La tine, Poezie!

 

Așa a fost pădurea totdeauna:
O lume de copaci și de lăstare, —
Și rătăcea prin luminișuri luna,
Iar printre crengi zvârlia mărgăritare.

Nimic nu s-a schimbat! Începătoare,
Să șuiere, să cânte se îmbie
Și tac la glasul tău. privighetoare!
Și eu revin la tine, Poezie!

Mă duc pe câmp. Cu vălurile-i pale,
Zefirul mă-nfășoară, ca pe merii
Ce-i scutură de rozele petale,
Și vineție cade umbra serii.

S-apleacă lanul tot, ca sub o mână
Dezmierdătoare. Gârla argintie
Necontenit în calea ei se mână.
Și eu revin la tine, Poezie!

E la nămiezi. Văzduhul o fierbinte
În kioșcuri adumbrite de zorele
Prânzesc familii, — râsete, cuvinte;
Sub streșini cuiburi noi de rândunele.</poem.

Orașul pare scund și mic, în marea
Cu soarele drept stemă-mpărăție
O pasăre se-avântă spre tărie,
Să nu-i audă nimenea cântarea!
Și eu revin la tine, Poezie!