La vioara mea

 

Când a sorții crudă lovire
Inima-mi sfâșie fără cruțat
Și al meu suflet, plin de zdrobire,
Făr’ de speranței e închinat,

Ah, atunci tu, voce zeiască,
Unica limbă a lăuntrului meu,
Tu, iubită, scumpă vioară,
Vii de mă mângâi cu sunetul tău.

Ție suferințele mele,
Ție durerile-mi mărturisesc
Și-n surâsul corzilor tale
Aflu balsamul ce-l caut, ce-l doresc,

Iar când, după-o ceață de jale,
Se-nseninează în inima mea,
Cui să-i spun, atunci, că-s ferice?
Ah, numai ție, consoția mea!

Tu-n dureri îmi ești mângâiere,
Tu-n ferice cu mine petreci;
Fii cu mine și după moarte,
Fii dar cu mine până în veci!

(Familia, Anul XI, 1875, nr. 14 din 6/18 aprilie, p. 158)