Leu-paraleu

 

Nu era cale de o zi bună giur-împregiur om de dai Doamne care nu-l știa pe Bodor Zoltan, mândrul cavaler, și puțini mai sunt azi cei ce știu ce era pe acele timpuri un donjuan de viță nemeșească.

„În vremea nemților”, pentru Podgoria Aradului centrul politic era în gura largei lunci a Crișului Alb, la Pâncota, unde „domn de pământ” era un vestit liferant al armatei împărătești, bogatul Dietrich, care avea acolo un fel de castel, grajduri, grânare și o sistematică administrațiune domenială. Sâmbăta se ținea la Pâncota târg de săptămână, la care se aduna multă lume din Podgorie, din lunca Crișului și de pe Câmpie.

Tot acolo se stabilise dar și administrațiunea politică, precum și cea financiară, și acolo se aflau farmacia și medicul cercului.

Era dar la Pâncota multă lume aleasă, mai ales nemți și boemi, cărora li se zicea „husarii lui Bach».

După ce împăratul a pus prin diploma din octombrie 1860 capăt regimului absolutist, au plecat încetul cu încetul acești „husari“ și iar au venit în locul lor solgăbiraiele, care pe timpul acela erau și judecători în afaceri de mai puțină importanță.

Zoltan era „jurat“, adecă ajutor al solgăbirăului de la Pâncota mai ales în afaceri judecătorești. Îl însoțea-n plimbările ce făcea călare, jucau împreună cărți, ieșeau la vânătoare, luau amândoi parte la petrecerile de tot felul și treceau regulat pe la birou de câte două, ba adeseori chiar și de câte trei ori pe săptămână ca să-i ție de scurt pe cancelariști, care îi știau de frică.

Om de vreo douăzeci și șase de ani, nu tocmai înalt, dar binefăcut și chipeș, bălan, cu ochi albaștri și cu părul blond și totdeauna cam în plete, Zoltan ținea să nu treacă nicăieri nebăgat în seamă, își alegea bine îmbrăcămintea, făcea curte la femei de toate vârstele și de toate treptele și conducea cotilionul la serate familiale și la baluri de binefacere.

Se pornise mișcarea națională și era la modă cultul lui Garibaldi, care era înălțat în slava cerului alăturea de Kosuth și de generalii Klapka și Turr.

Domnișoarele purtau ca servitoarele părul în coadă lungă lăsată pe spate și împodobită cu două panglici late, una tricolorul maghiar, iar cealaltă cel italian.

Tinerii eleganți se-mbrăcau și ei „național“. Zoltan purta cizme de carmajin roșu ca racul bine fiert, cu scârțâietoare la talpă și cu pinteni mari la călcâie, nădragi și giletcă de postav vișiniu, nădragii cu găitane verzi, iar giletca cu mari bumbi de argint, iar pe deasupra o atilă, o haină croită pe trup și lungă până la genunchi, postavul verde, iar găitanele vișinii ca nădragii. Ia gât el avea o fundă mare, tot vișinie, cu lungi ciucuri de fir, care atârna peste bumbii de argint. În cap, în sfârșit, purta pălărie de herghelegii, înaltă și cu bordurile mici, împodobită cu o mare pană de cocor. Mai puneți-i și pipa de spumă-n gură, dați-i în mână focoșul, un băț cu toporaș de argint la vârv, și-l aveți întreg, așa cum trăia aievea încât nu mai rămâne decât să-i ungeți mustața cu pomadă și să i-o răsuciți.

Mare minune n-ar fi fost dac-ar fi avut, cum se credea el, mari succese la sexul frumos, un lucru la care și ținea mai presus de toate.

Podgoria Aradului, câmpia din partea locului și mai ales lunca Crișului sunt „lume românească“, și văzându-l pe Zoltan atât de frumos gătit, românii mai îndrăciți din partea locului și-au născocit și ei port național, haine de aba cu găitane albastre, croite ici à la Avram lancu, colo à la Mihai Viteazul. Se uitau deci Zoltan și românii aceștia, când se-ntâlneau, cam chiorâș unii la alții, și n-ar fi fost adevărat dacă s-ar fi zis că sunt vii simpatiile între dânșii.

D-l Botor Zoltan era cu toate aceste un bun prieten al românilor. Crescut într-un sat românesc, unde tatăl său avea un petec de moșie, el îi cunoștea bine pe români, vorbea și înjura pe românește tot atât de bine ca-n limba maghiară și ținea ca românii să-i zică „domnișorul nostru». Nesuferiți îi erau numai cei ce purtau găitane albastre pe abaua cea albă ca zăpada din muntele Găina, la poalele căruia copilărise Avram Iancu. De aceștia se cam temea ca de niște oameni ce-n toată clipa erau în stare să facă vreuna nefăcută.

Nu se răsfrângea însă această repulsiune și asupra părții mai gingașe și mai nevinovate a neamului românesc. Fetele, surorile și nevestele găitănarilor îi erau lui Zoltan tot atât de dragi ca cele ce-și purtau părul în lungi coade lăsate pe spate, ba parcă aveau pentru el chiar mai mult farmec.

I se opreau ochii mai ici, mai colo, și știa să treacă pe sub fereastră și pe jos, și călare, să ofere buchete, să tragă cu ochiul, să ofteze și să șoptească vorbe dulci și-n cea mai fermecătoare românească.

Orișicât de multe ar fi fost însă frumoasele care îi furau inima, era una care i-o robise cu desăvârșire. Doamna Călăceanu, soția notarului dintr-un sat apropiat, femeie de curând măritată, o oacheșă subțirică și înaltă, care ar fi scos din minți și pe cel mai nobil grof.

Se vedeau sâmbetele, când Călăceanu, aducându-și nevasta-n plimbare la târg, trecea mai cu o treabă, mai cu alta și pe la cancelaria solgăbirăului.

Tânăra femeie se simțea cu deosebire măgulită că-i dă atențiune domnul cu nădragi vișinii și cu tunică verde, și se uita la el cam pe sub gene și zâmbind cu tainic înțeles.

Încurajat, el a început să-și prelungească plimbările până prin satele vecine.

Când 1-a văzut trecând călare prin fața ferestrii, doamna Călăceanu a tresărit și a zâmbit cu înțeles mai deslușit, încât el, simțindu-se biruitor, nu s-ar fi dat nici pe Garibaldi.

La întoarcere s-a oprit dar, ca să zică „bună ziua“.

Călăceanu, simțindu-se onorat că superiorul său îi face o vizită, 1-a poftit în casă și i-a oferit, după obiceiul locului, un pahar din vestitul vin de la Măderat.

Făcea în urmă Zoltan plimbări și când era, și când nu era Călăceanu acasă și se oprea și stătea de vorbă.

La primărie însă, unde-și avea Călăceanu locuința, era totdeauna multă lume, care se uita cu coada ochiului la el.

Era însă mai ales Biri, femeia de casă, o țigăncușă durdulie, neastâmpărată și cu ochi focoși, care-i ieșea mereu în cale, se uita cu un fel de nesațiu la pintenii, la bumbii de argint, la ciucurii de la fundă și la mustăcioara lui răsucită, intra mai cu una, mai cu alta-n casă și nu-l lăsa nici pe o clipă singur cu frumoasa ei stăpână.

Afară din cale supărătoare nu i-ar fi fost lui Zoltan aceste stăruințe, căci el nu făcea deosebiri de rang și pișcă câteodată și slujnica curățică dacă stăpâna ei era prea năzuroasă: ținea însă ca doamna Călăceanu să nu simtă nimic. Așa-n treacăt, prin ascuns, cu mare pază, a pișcat-o, ce-i drept, o dată, de două ori, dar tocmai prin aceasta a scos-o din sărite, încât era-n stare s-o strângă de gât pe stăpâna ei, care îi stetea în cale.

„Își închipuiește, bufnița de ea, că de dragul ei vine! “ își zicea Biri, tare încredințată că mai bucuros ar veni Zoltan dac-ar ști că nu e stăpâna acasă.

Lumea cea multă era însă de altă părere, și Călăceanu ferbea-n el.

Ce ar fi putut însă, bietul de el, să facă? Nu putea să se pună-n dușmănie cu superiorul său.

Tocmai de aceea cei cu găitanele albastre erau din ce în ce mai îndârjiți și-l pășteau pe Zoltan cel nerușinat.

Mult ar fi dat să-l învețe minte, să-l facă de rușine, ca să nu-i mai vie în viața lui pofta de a se lega de o româncă.

Degeaba-și frământau capetele, că nu știau cum să-l apuce.

N-aduce însă anul ce aduce câteodată ceasul.

Mai era-n afară de Zoltan și Pârvu, o cătană scăpătată din oaste, care intrase vătaf la primărie și ținea s-o păstreze pe Biri pentru sine și numai pentru sine.

Chiar și dacă ar fi fost cu putință ca el să nu bănuiască nimic, Biri era fata căreia îi plăcea să se laude, și atât era destul pentru ca bucătăreasa, inimă neagră, să-i șoptească și azi, și mâne lui Pârvu câte ceva la ureche.

Era dar și Pârvu încredințat că nu pentru stăpână vine Zoltan, și ardea de dorința de a-l strânge de gât pe împintenatul cu pană de cocor.

- Fă-o! îi zise Cărăbuș, scriitorul d-lui Călăceanu, un tânăr cu capul plin de drăcii.

S-o facă; dar cum?

Se apropiase toamna, strugurii începuseră a se coace și, după obiceiurile locului, cine are vie își petrece plăcutul timp de toamnă mai ales la cramă.

- Ne mutăm la vie - îi șopti într-una din zile Biri lui Zoltan la plecare - și eu plec azi să dereticesc. O să dorm la noapte acolo, eu singură - adăugă apăsat.

Zoltan era destul de deștept ca s-o înțeleagă, și lucrurile s-ar fi desfășurat după gândul amândurora dacă Biri n-ar fi fost prea de tot lăudăroasă. Iar a scăpat-o însă gura, iar i-a șoptit bucătăreasa lui Pârvu la ureche, și s-au petrecut lucruri la care d-l Bodor Zoltan deloc nu s-a așteptat.

Ziua următoare el n-a mai trecut pe la birou. Se zicea c-a fost înaintat tocmai la Kecskemet, iar peste câteva zile Găgălină, lăutarul de la Pâncota, se rățoia îmbrăcat în nădragi vișinii, în giletcă cu bumbi, de ai fi crezut că e vreun donjuan de viță nemeșească.

Cărăbușul le spunea tuturora, așa, mai pe șoptite, c-a stat la pândă cu Veregan, învățătorul, și cu Doardă, teologul „absolut”, și 1-au văzut pe d-l Bodor Zoltan când a scăpat desculț, în cămașă și cu capul gol din mâinile afurisitului de Pârvu.

- I-am râs - zicea el - în nas, 1-am petrecut în chiote, și era de toată frumusețea cum se ducea, fără ca să se mai uite înapoi și fără ca să ne mai întrebe cine suntem și ce voim.