A fost odată o babă care trăia într-un sat din marginea unei păduri. Și baba aceea era așa de rea și hoață, încît megieșii săi nemaiputînd-o suferi, au hotărît să se scape de ea.
   Astfel, într-o noapte au legat-o la ochi și au dus-o departe, departe în mijlocul unui codru. Cînd s-a făcut ziuă, baba a apucat-o și ea încotro a nimerit.
   Și a mers ea cît a mers, înspre soare-răsare, pînă a dat de un palat frumos, frumos ca cele din povești. Palatul era locuit de o mulțime de vietăți și mai ales de păsări multe. Bătînd baba la ușa palatului, a ieșit o femeie. Femeia aceea era Sfînta-Duminecă. Sfînta-Duminecă, întrebînd-o pe babă ce dorește, aceasta îi spuse că vrea să se angajeze la stăpîn. Și Sfînta-Duminecă o primi pe babă, ca pe o femeie de treabă.
   Baba nu se mulțumea cu hrana ce primea de la Sfînta-Duminecă și a început să fure cîte o pasăre, pe care o mînca ascunzîndu-se prin tufișuri. Sfînta Duminecă, prinzînd de veste că baba umblă cu furtișaguri a dat-o afară din slujbă și a blestemat-o să se prefacă în animal sălbatec și să se hrănească toată viața numai cu pradă.
   Astfel baba cea rea, șireată și hoață, s-a prefăcut în vulpe și trăiește de atunci prin vecinătatea satelor, ascunsă prin tufișuri, prin găuri, pe care și le construiește singură, prin maluri și locuri neumblate, de unde apoi vine pe furiș, să fure păsările oamenilor.