La un copil
Un copil, odată, mic ca domnia-ta,
Ce-și iubea părinții și îi asculta,
Cînd îi zise tat’său să meargă la școală,
El plecă, îndată, dar cu mîna goală.
„Unde-ți este cartea? Ce te nebunești?
Dascalu-o să-ntrebe: pe ce-i să citești?...’’
Băiețelul, leneș, se tot scărpina,
Se-nvîrtea prin casă, nu-șt’ ce tot căta.
Dar în sfîrșit pleacă cu inima rea, –
Plîngea, sărăcuțul; — cartea-i părea grea!
Mergînd el alene, cu capu-ntr-o parte,
Căscînd pe sus gura, îi cade-a sa carte;
Un cioban o vede și-ndat-o și ia.
El îi zice: „Ia-o, să mă scap de ea!
Nu voi să-nvăț carte; voi să fiu cioban,
Orice-ar fi mai lesne, măcar și țigan!...”
„Dar de ce, copile? ce vorbești așa?
Îi zice ciobanul, dîndu-i cartea sa.
Căci nu știu eu carte! ce bine ar fi!
Acum aș fi altfel! altor n-aș servi
Silește, copile, carte a-nvăța,
Căci, cînd vei fi mare, tu te-i bucura.
Om, cal, chiar furnica, cîte ființi sunt,
Toate fac o treabă aici pe pămînt;
Cine stă din lucru numaidecît piere;
Viermii fac mătase; albinele, miere;
Cîinii păzesc turme; oile ne-mbracă:
Omul dar se cade și mai mult să facă;
Și, făr-a ști carte, omu-i dobitoc;
Toate-naintează și el stă pe loc. –
Pe țigani, văzut-ai, cum altu-i muncește?
Pe țărani, săracii, cum îi biciuiește?
Știi cauza ce e, de au astă parte?
Căci sunt orbi, sărmanii, și căci nu știu carte!...”
Ce făcu copilul, ce se socoti,
Strînse cartea bine, la școală porni;
Nu mai fuse leneș, dascalu-l iubea,
Și-ntr-un an de zile — scria și citea.