Lanțul slăbiciunilor
Lanțul slăbiciunilor de Ion Luca Caragiale |
1901 |
Am și eu o slăbiciune și eu sunt om! dorințele grațioasei mele prietene domnișoara Mari Popescu sunt pentru mine porunci, la cari mă supun cu atât mai bucuros cu cît văd că prietena mea nu abuzează niciodată de influența nemărginită ce știe bine că exercită asupră-mi... De astă dată, ce mare lucru-mi cere?
- Stimate amice,
Știu ce prieten ești cu profesorul Costică Ionescu și cât nu e în stare să-ți refuze o rugăminte. Mă-ndatorezi până-n suflet dacă obții de la el pentru elevul Mitică Georgescu din clasa IV liceul X... la latină nota 7, fără de care, băiatul, care mi-e rudă de aproape, rămâne și anul acesta repetent, ceea ce ar fi o mare nenorocire pentru familia lui - o familie dintre cele mai bune - și pentru mine o mare mâhnire.
Cu cele mai afectuoase salutări, a dumitale bună prietenă,
Mari Popescu.
A! irezistibilă grație, cum știi de frumos să poruncești! Și ce bine s-a nemerit! Ionescu are și el o slăbiciune, și el e om! ține la mine și nu e în stare să mă refuze. Repede mă arunc într-o birje și alerg la Ionescu, profesorul de latinește.
– Dragă Costică, viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi; știu cât pot conta pe amiciția ta și nu-mi permit a mă-ndoi un moment că în cazul de față, fiind vorba, mă-nțelegi, de o chestiune care mă interesează în așa grad, încât dacă n-aș fi pe deplin convins că tu, care mi-ai dovedit totdeauna, fără să dezminți niciodată o afecțiune, ce pot zice că la rândul meu... în fine...
– În fine - zice Ionescu - am înțeles... Nu trebuia să mă iei așa departe. Vii să mă rogi pentru vreo loază de elev de-ai mei.
– Nu e loază, Costică; e un băiat dintr-o familie dintre cele mai bune: mi-e rudă.
– Cine știe ce leneș, ce dobitoc!
– Nu-i adevărat, dragă Costică; este un băiat prea cumsecade... Să nu mă lași!... Viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi; știu cât pot conta pe amiciția ta și nu-mi permit a mă-ndoi un moment că în cazul de față, fiind vorba, mă-nțelegi, de o chestiune...
– Ei, lasă astea! știi că țiu la tine; ce mai încap între noi astfel de fraze banale?... Ce notă vrei să-i dau pârlitului tău de protejat?
- 7, dragă Costică!...
– Apoi, dacă n-o fi știind nimic animalul!
– Ei, acuma și tu! zi că nu știe; parcă el o să fie cel dintâi și cel de pe urmă care să treacă fără să știe... Te rog, dragă Costică! dacă rămâne băiatul repetent încă un an, e o nenorocire pentru familia lui - o familie dintre cele mai bune - și pentru mine o mare mâhnire...
– A! irezistibilă milogeală prietenească! zice Costică; ce bine știi tu să poruncești! Aide! să-ți fac hatârul și de data asta... să-i dau nepricopsitului 7.
- Merci, dragă Costică, mare pomană-ți faci!
– Cum îl cheamă?
Eu caut repede-n buzunare scrisoarea d-rei Mari Popescu. Nu e... Zic lui Costică:
– Un moment!...
Și ies ca din pușcă, sar în birjă și alerg acasă... Acasă, scrisorica nicăieri... Fuga la d-ra Popescu.
– Prea-grațioasa mea prietenă, lucrul merge bine; am obținut de la profesor nota dorită; decât, acuma am nevoie să știu numele protejatului matale... Cum îl cheamă pe tânărul?
– Ți-am scris numele în scrisoarea mea.
– Da, dar scrisoarea dumitale am rătăcit-o acasă printre alte hârtii, și lucru este urgent: ca să nu pierd vremea căutând-o, am venit la d-ta... Cum îl cheamă?
– Zău, nu mai țiu minte, zice drăgălașa mea amică; pentru că drept să-ți spun, madam Preotescu, o bună prietină a mea, la care țiu foarte mult - nu sunt în stare să-i refuz nimica - m-a rugat să-ți scriu, că știe că ții foarte mult la mine și nu mă refuzi niciodată, și ești prieten cu d. profesor Costică Ionescu, care ține foarte mult la d-ta și nu e-n stare să-ți refuze nimic.
– Atunci, ce e de făcut? zic.
– Du-te d-ta la madam Preotescu și întreab-o cum îl cheamă pe băiatul pe care mi l-a recomandat ca să ți-l recomand d-tale.
– Sărut mânușițele.
Și alerg la Preoteasca... Zic:
– Madam Preotescu, uite la ce am venit să vă deranjez: ați recomandat amicei mele d-rei Mari Popescu pe un tânăr, să mi-l recomande mie, să-l recomand amicului meu Costică Ionescu, profesorul...
– Da.
– Ei! cum îl cheamă?
– Nu ți-a scris Mari?
– Ba da, dar am rătăcit scrisoarea, și d-ra Popescu a uitat cum îl cheamă și m-a trimis să-mi spuneți dv.
– Eu... drept să-ți spun... nu mai mi-aduc aminte, pentru că i-am avut numele pe o însemnărică, pe care am lăsat-o la Mari; dar putem afla de la Diaconeasca - șade aci aproape- ea m-a rugat, că știe cât ține Mari la mine și d-ta nu refuzi nimic lui Mari și d. Costică Ionescu profesorul pe d-ta nu te refuză niciodată.
– Atunci - zic - cum facem?
– Stăi nițel, să trimit să cheme pe Diaconeasca; este aci alături.
N-aștept mult. Madam Diaconescu vine. Dar, fatalitate! și dumneaei se află în aceeași necunoștință despre numele junelui nostru protejat: însemnărica i-a dat-o amicei sale madam Preotescu.
– Ce-i de făcut?
– Aleargă la Iconomeasca!
Alerg la Iconomeasca... De acolo, la Sachelăreasca... Pe urmă la Piscupeasca... în sfârșit, am dat de izvor... Tânărul este nepoțelul lu' madam Piscupescu, băiatul surioarei dumneaei, al lu' madam Dăscălescu: Mitică Dăscălescu.
Nimic nu refuzăm - madam Piscupescu lu' madam Dăscălescu, madam Sachelărescu lu' madam Piscupescu, madam Iconomescu lu' madam Sachelărescu, madam Diaconescu lu' madam Iconomescu, madam Preotescu lu' madam Diaconescu, d-ra Popescu lu' madam Preotescu, eu d-rii Popescu, și mie amicul Costică Ionescu... Alerg la Costică Ionescu.
– Dragă Costică, să nu mă lași... Viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi, știu cât pot conta pe amiciția ta și nu-mi permit a mă-ndoi un moment...
– Lasă, omule, fleacurile...
– Să-i dai nota 7, cum mi-ai promis...
– Cui, frate?
– Lui Mitică Dăscălescu.
– Mitică Dăscălescu!... Nu țiu minte să am vreun școlar cu așa nume.
– Nu se poate!
– Să vedem...
Și se uită în cataloage.
– Nu; n-am nici unul Mitică Dăscălescu, în cursul inferior; ai făcut confuzie; trebuie să fie în cursul superior.
Alerg... de astă data drept la madam Piscupescu.
– Madam Piscupescu, de ce clasă dă examen nepoțelul matale?
– De clasa VI.
– A! zic eu... Bine.
Și dau fuga-napoi la Ionescu; zic:
– E în clasa VI Mitică Dăscălescu al meu.
– Atunci nu e la mine, e la Georgescu; îl cunoști pe Georgescu?
– Nu. Tu nu-l cunoști? ți-e coleg.
– Ba da, ține foarte mult la mine, nu e-n stare să-mi refuze nimic.
– Atunci - zic eu - mă rog ție, nu mă lăsa!... știu că pot conta pe amiciția ta și nu-mi permit...
– Iar?... ești cu birja... hai de mă du degrabă la Georgescu.
– Haide.
Ajungem... Aștept în birje pe Ionescu. Peste câteva momente iacătă-l.
– Ai avut mare noroc c-am venit tocmai la pont; dacă mai întârziam un sfert de ceas, până la două, mergea cu cataloagele la școală și trecea notele în matriculă: protejatul tău avea un 3.
– Și acum?
– Are 7.
Uite-te - am gândit eu - ce va să zică o întârziere de câteva minute; cum poate nenoroci pe un tânăr! Rămânea Mitică Dăscălescu iar repetent, cu toate că ține la el atâta mamiță-sa Dăscăleasca, la care ține Piscupeasca, la care ține Sachelăreasca, la care ține Iconomeasca, la care ține Diaconeasca, la care ține Preoteasca, la care ține mult grațioasa Popeasca, la care țiu foarte mult eu, la care...