Lina Cătălina

Lina Cătălina de Ion Creangă

În sus,
Pe Mureș în sus,
Este-o casă naltă.
Da-n ea cine șede?
Domnul Jomnai craiu
Și cu Jecmăneasă,
Cinstita crăiasă,
La masă ședeau.
Dar cu pahar cin' le da ?
Lina Cătălină,
Floare din grădină,
Fată de română,
Albă ca o zână,
De român bogat,
Tot din Țarigrad,
Cu paharul da.
Domnul Jemnai craiu
Paharul lua,
De mân-o strângea.
Dară Jecmăneasă,
Cinstita crăiasă,
Ea, că mi-și vedea,
Nimic nu zicea,
Masa ridica.
Domnul Jemnai craiu
Pe Lina chema,
Din gură-i grăia:
„Lino Cătălină,
Floare din grădină,
Fată de română,
Albă ca o zână,
De român bogat,
Tot din Țarigrad,
Du-te de-mi așterne,
Tot în cea grădină,
În cap de răzor,
În miros de flori”.
Lina se ducea
Și mi-i așternea,
Unde-i poroncea.
El vesel mergea
Și mi se culca.
Dară Jecmăneasă,
Cinstita crăiasă,
Vezeteu chema
Și mi-i poroncea,
Caii să mi-i puie,
Telegarii iuți,
Iuții ca zmeii,
Negri ca corbii.
Apoi de îndată
Pe Lina chema,
În bute-o punea
Și cu ea pleca
În sus,
Pe Mureș în sus,
La „Lacul Rotund”,
Care n-are fund.
Și dac-ajungea,
Pe ea jos c-o da,
Pietre aduna
Și-n roche-i cosea,
Brânci în apă-i da,
Lina se-neca.
Doamna Jecmăneasă,
Cinstita crăiasă,
Acasă venea
Și mi se culca.
În vărsat de zori,
În miros de flori,
Domnul Jemnai craiu,
El se deștepta;
Pe Lina chema:
„Lino Cătălină,
Floare din grădină,
Fată de română,
Albă ca o zână,
Adă-mi năstrapa,
Ca să-mi spăl fața” !
Lina nu răspunde,
Că n-are de unde.
El că mi-a striga,
Și nu răspundea.
Dar o țigăncușă
La dânsul ieșea,
Din gură-i grăia:
„Doamne, Jemnai craiu,
Lina nu răspunde,
Că n-are de unde !”,
El dac-auzea,
Iute, se scula,
Degrab' se-mbrăca,
Robii și-i strângea,
La chin îi punea.
Dar o țigăncușă,
Ea că răspundea :
„Doamne, Jemnai craiu,
Pe noi nu ne bate;
Că măicuța voastră
Și stăpâna noastră,
Doamna Jecmăneasă,
Cinstita crăiasă,
Pe Lin-a luat,
Cu ea a plecat
În sus.
Pe Mureș în sus,
Și-n „Lacul Rotund”;
Care n-are fund,
Pe Lin-a-necat !”
Domnul Jemnai craiu,
El dac-auzea,
Năvodari chema,
Și el se scula
La dânsul lua
Cuțit de argint,
Să moară curând;
Acolo mergea,
La „Lacul 'Rotund”,
Care n-are fund,
Năvodarii da
Cu năvoadele,
Pe Lina găseau
Ș-afar-o scoteau.
Domnul Jemnai craiu,
El dac-o vedea,
În brațe-o lua .
Și mi-o săruta
Și mi-o dezmierda:
„Lino Cătălină,
Floare din grădină,
Fată de română,
Albă ca o zână !”
Și degrab' scotea
Cuțit de argint,
Să moară curând,
Și mi se junghia,
Ș-aproape de ea
Degrab' că murea.
Doamna Jecmăneasă,
Cinstita crăiasă,
Ea când se scula,
Roabele-și chema,
De fiiu le-ntreba,
Ele răspundea :
„Vai ! Măria-ta;
Stăpânașul nostru;
El că și-a plecat
La „Lacul Rotund”,
Care n-are fund ! ”
Ea dac-auzea,
Iute se scula,
După el pleca
La „Lacul Rotund”,
Care n-are fund,
Și mi ți-l găsea
Mort chiar lângă ea !
Dac-așa vedea,
Îndărăpt venea,
În iatac întra
Și se otrăvea.