Las’ să zică, numai eu să nu-ți dau

 

Argatul unui preot de sat era foarte amărît. Preotul, cam strîns, nu-i da niciodată mîncare pînă să se sature bine, sub cuvînt că un om nu trebuie să se închiuie burtei. El zicea că omul este mai ușor cînd mănîncă mai puțin, este mai deștept și mai harnic la lucru; iar cel ce se îmbuibează cu mîncare multă, se face greoi, leneș și lucrul nu-i sporește.

La toate astea se îndupleca bietul argat. Cînd venea timpul de plată, uita toate neajunsurile. El vedea că i se plătește cinstit: își priimea dreptul său pînă într-una.

Sătenii, de cîte ori îl întîlneau la cîrciumă ori la horă, îl luau peste picior, zicîndu-i că vine acolo cu burta plină de colaci.

Într-una din zile argatul se înfățișează înaintea preotului și îi zise:

— Părinte, eu o să fiu nevoit să ies de la sînția-ta.

— Dară de ce, băiete? Nu te mulțumești pe simbria ce-ți dau eu? Ai găsit într-altă parte simbrie mai multă?

— Ba nu, de simbrie, chip, n-aș avea ce zice. Îmi plătești destul de cinstit. Dară, uite, sătenii, de cîte ori mă întîlnesc, mă ia în rîs. Ei îmi zic că merg pe la dînșii tot cu burta plină de colaci, și sînția-ta știi bine că eu le duc dorul.

— Băiete, răspunse preotul, ce-ți pasă ție de lume. Lasă să zică ei cît or vrea, numai eu să nu-ți dau.

Unii iau folosul

Ș-alții port ponosul.