Legenda Miozotisului

 

Pe țărmure de râu albastru
Ce oglindea cerescul astru
Cu argintii și dulci lumini,
Călătorea juna pereche
Șoptindu-și șoapte la ureche
Prin vântul parfumat de crini!

Era a tânără copilă,
Cu farmece ca o zambilă,
Era un tânăr cavaler
Ce înălța ca o răchită,
De frumuseți împodobită
O frunte mândră către cer!

În noaptea poleite-n raze,
Priveau la albele talaze
Târând în ele smulse foi
Ce se duceau astfel spre mare
Precum spre veșnica mare
Ne poartă viața și pe noi!

Priveau... și blonda-namorată
Zări plutind pe râu de-o dată
O ramură cu flori de-azur,
O ramură care-n dezastru,
Cu floricelele-n albastru
Gemea-ntr-al râului murmur!

Ea 'ntinse-o mână către floare
Căci auzise-a ei plânsoare,
Și mirele înțelegând
Se azvârli în apa lată
Și înotă spre ea îndată
De-o și ajunse înotând.

Dar vai, crezând c-o și atinge,
Simți putere-i cum se stinge...
Vultoarea-l învârti în loc,
Și cufundându-l fără milă...
Gemea pe țărm biata copilă
Privind l-al apelor crud joc!

Când apa-l scoase-n față iară,
Sta floarea gata ca să piară,
Și dac-o prinse-acel erou,
I-o azvârli, și-i zise încet:
„Nu mă uita!” c-o voce-adâncă
Ce-o repetă adânc ecou!

El dispăru de veci la urmă
Și nu lăsă nici semn, nici urmă
De cât acel „Nu mă uita!”
Întipărit pe-albastra floare
De câte ori o vezi la soare
Prin iarba verde-a s-arăta!