni buimac și supărat pe toată lumea, plângându-se mereu că românul e netrebnic, dar în cele din urmă trebuia să ajungă și el, ca tatăl său, la convingerea că fără de cheag nu se poate face brânză.

Sta serile la masă și-și făcea socotelele iar făcându-le, mereu îi răsunau în urechi vorbele: „Trebuie să muncim mai mult și să cheltuim mai puțin, ca să ne facem cheag”.

În zadar! Se apropia iarna, și orișicât de mult ar fi voit, oamenii n-aveau unde să muncească. El numai de la primăvară înainte putea să ajungă la bani.

„Ce bine ar fi - ofta el — dacă românul ar avea vreo îndeletnicire, ca să muncească cu folos și în timpul iernii! ”

Fără îndoială că foarte bine ar fi fost și pentru el, și pentru datornicii lui; vorba era însă că nu are românul asemenea îndeletnicire și e nevoit să-și petreacă pe tândălite viața în timpul iernii, adeseori de tot lungi.

Tot era însă un lucru la care se pricep și românii și care se poate face și în timpul iernii: ei știu să taie lemne și să le care.

Minunat lucru ar fi fost să ia în tăiere vreo pădure. Era chiar în apropiere o pădure care se punea în tăiere.

Da, dar ca să iei în tăiere o pădure, trebuie să ai bani, ca să depui cauțiunea la licitațiune.

Și iar își făcea Tănase socoteala și se încredința că, luând pădurea în tăiere, nu numai că și-ar scoate banii de la oameni, ci ar mai și câștiga.

N-avea însă bani ca să se prezinte la licitațiune; îi da mereu brânci gândul că nu are tatăl său dreptate când zice că nici nu ia, nici nu dă cu camătă. De ce să nu iei când ți-e mai mare câștigul decât camăta?

Iar umbla Tănase buimac și cu gânduri ascunse, se zbătea ca peștele pe uscat și-și schimba dintr-o clipă într-alta hotărârile.

Mare ușurare ar fi fost pentru dânsul dacă ar fi putut să se sfătuiască cu cineva. Intrase însă, parcă, un duh rău în casa lor. Toți aveau câte ceva pe inimă; toți se făcuseră ursuzi și neapropiați.

Ileana era perdută mereu în gânduri, nu mai zâmbea și se făcuse scurtă de tot la vorbă. De când fratele ei primise de la București scrisoarea prin care Andrei îl vestea că după multă alergătură a ajuns, în sfârșit, să fie primit în seminar, ea se zbuciuma mereu, fără ca să-și poată da seamă ce ar vrea și ce n-ar vrea.

Lelea Maria perea văzând cu ochii. O rodea gândul că soțul ei își petrece viața pe la văduva aceea, îi trecea, ce-i drept, focul când el se întorcea acasă. El stătea însă puțin, căci îi era nesuferită posomoreala pe care o vedea în fețele tuturora. Iar pleca dar în treburile lui, și orișiunde s-ar fi dus, oriîncotro ar fi plecat, lelea Maria tot la văduvă îl vedea și tot mai tare se întețea. O apuca câteodată un fel de turbare, încât îi venea să plece și ea, să se ducă acolo și să facă una nefăcută, ca să se sfârșească odată toate.

- Am și eu un băiat! îi zicea atunci lui Tănase — care mă vede chinuită și batjocorită, dar nu are milă de mine și nu sare să mă scape.

Tănase tăcea. Era mâhnit până în adâncul inimii lui, dar nu putea să facă nimic. Zadarnice i-ar fi fost silințele de a o încredința că din senin își face inimă rea. Nici c-ar fi putut apoi el să se pună între tatăl său și mama sa. Și le avea și el ale lui, și nimeni dintre ai săi nu-i venea într-ajutor.

Nici muma, nici sora sa, nici mai ales tatăl său nu s-au împăcat niciodată cu gândul că n-are să se facă preot, cum se deprinseseră a și-l gândi în viitor.

Nu înțelegeau de ce îi este nesuferită preoția și se simțeau jigniți când el le mărturisea că s-ar simți nenorocit dacă, făcându-se preot, ar fi nevoit să ia în căsătorie o fată lipsită de cultură, căci fete cu oarecare cultură nu vor să se facă preotese, chiar și fete de preot fiind.

Nu se mai potrivea el și nici nu se mai putea potrivi cu ai săi, cari nu vedeau lucrurile ca dânsul.

- Tu ești - îi ziceau - mai cu minte decât noi și faci cum te taie capul.

De capul lui a intrat voluntar în oaste și tot de capul lui avea să-și facă și anii la Universitate. Nici mama lui, care nu prea știa ce va să zică advocat, nici tatăl său, căruia advocații îi păreau cel mai rău soi de oameni, nu se nelinișteau văzând că-și perde timpul acasă.

S-ar fi bucurat chiar dacă el și-ar fi schimbat gândul și, luându-și soție o fată de seama lor, s-ar fi popit.

Umbla dar hăbăuc de ici până colo și, umblând așa, s-a pomenit în cele din urmă la Băltac, fără de gând hotărât, numai așa, ca să-l ia pe departe și să vadă ce-ar zice dacă ar fi vorba să înceapă ceva.

- Dar nenea Ghiță ce zice? întrebă Băltac.

- El nu știe nimic, răspunse Tănase. Nici nu ține, de altminteri, să se amestece. Le-a lăsat toate în seama mea.

Băltac începu să clipească din ochi și să-și rupă unghiile - un obicei al lui la strâmtorare.

Era fără de margini dorința lui de a se pune bine cu Tănase, dar când era vorba de bani, el nu era în stare să se avânte.

- E, fără îndoială, bun gândul de a-i pune pe oameni să lucreze în timpul iernii și cu brațele, și cu carele, grăi dânsul liniștit; nu numai îți iei banii, dar le faci și lor câștig. Dar - urmă el schimbând glasul - e lucru cu mult mai greu decât vei fi crezând să iei o pădure în tăiere. Lasă că trebuie să-ți faci bine socotelile și să știi a ți le face, dar ți se poate întâmpla că lemnele zac ani de zile nevândute și atunci pierzi mult la ele.

- De lemne e nevoie totdeauna, întâmpină Tănase.

- E - zise Băltac -, dar mai taie și alții, cari știu mai bine să le vândă. Lucru cuminte e să începi tăierea numai după ce ai vândut lemnele.

Tănase începu să râdă.

- Cum să vând lemnele pe cari nu le am? exclamă el.

- Se poate și asta, și neguțătorii pricepuți așa și fac, răspunse Băltac. Se cumpără în fiecare an lemne pentru școli, pentru spitaluri, pentru diregătorii. Te prezinți la licitațiune și iei asupra ta o sută, două sute, ori mai mulți stânjeni de lemne, apoi începi să tai.

- Dar lemnele pe care le tai sunt verzi - îl întrerupse Tănase - și nu mi le primesc.

- Le primesc dacă știi să-ți pui lucrurile la cale, întâmpină Băltac. Se aprinde cu anevoie lemnul verde, dar arde bine după ce a luat foc și dă căldură multă. Cumperi dar câteva zeci de stânjeni de lemne uscate și dai la început din aceste, iar mai târziu, după ce ai tăiat, amesteci din ce în ce mai multe verzi în stânjeni.

Tănase se uită cu un fel de uimire la el.

Era învederat că așa se putea și așa și trebuia să se facă: își găsea socoteala și nu înșela pe nimeni, căci lemne bune da.

Iar îl strivi însă simțământul că fără de bani nici o treabă nu se poate face. Cum putea el să se prezinte la două licitațiuni deodată și să mai cumpere și lemne?

Se putea și asta.

Nu a voit, ce-i drept, Băltac să-l împrumute, dar i s-a făcut tovarăș la parte.

- Nu vreau - i-a zis - să-ți iau nimic dacă s-ar întâmpla să nu câștigi; numai din câștig ai dar să-mi dai cincisprezece la sută.

Tănase era foarte mulțumit și oarecum rușinat de gândul că-l socotise mai înainte om cu inima neagră pe Băltac.

Ei n-ar fi putut însă să facă nici o treabă fără de ajutorul cocoanei, care dedea bilete de recomandațiune, ba și alerga de la unul la altul când cerea nevoia. Au vârât-o dar și pe ea cu câteva mii de lei în daraveră.

De aceea era dânsa atât de bine încredințată că nu are Tănase s-o dea de rușine, și de sfinții arhangheli Mihail și Gavril, când a plecat la Răscruci, era gata până-n cele mai mici amănunte de logodnă.

Era, cu toate acestea, mare hopul pe care avea să-l mai treacă.

Tănase nu prea avea, ce-i drept, timp să se mai gândească și la cele ce se petrec pe acasă. Alerga dimpreună cu Băltac, ca să-și netezească drumul și să-și pună treburile la cale cât mai curând, căci oamenii stau gata cu topoarele și cu carele, ca să taie pădurea și să care lemnele. Cheltuia omul cu hotelurile, cu mesele și cu celelalte, dar învăța ceva și se-ncredința că adevăr a grăit tatăl său când i-a spus că cocoana are trecere mare și că lui Băltac îi stau toate ușile deschise.

„Mare lucru e să ai adunat ceva”, își zicea el adeseori și se uita cu mult respect la Băltac, care adunase și știa să pună lucrurile la cale.

A râs, cu toate aceste, când a aflat, așa, în treacăt, că Băltac umblă cu gândul de a peți pe Ileana.

I se părea curată nebunie ca o stârpitură ca dânsul să ia în căsătorie o fată ca dânsa, și tânără, și voinică, și frumoasă, și deșteaptă. Dar nici nu era cu putință ca Ileana să nu-l ia în bătaie de joc.

A râs și Ileana când tatăl ei a luat-o mai întâi mai pe departe și cam în glumă, apoi mai fără de înconjur și mai stăruitor și i-a spus că Băltac a făcut prin cocoana Paula întrebare dacă poate ori nu să vie la Răscruci ca pețitor. Cât era de mâhnită că nu mai știa nimic despre Andrei, tot a râs cu hohote.

„E zmintit”, își zicea dânsa.

Lelea Maria însă vedea lucrurile altfel.

Ținea la fata ei și se-ngrozea când se gândea c-ar putea s-o pată și ea.

- Să te ferești - îi zisese adeseori - de țiflici cari umblă toată ziua hoinari și se-mpedecă în toate fustele. Un bărbat mai matur ține la casa lui și-și îngrijește nevasta ca pe o comoară neprețuită.

Mai știa apoi lelea Maria ce greu e să te lupți cu nevoi, și punea mult temei pe averea lui Băltac.

Nu voia însă Ileana să știe de aceste. Ea ținea nu să fie iubită, ci să iubească, căci numai iubirea pe care o simți îți umple viața de farmec, și era gata să se lupte cu cele mai grele nevoi și să muncească din greu de dragul unui om care știe să i se facă iubit.

Când s-a văzut însă în fața cocoanei a rămas zăpăcită și a început să tremure.

Știa prea bine ce vrea, dar îi era peste putință să-și mărturisească gândul.

- Cum vor hotărî tata și mama - grăi dânsa cu glas limpede - așa are să fie.

- Nu! grăi Chelaru. Eu țin să faci din îndemnul tău și cu toată inima ceea ce faci.

- Din îndemnul meu și cu toată inima fac cum doriți, îi răspunse ea. Aș minți - urmă apoi uitându-se drept în ochii cocoanei — și nu m-ar crede nimeni dac-aș zice că am vreo slăbiciune pentru el. Mi-e străin și mă trece un fel de fior când mă gândesc că are să-mi fie soț; chiar nesuferit dacă mi-ar fi însă, mă duc după el dacă așa vreau tata și mama și-mi voi da silința să trăiesc bine cu dânsul.

- Așa vorbește o fată înțeleaptă, grăi cocoana Paula, foarte mulțumită. Te încredințez eu că o să-ți fie drag după ce-l vei fi cunoscut mai de aproape, căci ține mult la tine și are să te poarte în palme. Dovada cea mai bună e că nu cere nici zestre, ci se mulțumește să te ia cum ești.

- Bine, - răspunse Ileana - dacă mă vrea și el așa cum poate să mă aibă, sunt puse toate la cale; numai vă rog să nu-mi dați zor cu nunta. Lăsați-mi timp să mă obișnuiesc cu un lucru la care n-am gândit niciodată.

Tănase a rămas ca trăsnit din senin când a văzut că logodna se face. Părinții lui îi păreau un fel de monștri care-și jertfesc copila ca să scape de greutăți, iar pe soră-sa n-o mai cunoștea.

- Ce vrei să fac?! îi zise ea. Nu puteam să-mi batjocoresc părinții în fața străinilor. Dac-au putut ei să-și dea părerea mai-nainte de a mă fi dumirit pe mine, nu pot eu să le fac rușinea de a mă pune împotriva voinței lor o dată mărturisite.

- Care va să zică, ai să te măriți după acea pocitanie, să-l părăsești pe Andrei? strigă Tănase.

- Nu o zic aceasta, îi răspunse ea. Nu însă de la mine, ci de la el are să vie stricarea logodnei. Mă vrea fiindcă nu mă cunoaște; grija mea e să nu mă cunoască încât să-i piară pofta de a mă avea. Iar cât pentru Andrei - adăugă cu amărăciune - nu-l mai pot părăsi căci m-a părăsit el.

VI - ZILE NEGRE

- D-ta știi - zise Ileana - că eu am slăbiciune pentru Andrei? Am crescut împreună, i-a fost și-i este lui Tănase bun prieten, e om foarte cumsecade, era odată vorba să mă mărit după el, și nu mai pot să mă înstrăinez de dânsul…

- Asemenea slăbiciuni nu sunt lucruri de rușine, îi răspunse Băltac, dar ele trec încetul cu încetul și se uită în cele din urmă.

O să-mi dau silința să-ți fac viața atât de plăcută încât să nu te mai gândești la trecut.

Ileana își mușcă buzele.

Timpul de logodnă a fost rânduit de oamenii cu minte, pentru ca mirele și mireasa să se poată apropia, să se cunoască bine și să-și dea seamă dacă se potrivesc ori nu la fire și la apucături și dacă nu cumva li-e pripită hotărârea. Tot e mai bine să strici o logodnă decât să te nenorocești pentru toată viața.

Se înșela însă Ileana dacă credea că și Băltac tot așa vede lucrurile.

El era gata să se nenorocească, numai s-o aibă soție, și mărturisirea făcută de dânsa cu atâta lipsă de cruțare nu-l sperie deloc, ci mai vârtos îl întețea.

În zadar! Nu-i este greu unui om rău din fire să se arate, cel puțin pe un timp oarecare, mai bun de cum e; e însă peste putință ca un om bun din fire să te înșele, făcându-te să crezi că e rău și nesuferit. Prin inima ei deschisă Ileana se ridica și se făcea încă mai dorită în gândul lui Băltac, care știa că numai de oameni cu gânduri ascunse ai să te temi.

Ea trebuia să meargă și mai departe dacă era vorba să-l zguduie.

- Da, - urmă - dar el are să treacă din când în când pe la casa noastră, mai des, mai rar, și n-o să te superi, nici n-o să-ți faci inimă rea dacă stau de vorbă cu el și mă bucur că-l văd și stărui să mai stea și caut să rămâi singură cu dânsul, ca să-i spun fără de sfială ce am pe inimă.

Băltac iar începu să clipească din ochi și să-și rupă unghiile.

- De ce să mă supăr?! răspunse el rostind vorbele rar și apăsat. Îl știu și eu om cumsecade și țin la el. Și - urmă și mai apăsat - ca să vezi că-ți spun adevărul, află că eu 1-am ajutat să plece și să stea la București. Nu mi-a cerut, dar mi-a fost destul să aflu că e-n strâmtoare, ca să-l ajut cu câteva sute de lei. Om ca mine n-o face aceasta pentru orișicine: am făcut-o pentru că-l socoteam vrednic și țin să-l am prieten.

Ileana rămase zăpăcită ca-n fața cocoanei, îi era peste putință să creadă ceea ce-i spunea el. Două gânduri se băteau în capul ei: unul, că Băltac nu e atât de mișel cum îl socotește lumea; altul, că Andrei nu e atât de cumsecade cum îl credea dânsa. În nenumărate rânduri vorbise Andrei cu adânc dispreț despre Băltac, și același Andrei primise ajutor de la același Băltac. Era peste putință! Trebuia să fie la mijloc ceva ce Băltac nu-i spusese, și singur Tănase ar fi putut s-o dumirească asupra adevărului și s-o scape din nesuferita zbuciumare sufletească.

Tănase era însă dus în treburile lui, la tăiere, la-ncărcare, la cărat și la descărcare, mereu în voie bună, căci mergeau toate de minune.

Vânduse lemnele cu șaizeci și patru de lei stânjenul și cumpărase, cum a fost vorba, o sută douăzeci de stânjeni cu câte patruzeci și doi lei stânjenul. Îi rămâneau dar de stânjen douăzeci și doi de lei, din care le plătea cărăușilor câte 15. Avea dar câștig de șapte lei la stânjen. Încă mai bun avea să fie câștigul în urmă, după ce va fi început să dea și lemn verde. Și era lucru pus la cale, că i se primește și lemnul verde. De! își aveau Băltac și cocoana pretutindeni oamenii lor.

Și ce frumos era-n pădure!

Peste două sute de oameni lucrau risipiți prin vale și pe cele două coaste. Unii tăiau cu securile, ca să răstorne copacii; alții curățau crăcile și le strângeau grămezi-grămezi; iar alții rătezau trunchiurile după măsură și aruncau bucățile-n carele cari stăteau gata, ca să le coboare la marginea drumului și să le așeze-n stânjeni.

Și lucrând a-ndelete, dar întins, oamenii aici glumeau, colo-și spuneau păsurile și-n iar altă parte cântau, pretutindeni voioși și harnici.

Tănase, îmbrăcat în ițari de aba, cu un cojocel în spinare și cu căciulă de miel în cap, umbla printre dânșii și-i îndruma cum să apuce lucrul și cum să-l împartă, ca să înainteze iute și să aibă spor. Degeaba, orișicât de harnic ar fi, omul nu are spor la lucru dacă o ia orbiș înainte și nu-și dă seamă unde are să-nceapă și cum are să urmeze, ce are să facă mai-nainte și ce-n urmă și nu o dată românul își perde timpul și ostenește degeaba fiindcă, pornind-o rău, e nevoit să desfacă iar ce-a făcut.

Nu! N-avuse Tănase dreptate când zicea că e leneș românul și flecar. Acum, când stătea ziua toată în mijlocul oamenilor și lucra împreună cu dânșii, era din ce în ce mai mult cuprins de simțământul că sunt nesecate comorile lor de viață și că mare mulțumire e să le fii aproape și să le deschizi inimile.

„Pus o dată în mișcare - își zicea el adeseori - poporul acesta merge, merge tot înainte, și departe o s-ajungă. ”

Într-una din zile, când ședea cu oamenii adunați după prânz împrejurul focului la care li se făcuse mămăliga, el se ridică deodată cu privirea îndreptată spre vale, de unde venea, parcă, călare Băltac, pe care nu-l mai văzuse de vreo două săptămâni.

Nu dăduse niciodată Băltac pe la pădure, dar era lucru firesc să dea, și Tănase se bucura că poate să-i arate câtă treabă s-a făcut. Grăbi la vale, ca să-i iasă-n cale.

Era posomorât tovarășul lui, rău posomorât, curat uluit era.

- Ce-i?! îl întrebă neliniștit. S-a întâmplat ceva?

- Bine nu-i, răspunse Băltac potolit. A căzut guvernul.

Tănase răsuflă o dată ușurat.

Nu știa el încă ce va să zică căderea guvernului. Asta o știa Băltac, care în atâtea rânduri rămăsese încurcat după căderea unui guvern. Alergi, stărui, cheltuiești ca să-ți faci pretutindeni oameni, care-ți deschid ușile și-ți netezesc căile, și deodată te pomenești că sunt măturați ca frunzele de crivăț oamenii pe cari ți-ai făcut, și iar trebuie să alergi, să stărui și să cheltuiești, ca să-ți faci alți oameni.

- Ce mă privește pe mine, răspunse Tănase, dacă guvernul cade ori se ridică?!

Băltac dete din umeri. Dacă nu-și dedea tovarășul său seama cum îl privește căderea guvernului, el nu era dator să-l dumirească. Nici nu cu gândul acesta venise. Abia acum își adusese aminte că Tănase era încă minor.

„Ce facem - îi zisese cocoana -, cum ne descurcăm dacă nu i se primesc lemnele verzi și nu poate să ne-napoieze banii?! ”

Nu-i rămânea în fața acestei întrebări lui Băltac decât să clipească din ochi, să-și frângă unghiile și să mărturisească că s-a pripit.

O pornise bine atunci când îl întrebase: „Ce zice nenea Ghiță? ” și trebuia să urmeze înainte. Pare însă că i s-a pus un fel de ceață pe ochi și s-a abătut din calea pe care și-o croise.

- Nu te-o fi privind pe tine - grăi dânsul -, dar mă picnește rău pe mine, fiindcă ne privesc pe mine și pe cocoana cu ochi răi ăștia cari au venit la putere. Și - urmă el trăgănând vorba - o păți și tu dacă află că suntem amestecați și noi în daravera cu lemnele.

- Ce-ar putea să-mi facă?! strigă Tănase.

- Nu-ți primesc lemnele ori te amână de azi pe mâine cu banii, răspunse Băltac.

- Dar am contract.

- De o mie de ori să-l ai, te joacă pe placul lor dacă vreau, și e destul să știe că-ți suntem tovarăși, pentru ca să nu-ți dea răgaz. Ascultă-mă - urmă cu hotărâre - eu știu ce zic când te sfătuiesc să te desfaci de noi cât mai curând.

- Dacă așa crezi, vei fi având dreptate, răspunse Tănase, tot nedumerit încă.

- E lucru mare schimbarea guvernului, urmă Băltac, fiindcă cei mari vin fiecare cu ai săi. O săptămână, două stau toate treburile baltă. Pe când unii, cei de azi, stau tăcuți și-ngândurați prin biurourile lor, își pun în regulă hârtiile ori vorbesc pe șoptite prin colțuri, ceilalți umblă chefuind cu lăutari, afumați toată ziua și toată noaptea, se căciulesc pe la cei ajunși la putere și fac planuri de răzbunare. Se-ncepe apoi premenirea, și peste vreo două săptămâni dai pretutindeni de oameni necunoscuți, cari nu cunosc rostul treburilor și nici nu vor, nici nu sunt în stare să te înțeleagă. Dă-i dar zor și-ncarcă lemnele pe cari le ai, ca să le predai cât mai curând și să iei bani câtă vreme mai sunt prin slujbe ai noștri. Iar din banii aceștia - urmă el mai încet - te scapi de cucoana și de mine și rămâi cu cauțiunile și cu lemnele ce mai sunt în pădure.

Tănase rămase câtva timp pe gânduri.

I se părea destul de bine așa. Vorba era numai că-și cam încurcase socotelele. Luându-i pe oameni la lucru, el n-a ținut seamă care dintre dânșii are și care nu are cruce, ci-i luase și pe cei cu cruce. N-avea dar să le plătească tovarășilor săi numai ceea ce primise de la dânșii, ca să depună cauțiunile, să cumpere lemnele uscate și să cheltuiască umblând cu Băltac spre a-și netezi drumul, ci totodată și zilele de lucru făcute de datornicii lor.

- Și dacă n-ar fi destui banii ce-i iau acum, întrebă el, cum rămâne pentru rest?

- Ei! - răspunse Băltac dând din umăr, ca și când ar fi vorba de un lucru nensemnat - pentru rest ne rămâne dator nenea Ghiță.

Tănase se uită neliniștit la el.

- Teamă mi-e că n-o să voiască, grăi dânsul.

- De ce să nu voiască?! întâmpină Băltac. Lemnele cu care rămâne fac de zece ori atât: după ce le va fi vândut, ne plătește pe noi, și câștigul îl păstrați întreg.

Tănase nu era-n stare să-și dea seamă cum au să se desfășure lucrurile. Era buigùit ca omul care, intrat în o învălmășeală, se vede împins din toate părțile și dus fără ca să știe unde. A bine nu-i păreau însă lucrurile și-l treceau parcă fiorii când se gândea cum o să stea în fața tatălui său, pe care nu-l dumirise deloc asupra daraverii lui cu pădurea.

Și cu drept cuvânt se temea.

- Bine, omule, - îi zise tatăl său — dar tu ai pus în joc tot avutul meu și te-ai mai băgat și-n datorii…

- Fă-ți socoteala și vei vedea că ajung să câștig sută-n sută, îl întrerupse el.

- Norocul tău să fie! - grăi Ghiță - dar dacă e așa, nu mai e nevoie să iau asupra mea datoriile pe cari le faci tu.

- Nu e - interveni Băltac - în adevăr nu e; știi însă cum e cocoana Paula; ține ca toate să fie în regulă. Tănase e, precum știi, încă minor…

- Ce are a face?! strigă Tănase. N-am încheiat oare două contracte?

- Despre aceasta să nu vorbiți, grăi Băltac. Le-ai încheiat fiindcă aveai a face cu oameni cari au trecut-o cu vederea, dar…

Ghiță Chelarul se făcu la față alb ca varul. Îi venea să răcnească, să frângă și să spargă tot ceea ce i se afla prin apropiere; nu putea însă el să-și dea de rușine feciorul și nu voia să se pună în harță cu cocoana și cu viitorul său ginere.

- Ai toată dreptatea, grăi dânsul dându-se învins; le iau toate asupra mea. Le iau!

De aici înainte au mers apoi toate neted și fără împedecare.

În vreme ce oamenii tăiau înainte la pădure, Tănase căra lemnele și, verzi, uscate, cum erau, le preda, apoi lua banii și se ducea cu ei la cocoana Paula.

Și greu e afară din cale să iei banii și să nu poți să-i pui bine, ci să fii nevoit a-i da. Îi era lui Tănase, de câte ori da, parcă i se scot măselele una câte una, cu falcă cu tot. De unde ar mai fi avut el inimă și gând și pentru slăbiciunile surorii sale?

- Fii femeie cuminte! îi zicea el în pripă. Nu te uita la cerul senin, nici la stelele de pe el, ci la pământul de sub picioarele tale și bagă de seamă să nu te dai peste cap! Bucură-te că s-a găsit un prost care aleargă după tine cu blidul plin. Nu vezi tu că om e-n lumea aceasta numai cel ce are destul și cu prisos? noi ceilalți alergăm și ostenim, ne căciulim în fața lor, râdem când ne iau în bătaie de joc, ne terfelim înșine pe noi!

N-avea, cu toate acestea, încă nu avea Tănase cuvinte de a fi atât de amărât, căci abia peste vreo două săptămâni a urmat catastrofa la care nu se așteptase.

Mai întâi i s-au refuzat lemnele, ca nefiind de calitatea prevăzută în contract.

Apoi i s-a pus sechestru pe lemnele din pădure și-a perdut cauțiunea și s-au cumpărat lemne bune și uscate în socoteala lui.

Sosind, în sfârșit, termenul de plată pentru pădurea luată în tăiere, Ghiță Chelarul și-a pus cu lacrămile în ochi avutul întreg pentru el.

- Nu fi mâhnit, tată - grăi Ileana cu inima învârtoșată - că toate au să se întoarcă spre bine. Să fim voioși de nunta mea cu toții!

VII - ALINARE

„Așa și nu altfel - și-a zis Andrei când a primit vestea -, așa se petrece viața în aievea, iar nu cum ni-o plănuim noi. ”

Aflându-le toate, el a fost cuprins de o durere fioroasă și s-ar fi dat rob pe toată viața dacă ar fi putut să-l ajute pe prietenul său și să scape casa de la Răscruci, în care petrecuse atâtea zile fericite, dar el însuși se simțea scăpat și-i mulțumea lui Dumnezeu că 1-a luminat și i-a dat tăria de a stărui în hotărârile sale.

Îi era sfântă femeia care se jertfise de bunăvoie, dar se pătrundea din ce în ce mai tare de gândul că după cele petrecute el și ea nu ar fi putut să aibă împreună decât o foarte tristă viață. Crescută în belșug, deprinsă a le prețui toate în bani și lipsită de avântul care orbește pe om, ea nu putea să trăiască în sărăcie și el s-ar fi simțit nenorocit neputând să i le dea toate după dorința inimii lui.

„Da! își șoptea parcă un glas tainic. De dragul ei ai fi fost în stare să te ticăloșești și să-ți vinzi sufletul. ”

Și el avea dreptate.

Lin și neturburată de nimic se desfășura viața Ilenei.

Ținuse Băltac s-o aibă de soție fiindcă era împodobită de fire cu toate darurile care o fac pe femeie dorită și-l încânta gândul că toți se vor uita cu jind la ea, toți îl vor ferici și cu fală va ieși cu ea în lume. Abia fiindu-i soț, și-a dat seama c-a găsit în ea și multe pe care nu le căutase.

Se-mpăcase, biet de el, cu gândul c-o să fie posomorâtă și ursuză și-o să-i facă adeseori grea viața. Nu însă! Soția lui o dată, ea și-l avea soț adevărat și era mereu voioasă, mereu doritoare de a-i face voile și de a fi de același gând cu dânsul, roabă a casei sale și ajutoare neobosită a lui și-n treburile casei și-n multele lui daraveri cu alți oameni.

Se mai împăcase Băltac și cu gândul că cumnatul său și socrul său vor căuta, în strâmtoarea la care ajunseseră, să tragă foloase din averea lui și de trecerea lui, și adeseori își făcea, stând așa singur, socoteala cam cu cât o să poată scăpa ca să nu se strice cu dânșii și să nu-și turbure traiul cu soția. Nici asta n-a ieșit cum se temuse el. Lasă că Ileana ținea la casa ei, dar Ghiță, mai ales acum, era prea mândru pentru ca să cerșească, iar Tănase, om trăit puțin în lume, nu-și dedea seamă despre cele ce se petrec și mereu își închipuia că tot atât de ușor cum le-a încurcat are să le și descurce toate.

Ostenind în întinsa ei gospodărie de dimineața până seara și bucurându-se de sporul pe care-l vedea în toate, Ileana își petrecea viața în lucrare liniștită, azi ca ieri și mâne ca totdeauna, fără de bucurii mari, dar și ferită de griji mistuitoare, și nu o dată Băltac își zicea stând așa singur: „Cum, Doamne, a căzut atâta noroc pe capul meu?! ” nu o dată era cuprins de simțământul că nu este el vrednic de viața pe care o are și de temerea ca nu cumva s-o piardă.

Temerea aceasta se ivea în inima lui mai ales când Ileana și el își aduceau așa, din întâmplare, aminte de Andrei, pe care-l știau ajuns destul de bine, psalt, precum dorise, la una din bisericile mai bogate și ajutător în cele bisericești al părintelui Hariton, unul din arhiereii chemați adeseori la nunți, la botezuri și la înmormântări.

- Săracul de el! zicea Ileana și nu era chip s-o facă să vorbească despre el.

Ce-ar fi și putut să vorbească? și cui i-ar fi fost de vreun folos dacă ea 1-ar fi jignit pe soțul ei dându-și slăbiciunea pe față?

Se împlinise anul de când Andrei se afla la București, și anul al doilea, în postul Paștilor, Băltac a primit de la el banii cu cari-l împrumutase, dimpreună cu o scrisoare, în care îi mulțumea pentru bunăvoința lui și-i făcea împărtășiri despre felul cum își petrecea viața.

„Să-i spui, te rog — zicea el la sfârșitul scrisorii — și Iuanei multe doriri de bine din partea mea. Mă gândesc adeseori la dânsa și mă bucur din toată inima știind că o duceți bine și aveți spor în toate, căci nu e în lumea aceasta nimic mai bun decât căsnicia liniștită. Dumnezeu să te răsplătească pentru ajutorul ce mi-ai dat la vreme de nevoie și să vă aibă în buna lui pază. ”

Ileana luă cam în pripă scrisoarea din mâinile soțului său, ca s-o mai citească și ea.

Uitându-se la slova lui cea frumoasă și dându-și seamă că din manile lui a ieșit hârtia pe care o ținea în mânile ei, ea începu să tremure și lăcrămile i se iviră în cele din urmă în ochi.

Ea se uită râzând la fața lui Băltac, își scoase batista, o ținu câtva timp deasupra ochilor, apoi își șterse lăcrămile.

-Asta-i acum?! grăi dânsul mai mult nerăbdător decât supărat. Tocmai acum ți-a venit?!

- Nu cumva te miri? nu cumva te superi? îi răspunse ea. Fii om cuminte! Asta vine de la sine, și nu totdeauna poate omul să-și stăpânească firea. Tu vezi cât de frumos scrie, și vai ar fi și de tine, și de mine dacă aș fi femeie care poate, citind scrisa lui, să nu se înduioșeze. Lasă-mă să plâng fără sfială, că mai rele sunt lăcrămile vărsate prin ascuns. Atâta mi-a mai rămas și mie! adăugă și o porni pe plâns.

Dacă lucrul acesta i s-ar fi întâmplat lui Băltac mai demult, pe la începutul căsniciei lui, el și-ar fi întors spatele și-ar fi lăsat-o să-și verse focul și să se potolească; acum însă avea slăbiciune de dânsa și îi venea, văzând-o plângând, și lui să plângă.

- Dar - grăi dânsul - când o să înceteze aceasta! ?

- Niciodată! îi răspunse ea. Câte zile voi mai trăi pe pământ îmi voi aduce aminte de el și îmi voi plânge întruna soarta. Dar ce-ți pasă?! adaugă cu glasul schimbat. Ai vreun cuvânt de a te plânge de mine?! Nu ți-am fost și nu-ți sunt soție credincioasă? Te-am supărat vreodată? Nu m-ai avut totdeauna și în toate la îndemână? Fă-te că nu bagi de seamă și lasă-mă, că-mi trece… Tu știi că m-ai luat cum m-ai găsit, și mai rea de cum mă credeai nu sunt.

Băltac asculta vorbele ei și tăcea, fiindcă nu știa ce să-i răspundă, dar îi era parcă i se întunecase deodată viața.

A trecut în curând și asta, și Ileana era tot ceea ce fusese, dar nu o mai vedea el cum o văzuse, se uita adeseori pe furiș la ea, se temea s-o lase singură cu gândurile ei și-și dedea silința să-i facă viața plăcută, ca să uite cele trecute.

Dragă i-a fost și din zi în zi tot mai dragă i se făcea femeia care îi era soție, și cu cât mai dragă îi era, cu atât mai des îl cuprindea simțământul că i-a făcut o mare nedreptate și că foarte nesuferit trebuie să-i fie. Când simțământul acesta îl cuprindea, îi venea să-i cadă plângând în genunchi și era în stare să-și dea întregul avut câștigat cu atâta caznă ca s-o îndulcească.

Tocmai aceste silințe ale lui îl făceau însă Ileanei din zi în zi mai nesuferit.

Ea a putut să aibă trai bun cu dânsul câtă vreme el s-a mulțumit cu ceea ce putea să-i dea din toată inima și fără ca să-și facă ea însăși silă; acum, când cerea ceea ce era împotriva firii ei, el îi umplea inima când de milă, când de dispreț, și cu cât mai neastâmpărat alerga el după ea, cu atât mai vârtos fugea dânsa de el.

„Lasă-mă în pace! ” îi zicea la început cam cu jumătate de gură și cu oarecare cruțare.

„Caută-ți de treabă și nu te face de râs! ” îi zicea în urmă, așa, cam în glumă.

N-a trecut însă mult și ea nu-i mai zicea nimic, ci căuta singurătatea, și i se plângea mumei sale, când se întâlneau, că-i este din zi în zi tot mai greu traiul cu soțul ei.

- De ce, fată? întreba lelea Maria cu inima încleștată.

- Mai întrebi și d-ta? îi răspunse fata. Parcă nu le știi toate?! De când cu scrisoarea pe care a primit-o de la Andrei, nu mai are astâmpăr și ni s-au răsturnat toate în casă.

Lelea Maria suspina și tăcea, dar Ghiță s-a ridicat în picioare când le-a aflat și el și îi venea să sară în șea și să nu se oprească decât la București.

- Să-mi lase fata în pace și să nu-i strice casa! strigă el tare, parcă ar fi voit să-l audă și Andrei.

Nu s-a aruncat în șea și nu 1-a auzit Andrei, dar e scurt drumul de la Răscruci până la București, mulți îl bat pe fiecare săptămână, și în curând s-a dus vestea până la Andrei care era cu gândul mereu la Valea Teleajenului, când la Aluniș, când la Răscruci, când mai ales la casele frumoase ale lui Băltac.

Știa până în cele mai mici amănunte cum s-a încurcat Tănase și cum i s-au prăbușit deodată toate în cap. Nu-i era însă milă de el, căci îl știa om tânăr, și omul tânăr din pățaniile sale învață și dând cu capul când de un zid, când de altul se deprinde a umbla prin lume. Nu-i era milă nici de Ghiță Chelarul, omul vârtos și trecut prin multe, care se împăcase de mult cu gândul că toate sunt pornite spre rău. Îl durea însă inima când se gândea la lelea Maria, care era femeie slabă și simțitoare și se împăca mai anevoie cu soarta ei.

Mai făcuse Tănase și greșeala de a nu se fi împăcat cu starea lucrurilor și de a se fi încurcat în două procese, unul pentru pădurea pe care o luase în tăiere, iar celălalt pentru lemnele ce nu-i fuseseră primite.

Așa e omul ajuns în primejdie: se agață și de un pai. Simțea, ce-i drept, c-o să piardă procesele, dar le mai amâna cu fel de fel de apucături, ademenit de gândul că mai curând ori mai târziu iar vor veni la putere oamenii lui și ai lui Băltac și ai cucoanei, și atunci vor face ce vor face ca să-l scape.

O ducea dar și o momea și pe mama lui cu nădăjduiri deșerte, dar cu atât mai amară trebuia să fie lovitura, căci procesele sunt o nenorocire chiar și pentru cei ce le câștigă.

O mângâiere adevărată și deplină le mai rămăsese: că Ileana cea bună și cuminte o duce bine și se împacă cu soarta ei.

El sta sleit de putere și cu ochii împăienjeniți când a aflat că pierdută e și mângâierea aceasta.

„Eu?! zise oprindu-și răsuflarea. Eu îi stric casa?! O, Doamne, dar cum i-o stric?! ce-am făcut și ce fac ca să i-o stric?!

Nu cumva e destul să mai trăiesc și eu în lumea aceasta ca să i-o stric?! Ce n-aș fi oare în stare să fac ca să nu i-o stric?! ”

VIII - REPAOS

- Ești nedrept, sfinția-ta, și jignești pe alții prin bunătatea ce-mi arăți, grăi Andrei stând smerit în fața părintelui Hariton, bătrânul arhiereu.

- Nu, fiule, - îi răspunsese acesta - vorbind rar și încet. Ești tu acela care îi jignești ridicându-te mai presus de dânșii. Prea ți-e limpede și curat rostul la citire, prea îți este frumoasă cântarea, prea e multă cuviința înfățișărei tale și orișicât de plină ar fi biserica, toți își opresc răsuflarea ca să te asculte, toți se simt atinși și înălțați, toți rămân cu ochii îndreptați spre tine când citești Apostolul, când cânți vreun irmos ori când vii spre mine aducându-mi cădelnița. Ridici slujba dumnezeiască luând parte la ea, și de aceea țin să te am lângă mine pretutindeni, ca să-mi împodobesc bătrânețele cu tine.

Așa sunt bătrânii cu inima curată și doritoare de bine: le este viuă bucuria când câte un tânăr bine înzestrat li se ivește în cale, și pentru ca bucuria să le fie mai mare, îi măresc în gândul lor destoiniciile.

- Roagă-te, sfinția-ta, pentru mine - îi zise Andrei - ca laudele pe cari mi le faci să nu-mi slăbească inima, nici să-mi smintească mintea, ca să-mi schimb hotărârea.

- Inima ta - întâmpină arhiereul - e far nestins, care-și revarsă lumina departe și le arată calea mântuirii celor ce rătăcesc prin noianul întunecat al vieții. Știu cât ai suferit. N-ai spus-o nimănui, dar toți am putut s-o vedem din ochii tăi, din duioșia glasului tău și din blândețea întregei tale ființe. Cum ar putea vorbele mele să te vateme când durerea cea mare n-a putut nici ea să-ți înăsprească firea, ci mai vârtos a potolit-o și-a îndulcit-o?! Nu într-o clipă de deznădăjduire, ci din îndemn statornic îți este luată hotărârea, și bătrânețele mele sunt pătrunse de credință că niciodată nu vei șovăi, niciodată nu te vei căi, ci totdeauna te vei simți fericit de a te fi dat întreg Domnului, ca să mângâi pe cei ajunși la deznădăjduire și să dai prin tăria credinței inimilor slabe tărie.

- Niciodată, părinte, - răspunse Andrei ridicând glasul - totdeauna, preasfinte!

- Orișicât de greu mi-ar fi dar să mă despart de tine - urmă părintele Hariton înduioșat - îți dau binecuvântarea mea și te sfătuiesc numai să nu-ți prelungești șederea la Cheia, ci să pleci cât mai curând, cel mai târziu înainte de Paști, la Sfântul Munte.

- Povața preasfinției-tale mi-e lege neînduplecată! grăi Andrei, închinându-se cu fiiască umilință.

Era toamnă, când frunzișul, pișcat iar de brumă, își perduse verdeața și se făcuse iar ici galben, colo roșiatic, portocaliu ori roșu ca sângele de bou. Fratele Agaton, tânărul călugăr, se plimba singuratec prin pădurile din preajma schitului Cheia, și sub pașii lui fâșâiau iar frunzele căzute înainte de timp.

„S-a călugărit?! ” strigă Tănase, cutremurându-se în toată ființa lui, și cu o putere covârșitoare îl cuprinse pornirea de a se duce la el, ca să i se plângă și să-și afle mângâierea în vorbele lui.

Abia acum înțelegea de ce Ghiță Chelarul umblă buimac și nu mai dă pe acasă și de ce Ileana a părăsit casa soțului său și nu mai știe unde să-și pună căpătâiul.

Și nu-și mai purta Tănase capul sus, nu se mai înmlădia, umblând, în mersul lui, nu mai călca țeapăn, nici nu mai privea plin de încredere împrejurul său: slab și istovit, cu ochii stinși, cu părul lung și nepeptănat, îmbrăcat în haine soioase și zdrențuite s-a oprit în fața lui Agaton, care se uita la el lung și cu ochii plini de o liniștită înduioșare.

- S-a risipit - grăi Tănase - avutul nostru și casa ni s-a spart!

- Nu e nimic! îi răspunse Agaton. Se adună în lumea aceasta lucrurile și se risipesc și iar s-adună. Ești încă tânăr, îți începi abia viața, și-ți rămâne destul timp ca să-ți vii în fire. Viața omenească se desfășoară cum râul curge ici prăbușindu-se spumegos peste stânci colțuroase, colo șerpuind cu repeziciune printre livezi înflorite, iar mai departe vărsându-se lin printre lanuri bogate, azi limpede, mâne tulbure și iar limpezit. Azi o boală grea te sleiește de puteri, încât crezi că ți s-au secat izvoarele de viețuire, dar organismul încetul cu încetul se premenește și mai curând ori mai târziu te simți renăscut pentru o nouă viață. Tot astfel când nenorocirile se îngrămădesc deasupra capului tău și ți le spulberă toate, ai nădejde, căci nădejdea-ți dă răbdare și tăria ca să lucrezi și să aduni iar încetul cu încetul cele risipite.

Tănase dete din cap.

- Nu mai sunt eu în stare să stărui înainte, grăi dânsul. Mă cutremur când mă gândesc că aș avea să adun ce s-a risipit, să încep din nou de unde a pornit-o tata și s-ajung la vârsta lui zbătându-mă ca dânsul. Altele au fost timpurile în care el și-a petrecut tinerețele; azi, când mișeii întovărășiți le stăpânesc toate, noi, cari n-avem nimic, suntem osândiți a ne petrece viața muncind în sec.

- Nu grăi de rău pe oamenii cu cari trăiești - îl înfruntă Agaton - și nu te plânge de timpul în care te-ai ivit. Nu-i adevărat ceea ce zici, căci toate [nu] numai spre rău, ci mai spre bine de cum au fost sunt pornite în zilele noastre. Oameni răi și nemernici, însetați de câștig și porniți spre răutate, au fost și sunt pretutindeni și totdeauna, și dacă e adevărat, că azi sunt la noi mai mulți decât aiurea și-n alte timpuri, cu atât mai vârtos ies la iveală cei cu inima curată, cari prin bune silințe și prin muncă cinstită numai țin să se ridice. Dacă e adevărat că sunt rari aceștia ei sunt cu atât mai prețuiți, și n-ai decât să stărui în rândurile lor pentru ca să mergi cu pas încet, dar sigur înainte. Nu te plânge, urmă el, ci căiește-te, căci nu în munca ta cinstită ai fost lovit, ci fiindcă ai râvnit să ajungi prin mijloace necinstite la un câștig mare. Trist ar fi dacă ai fi luat din izbândă îndemnul de a stărui în calea ce-ai apucat. Cine te-a pus să te-nsoțești cu oameni pe cari în atâtea rânduri i-ai socotit mișei?!

De ce ai lăsat să te ispitească?! Cum ai putut să li te dai unealtă?! Bucură-te - strigă călugărul - c-ai pățit-o chiar la prima-ncercare, trage-nvățătură din suferințele prin cari treci și roagă-te lui Dumnezeu să-ți dea tărie, ca să stărui de aici înainte în căile pe cari totdeauna le-ai socotit bune!

- O! - se tângui cuprins de deznădăjduire Tănase - dac-aș putea să mă rog lui Dumnezeu, mi-aș găsi în mine însumi mângâierea și n-aș mai umbla hăbăuc. Știința însă a omorât în mine credința!

- Minți, nenorocitule, și-ți spurci buzele grăind vorbe de ocară - strigă tânărul călugăr, cuprins de o căldură sfântă - Dumnezeu nu e numai putere și izvor nesecat de puteri, ci totodată și lumină nestinsă, și știință a toate: cu cât mai multe știm, cu cât mai în adânc pătrundem tainele firii, cu cât mai multe înțelegem, cu atât mai mult ne apropiem de ființa dumnezeiască, cu atât mai vârtos ni se-nalță inima spre Dumnezeu, cu atât mai îndeplin îi cuprindem cu mintea ființa atoatecovârșitoare. Nu pentru că știți multe, ci pentru că orbecăiți prin întunerecul neștiinței voi, cei ce ați învățat câte ceva, v-ați înstrăinat de legea părinților voștri. Învață, Tănase, învață mereu, ca să te luminezi și să-ți întărești inima. Bucură-te de lumina soarelui, ca să vezi scrutând cele de dimprejurul tău, iar nopțile aprinde-ți opaiețul și citește mereu, ca să te luminezi prin învățătură și să ajungi la cunoașterea vecinicului adevăr.

Clopotul începu să sune tânguicios la biserica schitului și să răsune prelung în strâmtorile văii.

- Mă cheamă - adăugă el - la slujba dumnezeiască, și nu pot să nu mă duc, dar mă voi întoarce cu sufletul mai limpezit la tine. Ruga-mă-voi lui Dumnezeu și pentru tine, ca să-ți dea dezlegare și să te îndrumeze spre repaosul sufletesc.

S-a dus să-și facă datoria, dar nu 1-a mai găsit când s-a întors, și nu 1-a mai găsit nimeni, căci nu-i viață când nu-i credință. Dumnezeu îndrumează numai pe cei ce-l au în sufletele lor!

Nu mai putea el să ajungă în lumea aceasta la repaos, căci n-avea în sufletul lui nădejdea, care-i dă în vremuri de grea încercare omului răbdarea. Se cutremura când se gândea la mama lui zbuciumată; se cutremura când vedea în gândul lui pe tatăl său, ajuns om fără de căpătâi; se cutremura știindu-și sora cu viața stricată: nu mai știa ce să facă cu sine însuși și nu mai avea în el tăria de a începe din nou.

A cutreierat zile întregi prin munți și prin codri, încât i s-a pierdut urma, și abia vara viitoare ciobanii au dat în fundul unei prăpăstii adânci de oasele lui, curățite de furnicile harnice.