Legenda funigeilor

Legenda funigeilor de Ștefan Octavian Iosif și Dimitrie Anghel

POEM DRAMATIC ÎN TREI ACTE

ACTUL I

Interiorul unui castel vechi cu bolți întretăiate. Fundul scenei se deschide pe o terasă largă, lăsînd să se vadă un parc cu arbori seculari. Printre arbori se străvede un lac. Lumina se schimbă treptat, cu mersul norilor, care trec în forme fantastice pe fundul cerului coprins în deschizătura terasei. Supt bolta terasei e un război de țesut, la care stă RUNA pe gînduri. Intră RILDA. În răstimpuri se aud sunete de goarne și clopote.

RILDA

Tot stai pe gînduri, Runa?

RUNA

Ah, mamă, dragă mamă,

Același glas de surle

Care răsună-ntruna,

Și clopotele-n turle

Ce bat și-ntruna cheamă,

Nu poți s-arunci o vrajă

Să tacă, dragă mamă?

RILDA

O, pune gurii tale strajă.

Vezi, firele se-ncurcă,

Nu pot să țes o floare;

Spetezele cînd urcă

Și cad, așa îmi pare

Că sună a pustiu,

Ca bulgări de țărînă

Ce cad peste-un sicriu.

Ce harnică,.ții minte,

Era această mînă,

Și ochii ce cuminte

Știau ca să încheie

Pe tortul alb de lînă

Frumoase curcubeie.

Dar azi știu doar să plîngă,

Iar dreapta iscusită

Desface și distramă

Ce face mîna stîngă.

N-o fi o vrajă, mamă?…

RILDA

Copila mea iubită,

De vrajă nu mai spune!

Pe cer nu-s semne bune:

Nu vezi tu negri nouri

Cum se adună-n bande

Închipuind armate

Ce-aleargă și se-nfruntă

Cu flamuri ridicate?…

RUNA

Mai ieri erau ghirlande

închipuind alaiul

Unei serbări de nuntă…

Schimbau din oră-n oră,

Din clipă-n clipă straiul,

Se risipeau și iară

Se-ngemănau în horă

Ca umbre plutitoare,

Ca-nchipuiri de spume,

Păn’ ce intrau pe-ncetul,

Ca pe-un portal, în soare…

Ce-s semnele acestea, mamă?

RILDA

Au toate rost pe lume

Și toate-și au secretul,

Sînt semne ce nu mint,

Și firele de-argint

Din plete, la bătrîni,

Și liniile scrise

În palma unei mîni,

Și semnele din vise

Și frunțile-ncrețite,

Și-o dungă supt pleoape,

Și nourii pe cer,

Sunt toate-nvăluite

De un fatal mister

De care nimeni, nimeni nu poate ca să scape!

RUNA

Atunci, ce-i scris pe cer?

Citește, ce vreau norii

Ce-aleargă și s-adună,

De ce mă prind fiorii

Cînd clopotele sună?

RILDA

(cătînd spre cer)

În clopote-i furtună!

Vroiam să nu-ți răspund,

Dar clopotul mă-ndeamnă

Nimic să nu-ți ascund…

Ascultă, dragă Rună!

Vezi, mamă, pe supt norul

Ce-nchipuie-o arcadă,

Pe-un nor de-argint cum trece,

Urmat de-o cavalcadă,

Pe stepele senine

Un călăreț sălbatec

Cu fulgere pe cască,

Prăpăstios cum vine

Gonind spre casa noastră,

Cum prinde să descrească

întinderea albastră

Și ochiul meu încearcă

În van să-l recunoască,

Deși-l cunoaște parcă…

RUNA

Ah, mamă, cine-i oare norul?

N-o fi chiar Hunar, călătorul,

Străinul ce-a sosit aseară

Supt adăpostul casei noastre?

Avea și el pe cască fulgere albastre,

Și calul lui tot alb era

Cînd a intrat în curte, supt arcadă,

Urmat de cavalcadă.

RILDA

Se poate… Dar acum

Se farmă norul.

Dispare călătorul.

Învăluită-n fum

Se stinge cavalcada,

Se năruie arcada,

Și, alb ca zăpada,

Se face-acuma un castel

Și-un lac albastru lîngă el,

Cu palmieri cu umbrele rotunde,

Cu nuferi albi ce dorm pe unde:

Castelu-i nalt, cu arcuite geamuri,

Iar colo-n fund, supt un umbriș de ramur

Se vede înăuntru, pe fereastră,

O fată blondă care țese-ntruna.

RUNA

O, mamă, parcă-i casa noastră!

RILDA

O vezi și tu ca mine, Runa?

O vezi cum țese?

Cum stativele urcă și coboară

Și cum suveica-n mîni dibace zboară?

Cum firele de borangic alese

Vin unul cîte unul să se-nșire

Și se prefac

Paianjeniș subțire

Ca pentru-o cămașă de mire?

RUNA

Văd, mamă, văd!

RILDA

Dispar acum și palmieri și lac

Și nuferii, în unde;

Castelu-ncepe-ncet să se cufunde;

Dispare pîn‘ la geam, treptat, treptat,

Și fata cea bălaie ce țese nencetat

La mîndra ei cămașă —

Un fulger de lumină o înfașă

Și-o văd, o văd acuma bine:

Ah, cum mai seamănă cu tine,

Runa!

RUNA

O văd și eu, mă văd ca-ntr-o oglindă.

RILDA

(cu spaimă)

Tăria parcă stă să se aprindă!

Străbate ca un bici albastru cerul…

Vezi largile zigzaguri…

Și steaguri după steaguri…

Și iată iar armatele-n șiraguri,

Cum dau năvală,

Cu caii-nnebuniți de-nvălmășeală,

Și iată iarăși cavalerul Pe calu-i de zăpadă, Urmat de-nfricoșata cavalcadă.

RUNA

E Hunar, mamă, cavalerul! Îi văd cum m-am văzut pe mine!

RILDA

Acum s-a-ntunecat tot cerul Și nu mai văd nimic, dar, iată, Perdeaua mare de-ntuneric Se-nlătură deodată

Și se deschide-acolo, sus,

Un luminiș feeric,

O pajiște pe care doarme dus

Un om cu fața-n jos căzută,

Și unde ochii-mi port

Nu știu s-aleg de-s flori sau sînge,

Că fața nu i-o văd și iarăși nu-nțeleg

De ce îmi vine parc-a plînge?

Și inima îmi spune

Că omul care doarme-i Landor,

E fratele tău, Landor!

RUNA

Vai, mamă, nu sunt semne bune!

Ce rost să aibă oare toate-aceste?

RILDA

E Landor, fratele tău Landor este!

Și-acum pricep…

Ascultă, dragă Rună

Știi că din țara-ntreagă se adună

Toți tinerii să plece la război,

Că Landor și cu Hunar, amîndoi,

Se duc și ei să lupte pentru țară…

De-aceea norii care ard în pară

Întruchipeaz-o bătălie mare.

Frumosul cavaler, pe cît se pare,

E Hunar care teafăr o să scape…

Castelul însă ce-l vedeam

Pe marginea acelei ape,

Și fata ce țesea la geam?

RILDA

Chiar tu ești, Runa mea iubită!

RUNA

Și-acel ce doarme dus

Pe pajiștea-nflorită?

RILDA

E fratele tău Landor, cum ți-am spus!

RUNA

Și ce-nsemnează aceste toate, mamă?

De ce mă prind fiori și mi-este teamă?

RILDA

Nu cunoști tu, Rună, dragă Rună,

Basmul cu cămașa fermecată,

În trei nopți țesută de o fată,

În trei nopți la razele de lună?

Albe mîini curate de fecioară

Albe fire trebuie să țeasă

Celui drag cămașă de mătasă,

Dacă vrea ca-n luptă să nu moară…

Albe zile trei, întregi, de-a rîndul,

Alb ca tortul alb să-i fie gîndul,

Albe mînile și nepătate

Ca veșmîntul Maicei Preacurate…

Albe razele de-argint cînd plouă

Tortul alb să-l ia ca pe-o plămadă

Și s-amestece cîntînd, în două,

Aluatul alb ca o zăpadă.

Alb-așa ca cine-o fi s-o poarte

Nici cuțit, nici glonte să-l atingă,

În război de-a pururea să-nvingă

Și să fie ocolit de moarte!

RUNA

(care a ascultat, ca într-un extaz, se ridică și, întinzînd mînile spre icoana Preacuratei, cade-n genunchi)

Cum e nimbul alb ce-ți împresoară

Fruntea ta, așa de alb mi-e gîndul!

Nu trei nopți, ci ani întregi de-a rîndul

Eu aș țese, numai să nu moară!

Clopote și surle pot să sune,

Moartea poate la ferești să bată,

Eu ursitei mele m-oi supune,

Ca să țes cămașa fermecată.

Aluatul alb ca o zăpadă

L-oi lua cînd albe raze plouă,

L-oi lua cu mînile-amîndouă

Să-l amestec ca pe o plămadă.

Alb-așa voi țese-o ca s-o poarte

Fratele meu drag în bătălie,

Ca de moarte teamă să nu-i fie,

Ci să fie el stăpîn pe moarte!

RILDA

Dar știi tu ce blestem amar

Au razele de lună,

Pe fata ce-a păcătuit

Cum ele se răzbună,

Cînd altuia i-a dat în dar

Cămașa făr‘ de moarte,

De moarte-n luptă biruit

Acel menit s-o poarte?

Blestemul cade-asupra ta,

Să țeși viața-ntreagă,

Din munca fără de temei

Nimic să nu s-aleagă,

Să se destrame tortul tău

Și fir cu fir să zboare,

Să zboare albii funigei

În cete călătoare;

Să se destrame tot ce faci,

Să-ți scape de supt mîni,

Să se anine de copaci,

De cumpeni de fîntîni,

Să treacă repezi la răscruci,

Pe stoguri să se lase,

Să se anine sus, pe cruci,

Pe streșine de case,

Dar nici acolo să nu stea,

Și vîntul să le-alunge,

Să spuie de osînda grea

Oriunde or ajunge.

S-alerge, fără de noroc,

Fir după fir, tot tortul,

Pîn‘ vor găsi în care loc

Neîngropat stă mortul.

Și precum țes fulgi după fulgi

O pînză de zăpadă,

Să se adune ca un giulgi

Și-asupra lui să cadă,

Iar fata ce-a păcătuit

Să țeasă-n veci, nebună… —

Acesta-i blestemul cumplit

Al razelor de lună!

RUNA

(a ascultat în genunchi, și întorcîndu-se din nou către icoană)

Alb ca nimbul care-ți împresoară

Fruntea ta, așa de alb mi-e gîndul:

Nu trei nopți, ci ani întregi de-a rîndul

Eu aș țese, numai să nu moară!

ACTUL AL II-LEA

Același decor. Luna, la înălțimea arborilor, aruncă razele pieziș, învăluind stativele și pe RUNA care țese. Restul iatacului plutește intr-o lumină de vis.

RUNA

(singură)

Lună, ca pe-o harfă trec mînile mele,

Firele sunt parcă strune fermecate.

Stativele cîntă, și eu cînt cu ele…

Ca o harfă cîntă stativele mele,

Și în noaptea asta toate-s luminate.

Nu știu, cîntă-n mine sau firele sună,

Fiecare-și spune nota lui cu taină,

De trei nopți întruna țes cu tine, lună,

Țes fără de preget fermecata haină.

Nu știu, cîntă-n mine sau firele sună…

După cum artistul atinge o strună,

Mai încet, mai tare, mîna mea cînd țese,

Trezește atîtea glasuri nențelese.

De trei nopți de veghe țes fără de preget,

Nu știu, cîntă-n mine sau firele sună,

Nu știu cine cîntă cînd le-ating c-un deget:

Firul de mătasă sau raza de lună?

Ca o harfă cîntă stativele mele

Și-i atîta farmec… Umbre violete

Umbl-așa sfioase… Ca niște mărgele

Rîd în umbră ochii vechilor portrete,

Căutînd uimite la mînile mele…

Ah, e-atîta farmec și-i atîta taină…

De-aș sfîrși odată fermecata haină!

Scade noaptea… Ceasul prinde lung să bată,

De-aș sfîrși odată haina fermecată!

(Desface pînza de pe sul, pregătindu-se s-o coasă. În acest timp, odată cu ultimele versuri, ceasul bate lung. HUNAR intră.)

HUNAR

Veșnicie să se facă ora asta dulce!

RUNA

(speriată, se întoarce cu tortul în mînă)

Pe cine cauți tu, străine?

HUNAR

Cum? Nu s-a dus frumoasa Rună să se culce,

Cînd toate dorm?

RUNA

Ce cauți tu la mine?

Cum îndrăznești să-mi tulburi ora asta?

HUNAR

O boltă de senin era fereasta

Și eu treceam supt ea, visînd la moarte,

Și mă gîndeam că mîine plec departe

Și poate n-o să mai revin.

Și-atunci o formă albă ca un crin,

Mai albă ca un crin, mai castă,

Se zugrăvi-n seninul din fereastă

Și crinul ăsta alb erai tu, Runa!

RUNA

(cu grijă)

O, taci, să nu te-audă luna!

HUNAR

Și s-a întunecat pe urmă iar fereastra

Și-apoi, precum arunci

Într-o sonoră cupă de cleștar

Ușoare boabe de mărgăritar,

Așa sonor atunci

A prins să sune-un glas,

Încît pătruns de farmec am rămas —

Și glasul ăsta era glasul Runii!

RUNA

O, taci, tu nu cunoști blestemul lunii!

HUNAR

O, lasă-n pace luna și-ascultă-mă mai bine:

Trei zile sunt acuma de cînd petrec la voi,

De-ai ști tu cîtă cale lăsat-am înapoi,

Un ghem de l-ai desface, trei zile nu-ți ajung

Să măsuri drumul lung

Ce m-a mînat spre tine.

Viața mea-nainte era așa pustie,

Dormeam prin taberi noaptea, cu fruntea pe un scut,

Totuna mi-era mie să nu mă fi născut,

Sau să mă pierd în lupte, să mor ca un pribeag

La umbra unui steag

Pe-un cîmp de bătălie!…

Vedeam pe cer nainte-mi un stol de corbi de pradă;

Ca un herold al morții urmam eu negru semn

Și nu știam eu singur ce-nsamn-acest îndemn —

Acum abia-mi dau seama ce taină m-a-ndreptat

În goană spre palat

Să trec pe sub arcadă…

Era îndemnul vieții ce m-a cuprins deodată,

Cînd te-am văzut, o, Rună, și groaza c-o să mor,

Cînd aș putea prin tine să fiu nemuritor,

Să am ceea ce nimeni pe lume n-ar avea:

Pe tine, Runa mea,

Și haina fermecată!

RUNA

Cum poți vorbi tu astfel, o Hunar, cînd știi bine

Că n-am țesut cămașa pentru tine!

HUNAR

De n-ai țesut-o pentru mine,

Atuncea, spune, mîna ta,

Nainte ca să vin la tine,

De ce nu mai putea lucra?

RUNA

De unde știi tu taina mea?

HUNAR

De n-ai țesut-o pentru mine,

Atunci de ce privirea-ți oare

Nu mai putea să vadă bine

Pe albul tort s-aleag-o floare?

RUNA

Ah, Hunar, inima mă doare!

HUNAR

De n-ai țesut-o pentru mine,

De ce de cînd eu am intrat,

Răsună, ca un stup de-albine,

De cîntec vechiul tău palat?

O, Hunar, taci — că e păcat!

HUNAR

De n-ai țesut-o pentru mine,

De ce-i mai albă fața ta

Ca pînza asta, cînd cu tine

Vorbesc — răspunde, Runa mea!

RUNA.

De unde știi tu toate așa de bine?

HUNAR

Painjeniș de raze e-ntins din stea în stea —

Și ca o plasă largă cuprinde universul,

În care sfera noastră pe osia ei grea

Ca un painjen negru își cumpănește mersul.

Nu mișcă nicăirea și nu se. farm-o rază

Pe-ntinderea acestei rețele diafane,

Ca în aceeași vreme mii de meridiane

Să nu prindă de veste…

Și crezi că nu vibrează

Și-n noi undele-aceste

De-nștiințări secrete

Și că în fiecare din noi nu dormitează

Aceleași legi ce mișcă enormele planete?

RUNA

Nu te-nțeleg, o Hunar, dar cum un arc se rumpe,

Cînd e întins prea tare, așa mă simt înfrîntă.

A tale vorbe-aruncă luciri de pietre scumpe,

Și tu te joci cu ele;

A tale vorbe cîntă

Ca razele de lună pe stativele mele!

HUNAR

Nu vorbele aruncă luciri de pietre scumpe,

Ci-i dragostea din ele ce le aprinde focul!

Văzut-ai licuriciul părechea cînd și-o cheamă,

RUNA

De ce mă prinde, Hunar, o nențeleasă teamă?

HUNAR

Nu-i teamă, ci iubirea!

Dar știi tu ce-i iubirea?

Știi ce-i o apă mare

Ce doarme-ncătușată în albele ghețare?

De ani de zile-acolo a nins și veșnic ninge,

Țin norii întuneric și noaptea nu mai moare,

Dar vine-odată totuși biruitorul soare,

Se luptă mult o rază și-n clipa ce-o atinge,

Precum un mag vrăjește cu varga fermecată,

Cu zgomot apa-și iese din matca înghețată:

Dînd unul peste altul, în vălmășag, deodată

Pornesc albastre sloiuri,

Și tot ce sta acolo încremenit de mult,

Întreaga rînduială

Se prăbușește-acuma, curg libere puhoiuri,

Și-o larmă, o năvală,

Un furios tumult,

Îneacă tot și cîntă scăparea din robie!

RUNA

Așa e, Hunar, viața mi-era așa pustie!

HUNAR

Dormeau atîtea doruri în tine-ncremenite…

Vezi tu, monotonia vieții uniforme,

Aceeași rînduială și după-aceleași norme

La anumite ceasuri,

Bătăile de clopot cînd sună de vecerne,

Și mobilele toate așa de învechite,

Și-aceleași coridoare pe care-a tale păsuri

Veneau ca să se plimbe,

Nu ți-au părut adesea că n-au să se mai schimbe

Și că devin eterne?

Cum scînteie în aer, ca să-i arate locul?

Cum vrei a mele vorbe să nu scînteie, spune!

O, da, simțeam adesea că trebuie să îie

Și alte lumi mai mândre ca lumea mea cea mică.

Și-un gînd vioi, arare,

Cum zboar-o rîndunică

Și-atinge-n treacăt numai cu aripa-i ușoară

Oglinda apei clare,

De-o tulbură o clipă în cercuri mișcătoare,

Așa-mi trecea prin suflet și-l tulbura o clipă.

Și alteori, în noaptea ce s-aduna în mine,

Cum se adună neguri în funduri de abisuri,

Cînd e de-ajuns o piatră în treacăt aruncată

De se deschid deodată,

De poți vedea departe ca prin ferești senine,

Așa o vorbă-n treacăt mă deștepta din visuri;

Și-atunci simțeam eu bine

Că trebuie să fie pe un tărîm, departe,

O lume ca-n poveste.

HUNAR

Da, gîndurile tale n-au fost păreri deșarte,

Căci lumea asta este!

RUNA

(din ce în ce mai cucerită)

Dar unde, Hunar, unde?

HUNAR

(misterios)

Departe, neștiută de ochi profani, s-ascunde

Ca o comoară scumpă spre care toți aleargă.

Cîți nu-și pierdură mintea voind ca s-o dezgroape,

Cătînd-o pretutindeni în lumea asta largă,

Cînd ea era aproape…

Ca o comoară-ascunsă care-și vestește locul

Cu flacăra-i albastră, de cînd e omenirea,

Și cheamă pretutindeni, dar nu e nicăirea,

Și totuși ea există, și de-om avea norocul

Noi vom afla-o poate…

Și ce trebuie să facem ca s-o găsim, o, spune!

HUNAR

Să te desfaci de toate!

Să rupi îngusta punte

Ce leagă cu trecutul,

Și tot ce te supune

Și-ți poruncește lutul

Și tot ce-ți farmă viața în mii de griji mărunte;

Să-nduri, fără să murmuri, oricare suferinți,

Să uiți și neam, și lege, și casă, și părinți,

Să calci tot în picioare,

Și să nu stai la gînduri chiar dac-ar fi să-ți ceară

O jertfă cît de mare!

RUNA (repede)

O jertfă! Spune: care? O fac, orice mi-ai cere!

HUNAR

(imperios)

De este așa, dă-mi tortul și vin’ cu mine-n lume!

RUNA (cu spaimă)

O, cine ești tu, Hunar, și ce mă îndemni să fac? O, cine ești? Răspunde! Abia îți știu de nume! Și cum de-a ta putere nu pot să mă desfac? Să-ți dau eu ție tortul ce nu ți-a fost sortit, Să moară-n luptă Landor, și mama, scumpa mamă, S-aud cum mă blesteamă? Nu, asta nu se poate!

HUNAR (ironic)

Vezi cît de mică ești! Erai ursită-n lumea aceasta să trăiești! Nu-ți era dată ție ca să găsești comoara!

Comoara! Dar blestemul? Eu de blestem mă tem!

HUNAR

Iubirea e mai tare ca orișice blestem!

(Se face ziuă; s-aude în depărtare cîntecul cocoșilor, apoi tot mai aproape. La scară răsună tropotul calului. HUNAR tresare și pălește. Se întoarce hotărit)

Privește,-i ziuă-afară, și calul mă așteaptă… Răspunde: vii cu mine?

Sau plec — și nu mai viu…

RUNA (ieșită din minți)

Da, Hunar, viu cu tine! (Ia tortul și i-l dă)

Al tău să fie tortul — a ta și eu să fiu!

(Cade în brațele lui leșinată.)

HUNAR

(se uită la ea ironic, o așază frumos lingă stative și rostește zîmbind)

Sărmana păsărică! Aceleași sunteți toate! (Se depărtează încet, privind peste umăr la RUNA leșinată la stative, și dispare.)

ACTUL AL III-LEA

Au trecut ani de zile. Scena reprezintă același decor. Deschizătura terasei încadrează parcul veștejit, în cele din urmă zile de toamnă. Se luminează de zi. Mobilele din casă, care încep să se lămurească în lumina zorilor, arcurile de la ferești, oglinzile, cercevelele ușilor sunt acoperite de fire albe din tortul destrămat de pe stative. La fiecare mișcare firele se leagănă ca purtate de vînt, își schimbă locul plutind încet prin aer, unele parcă vin pe ferești, și altele parcă stau să plece. RUNA, nebună, ofilită de suferinți. umblă ca o umbră prin casă, de ici-colo, adunînd cu stăruință firele plutitoare.

RUNA

Mai meșteri decît mine, păianjeni țesători,

N-au stativele voastre hodină niciodată,

Cînd eu lucrez zadarnic din noapte pînă-n zori,

Și nu mai pot să mîntui cămașa fermecată.

V-alung mereu din casă, dar pîn’ să prind de seamă,

Păianjenișul vostru la loc se rentregește…

O, spuneți cum se face că pînza voastră crește,

Pe cînd a mea se rupe și-n aer se destramă?

CORUL FUNIGEILOR

(departe, nevăzut)

Noi funigei sîntem,

Noi sîntem însuși tortul

Ce-l poartă un blestem

Ca să găsească mortul!

RUNA

(cu mîinile pline de firele adunate, pe care le aruncă pe geam)

Duceți-vă în lume, păianjeni blestemați!

Că nu-mi rămîne vreme să vă gonesc mereu,

Ce vă țineți întruna, așa, de pasul meu?

Ce spuneți voi întruna? Pe cine căutați?

FUNIGEII

Zadarnic ne alungi

Și ne gonești afară.

În mii de fire lungi

Noi ne-om întoarce iară!

RUNA

(cu deznădejde, se așază la stative)

Asemeni unei harfe cu strune fărămate,

Așa sînteți acuma, voi, stativele mele!

Spetezele suspină și cad așa de grele,

Și nu mai știu nici ceasul străvechi ce oră bate.

Zorită port suveica în mîna mea dibace,

Se pare-a crește tortul, și-atuncea prind putere,

Dar sulul se-nvîrtește în loc, și pînza piere…

Și nu știu cine vine mereu de mi-o desface.

A cui să fie mîna această nevăzută?

Cum aș zdrobi-o, Doamne, s-o prind între speteze

Și-aș pune-o cu de-a sila să steie să-mi lucreze,

Sărmana pînză albă de-atîția ani țesută.

(Țese. RILDA intră.)

RILDA

Tot nu mai ai hodină, Rună?

RUNA

Nu, mamă!

RILDA

Ce blestem cumplit!

Vai, ce amarnic se răzbună

Neîndurata lună!

Ce slabă ești și pală!

Paloarea ei spectrală

Pe-obraji ți s-a întins

Și nu știu: fire albe din tortul risipit

În părul tău s-au prins,

Ori părul tău acuma e alb cu dinadins?

Mai ieri, ca o podoabă tu străluceai în casă,

Și-atîta de frumoasă

Te răsfrîngea oglinda cu drag, și ochii mei,

Dar cînd te văd acuma…

(Plînge.)

RUNA

(cu mustrare)

Decît mereu să plîngi,

Mai bine-ai face, mamă, păianjenii să-i strîngi.

Nu-i vezi cum țes întruna și vor să mă întreacă?

Nu-i vezi cum țes și-mbracă,

De jos și pînă-n grinzi

Ietacul pretutindeni, pe jețuri, pe oglinzi,

Pe vechile portrete, pe uși, pe cercevele,

Cum își anină-n grabă urîtele perdele,

Cum împletesc și leagă

Din ce în ce mai des,

De parcă vor să prindă în plasă casa-ntreagă

Și mîinile să-mi lege, să nu mai pot să țes?

Păianjenii!… alungă-i odată, mamă dragă!

FUNIGEII

Noi funigei sîntem!

Noi sîntem însuși tortul

Ce-l poartă un blestem

Ca să găsească mortul!

RUNA

I-auzi ce spun ei, mamă?

RILDA

Iar aiurezi, sărmană!

Eu nu aud nimic…

RUNA

N-auzi ce spun d-un tort

Ce-n mii de fire-aleargă

Ca să găseasc-un mort

În lumea asta largă?

RILDA

Nu, eu n-aud nimic!

FUNIGEII

Umblat-am cale lungă

Și nicăirea nu-i,

Blestemul iar ne-alungă

Să dăm de urma lui…

RUNA

I-auzi acum ce zic?

ALȚI FUNIGEI

(foarte departe)

Noi am umblat pe ape

Crezînd că l-am găsit,

Dar cînd eram aproape,

Un vînt ne-a risipit!

RUNA

Acuma alții cîntă!

Cum, tot n-auzi nimic?

RILDA

Ce gînduri te frămîntă!

FUNIGEII

(mai aproape)

Pe-o pajiște în floare

Noi l-am găsit —

ALȚI FUNIGEI

De-acum,

Gătiți de-nmormîntare,

Căci mortul e pe drum!

RUNA

(cu un țipăt)

Ah. mortul e pe drum!

(Se aud trîmbițe și un marș funebru.)

RILDA

(aleargă la fereastră)

Da,-n praful de pe cale

Se vede un convoi.

Aud cîntări de jale

Și trîmbiți de război.

RUNA

Se pierd încet sub ramuri,

Și iată-i iar pe drum,

Se-nclină negre flamuri,

Se deslușesc acum.

RILDA

Un cal pășește-n frunte

Și nimeni nu-i pe cal,

Acuma trec pe punte

Și intră sub portal.

RUNA

Vuiește poarta largă,

Convoiul s-a oprit,

Zăresc acum pe targă

Un mort acoperit…

RILDA

Alăturea de dînsul

O suliță și-un scut…

Mă podidește plînsul,

Căci vai! l-am cunoscut!

Dacă-l cunoști tu, mamă,

O, spune: cine-i el?

Răspunde, cum îl cheamă,

Ce caută-n castel?

RILDA

S-aud acum pe scări…

O, taci! că iată-i sus.

RUNA

Ce jalnice cîntări!

RILDA

Pe cine mi-au adus?

(Intră convoiul. Oamenii lasă jos targa, acoperită toată de un giulgiu de funigei. În timpul acesta, pe cînd RUNA cade în brațele RILDEl, se aude:)

CORUL FUNIGEILOR

(de pretutindeni)

Din noaptea cînd ai dăruit

Cămașa făr’ de moarte,

În lumea larg-am pribegit,

Am fost așa departe.

Cum ne urzeau a tale mîni,

Noi dispăream pe geamuri,

Cădeam pe cumpeni de fîntîni.

Ne aninam de ramuri,

Treceam cu grabă la răscruci,

Lungi fire de mătase,

Cădeam pe stoguri și pe cruci

Pe streșine de case,

Să știe cine ne-a zări

Că nu mai are parte

Pe lume nimeni a urzi

Cămașa făr’ de moarte!

(Încetul cu încetul, se desprind funigeii de pretutindeni, și, ca luat de-o mînă nevăzută, se dă la o parte giulgiul, lăsînd descoperit mortul. RUNA îl zărește și abia acum îl recunoaște.)

RUNA

Ah, Landor, dulce frate!

RILDA

Ah, fiul meu pierdut!

De unde mi-l aduceți, voi purtători cerniți?

UN OȘTEAN

Era-ntr-un zori de zi,

Și-un nor de-argint în zare plutea-naintea noastră,

Acum părea că-n aer pe-ncetul se distramă

Și-acum s-adună iarăși, în zarea cea albastră.

Tot flutura încetul, chema ca o năframă,

Ne tot chema întruna păn-am băgat de seamă.

Și nu era nici nour, și n-a fost nici năframă,

Ci fire lungi și albe, un stol de funigei

Ce ne-ndemna cu semne să mergem după ei;

Dar nici acolo noi n-am stat,

Ci am umplut pămîntul,

Pîn’ ce de urma lui am dat —

Gătiți de-acum mormîntul!

Căci noi de-acum ne pribegim,

Ci-n fiecare toamnă

Vom reveni să povestim

Blestemul tău ce-nsamnă.

Și dac-am mers, pe seară, pe-o pajiște în floare

Noi i-am văzut încetul cu-ncetul cum se lasă,

Și-am mai văzut deodată în cete călătoare

Cum stăruiau în aer lungi fire de mătasă;

Veneau de pretutindeni, făceau popas o clipă,

Precum sclipește-n aer, întinsă, o aripă,

Și iar porneau în urmă încet să se coboare,

Și-acolo-n locul unde cădeau mereu grămadă,

Cum sta întroienit,

Ca supt un giulgi de albă și lucie zăpadă,

Acolo l-am găsit!

FUNIGEII

(se adună mereu, se desprind treptat și, dispărînd pe fe-

rești, se aud cîntînd tot mai departe)

Pe pajiștea în floare

Noi mortul l-am găsit,

Sărmană țesătoare,

Osînda s-a sfîrșit!

RUNA

(ca deșteptată dintr-un vis, își duce mînile la tîmple și, în-

genunchind lîngă mort, cu fața spre icoană, se roagă)

Alb ca nimbul alb ce te-mpresoară,

Tot așa mi-era odată gîndul…

Am țesut atîția ani de-a rîndul…

Las-acuma roaba ta să moară!

De-am greșit, a fost fără de vrere…

O putere mai presus de mine

M-a făcut să uit ce-i rău și bine —

Și nu știu ce-a fost acea putere!

Stam să țes cămașa de mătasă…

Albă era noaptea — și deodată,

Fără ca în ușa mea să bată,

A intrat un om străin în casă.

Ochii lui ca două pietre rare

Licăreau așa ciudat sub geană,

De părea c-ar fi o arătare

Rătăcită-n lumea pămînteană.

Flăcări vii erau a lui cuvinte

Și se împleteau așa măiestre

Cînd vorbea… o, da, mi-aduc aminte,

Da, n-avea nimic din lumi terestre…

Adiau acum așa de line,

Și acum vuiau ca o furtună,

Se-mpleteau cîntînd pe lîngă mine,

pîn‘ m-au prins pe-ncet ca-ntr-o cunună.

Și n-a fost cunună, Preacurată,

Cum crezusem eu, nenorocita,

Ci a fost cătușă blestemată:

Nu era Amorul, ci Ispita!

Alb ca nimbul alb ce te-mpresoară,

Fă să-mi fie astăzi iarăși gîndul!…

Am țesut atîția ani de-a rîndul!…

Las-acuma roaba ta să moară!

(Cade sfirșită, peste trupul fratelui său. RILDA și toți cei de față îngenunche și se roagă.)

RILDA

(în genunchi)

O, Maică Preacurată, îndură-te de noi!

De-a fost ca să descindă asupra ei Păcatul,

A fost o încercare…

Îndură-te de noi!

CORUL ȘI RILDA

Îmbrac-atîtea haine pe lume Necuratul

S-ademeneasc-un suflet…

CORUL

îndură-te de noi!

RILDA

Fă să coboare pacea pe viața ei trudită,

Prefă-te-n bunătate…

CORUL

Îndură-te de noi!

RILDA

La fiece răscruce pîndește o ispită

Și tu le știi pe toate…

CORUL

Indură-te de noi!

RILDA

Fă sufletul ei candid curat ca mai-nainte,

Refă-l un suflet iarăși…

CORUL

Îndură-te de noi!

RILDA

Să nu rămîie-o pată în neam printre morminte,

Că s-a pierdut un suflet neîmpăcat cu sine,

Ascultă ruga tristă ce-o îndreptăm spre tine…

CORUL ȘI RILDA

O, Maică Preacurată, îndură-te de noi!

RUNA

(în agonie)

Alb ca nimbul alb ce te-mpresoară,

Fă să-mi fie astăzi iarăși gîndul!

Am țesut atîția ani de-a rîndul…

Las-acuma roaba ta să moară!

CEI DIN URMĂ FUNIGEI

Adormi de-acu-mpăcat

În lumea neființii,

Biet suflet încercat

De para suferinții!

UN ECOU DEPĂRTAT

Mărire suferinții!