La statua lui Ioan Eliade Rădulescu

 

Codru-i mort. Copacii cu ramuri putrede și înnegrite
Se-ncovoaie; și pe șirul de schelete-nțepenite,
Ca pe niște coarde-ntinse, trist arcuș vântul ce bate
Cântă epopeea morții, jalea crăngilor uscate.
Gâzii cu ochi plini de focul poftelor nemistuite
Lung se uită la aceste adăposturi năruite
Și rânjesc...
Ah, unde-i rodul și frunzișul tău umbros,
Crăngile cu freamăt dulce, paserea cu cânt duios,
Unde sunt? Odinioară sub stejarii tăi măreți
Găzduiai și dedeai umbră obosiților drumeți.
Astăzi fiarele și moartea stăpânesc cuprinsul tău.
Vânt cumplit de pustiire a trecut ca un duh rău
Și te-ai stins. Al putrejunei vierme roase-a tale ramuri,
Sub care prielnic dat-ai adăpost atâtor neamuri!...
Totul îi azi din rădăcină până-n vârf, din miez în coajă
Putregai...
    Ba nu! Deodată se ridică ca prin vrajă
Dintr-un colț obscur de codru, de sub vreascuri, un vlăstar,
Ce văzând cu ochii crește, crește... iată-l nalt stejar...
Ridicându-și a lui ramuri sus, deasupra codrului.
Și un glas atunci puternic s-auzi din vârful lui
Răsunând: O, nu! un codru ce de veacuri stă-n picioare
Ca o strajă neclintită nu atât de lesne moare.
Fruntea sus! Din piroteală te deșteaptă. Vei trăi,
Căci menirea ta e mare! Să luptăm! Așa grăi.

El, stejarul-Eliade, către codrul-Românie,
Și un freamăt lung străbate toată pacinica domnie.
Ca prin farmec toți copacii își ridică cu mândrie
Fruntea, deșteptați ca dintr-un vis amarnic, și sfâșie
Mohorâtul giulgiu în care lângezeau înfășurați
Și-și îmbracă iar vestmântul înverzit...
    Dar ascultați
Drăgălașa armonie... Freamătul adormitor.
Grai ceresc... e Poezia dulce ca un cânt de dor
Ce ca roua răcoroasă și-ntineritoare cade
Din frunzișul renvierii din stejarul Heliade...
Codrul în uimire-ascultă. Cântecul duios se-ntinde...
Frunza frunzei îl repetă, toată firea se cuprinde
De-a lui farmec, ce de-a pururi va sta tânăr de vechime.
Ah, ridică-ți, bard ilustru, din a vremii adâncime
Fruntea-ți plină de lumină și privește din trecut
Cum te-adoră viitorul, fiii tăi cum au făcut
Într-o marmură eternă umbra-ți sfântă să se-nchege
Și cum astăzi ți se-nchină și te-admiră codrul-rege!

Note

Poezie scrisă cu ocazia dezvelirii statuii lui Ion Eliade Rădulescu în Piața Universității din București, la 21 noiembrie 1881.