Lacul lui Ovid

 

Pe stâncos plai, lângă țărmuri, în a Pontului pământ,
Care peste luciul mărei și câmpii întins domnează,
Călătoriul de departe vede un albit mormânt
Ce în toată dimineața de Apolon se urează.
Acolo mai îmblânzite parcă gem a mării unde,
Și eco din departare cu un sunet trist răspunde.

Aici fulgerul puternic a Cezarului August
Pe Ovid din sânul Romei înterit-au spre urgie;
A lui pulbere e stânsă în acel azil îngust,
Dar prin versuri nemurinde a lui patimi încă-s vie.
Și în cât în lume-Amorul inimile va să sfarme,
Ceatra-Ovidului purta-va între ale sale arme!

Chiar pe marginea a Daciei, între barbarul popor,
Departat de dulce patrie și molatica viață,
De p-acesta plai adese, cerând grație,-agiutor,
Cătră ceri și cătră Cezar el tindea a sale brață;
Deseori aprins de doru-i cerceta în fantazie
Capitolul, pe-a sa fiie, pe duioasa lui soție.

Deseori din sânul mărei, ce de patrie-l departa,
Raza dulce-a mângâierei se părea cum că-i răsare,
Și-n noian ținându-și ochii dorul său îi arata
Cu vântrele-naripate venind vasul de iertare.
Dar acel semn fiind nour, umplea ceriul de fortune,
Ochii săi de-un râu de lacrimi, inima de-amărăciune!

După ce apoi cu ziua și speranța i-a pierit,
La locașul singuratic se-nturna întru durere;
Aici muzile-ndurate poetului favorit
Aduceau din Elecona balsame de mângâiere,
Și-atunce-a sale versuri răsunau atât duioase,
Încât a lor armonie fărmăca inimi fioroase.

A lui lacrimi, trista voace, ce-a supune n-a putut
A Cezarului urgie, pe-nsuși scitii îmblânzise,
Lângă lac, la raza lunei, deseori în codrul mut,
Când cânta a sale patimi în a barbarilor zise;
Scitii, carii deprinși fură întru fapte numai crunte,
Depuneau cununi sălbatici pe a sa-ntristată frunte.

Apoi pe mormânt Ovidul ceste versuri șie-a pus:
Al amorului cel tânăr cântător aice zace,
Geniul care-l mărisă pe dânsul l-a și răpus;
Tu ce treci, de-ai iubit, spune: răposeze Ovidu-n pace!
Și de-atunci, din stânca albă de la apei albe spume,
Lacul și d-Alba Cetate poartă astăzi a lor nume.