La un poet exilat

 

"Nu mă tulbur, căci gonirea
In veci fu spre slava mea."

Aceasta este soartea acelui ce pășaște
La templul nemuririi cu pas nemlădios:
El merge înainte, și-n urma lui se naște
Și prinde aripi slava în drum vijelios.

Ți-e viforoasă calea, o mare de talazuri!
Și-ntr-însa ai să-ntâmpini ispite, piedici mii:
Dar ai de călăuză pe Domnul în necazuri,
Ce morții înviază și judecă pe vii.

N-ai cugetat, viclene, în pieptu-ți de credință,
Nici ai vândut Cuvântul ce lumea-a mântuit.
Ai spus ce e românul, i-ai dat și lui ființă,
Dar cine ești, poete, tu nu te-ai socotit.

Tu nu ai văzut soarta ce pe ast neam gonește,
A ei mână prea lungă tu nu ai sărutat,
Nici ai zărit rânjirea ce zice că-i zâmbește,
Fatalul, grozav zâmbet de tot te-a încelat.
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ivirea primăverii, privighetoare, cântă!
La întuneric spune-ți și păsul, ș-al tău dor;
În umbră deasă cântă, că valea îți răscântă,
Pustiul te ascultă și e mai simțitor.

De om fugi, păsărică, și cât poți te ascunde,
Că el, și când se-ncântă de dulcele tău glas,
Ș-atuncea viclenia, zavistia-l pătrunde,
L-împunge și îl scoală p-un rar, dibuit pas.

Te prinde, păsărică, te ține-n colivie,
Cu tine se fălește în crunte desfătări.
Ești ușurică, zboară și fugi de viclenie,
Care e omul, OMUL, și însuși în oftări.

Cu glasul tău natura tăcând sărbătorează,
Cântarea ta e imnul ce nalță ea la cer.
Într-însa mergi și cântă, răsuflă și oftează,
Că dorul ți s-alină, necazurile pier.

Ce cauți între oameni? și ce ai prins la limbă?
Ce spui ce e românul, și care ai lui părinți,
Și care a lui drepturi, și cum soarta îl schimbă,
Cât geme sau cât râde, și ce e-ntre ființi?

Nu-i spune așa multe, că el însuși te prinde
Și de odor te duce la chiar stăpânul său.
Să nu te uiți la dânsul cum cumpără și vinde,
Lasă-l în trândăvie și tu ia-ți zborul tău.
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ivirea primăverii, privighetoare, cântă!
La întuneric spune-ți și păsul, ș-al tău dor;
În umbră deasă cântă, că valea îți răscântă,
Pustiul te ascultă, și e mai simțitor.

1838