Literatura română necunoscută
În «Familia» lui Iosif Vulcan se mai întâlnesc bucăți total neobservate la apariția lor, care arată sau talente noi care n’au continuat a scrie, deși ar fi putut întrece reputații întemeiate, și reluări de activitate uimitoare ca schimbare de spirit și adaptare la simțirea unei vremi nouă.
I.
modificăIată un început de poveste, Baba Mărina în care Ardeleanul complet necunoscut Ioan Daloga are, nu limpeziciunea de la oraș, cam banală, a lui Ispirescu, nici, firește, poezia înduioșată a lui Eminescu, nici autenticitatea discretă a lui Slavici și Mera, ci acea oprire pe loc, acea răscolire împrejur, acea sintaxă de o mucalită întortochere care formează șireata cochetărie și marele farmec al lui Creangă. Stilul e plin de adevărate descoperiri, ca în «câți Crăciuni a crăciunit și câți Sânvăsii a apucat».
Și, ca și la Creangă, care știe însă osebi cele două feluri de scris, cu altă origine și alt scop, scriitorul trece de la basm la nuvela sătească, la schița din viața contemporană a țăranilor:
Într-o înfundătură de vale urâtă, surpată și deloasă din care doară nu mai vedeai fără în ceriu și-n pământ — așa de afundă și surpată era — cică de mult, de mult, dară tare de mult — poate că încă pe vremea când mierța de bani era cu doi crițari și toată baba de era cât de săracă avea pe lângă casă câte o găină, care-i oua la zi câte un ou și-o bucată de slănină, — cică pe acele vremuri, după cum vă spun, era în înfundătura aceea de vale surpată un sat; știi... sat ca toate satele, cu case, cu oameni, cu livezi, cu grădini și cu câte de toate certuri și rândueli se află pe la sate.
Dară în satul acela urât — după cum i-a rămas vestea și povestea — că vezi... orișicum era pe o gorgană de celea... mai la spatele lui Dumnezeu, cum se zice, cică trăia o babă. Baba era bătrână, dară bătrână, bătrână, așa de bătrână, că zău nu știu, dacă s-ar fi aflat vr-un om în sat, care să-ți fi știut spune: câți Crăciuni a crăciunit și câți Sânvăsii a apucat, așa de bătrână mai era, ba doară nici că singură de-oi fi întrebat-o.
Baba aceea, după cum se povestește, oricum o mai cunoștea până și cel mai rău copil din sat: baba Mărină a lui moș Colac, trăia cică numai ea singură singurea, într-un bordeiaș ce-l avea în capul satului de sus. Dară să nu cumva gândiți că baba Mărină trăia singură, că doară n-avea nimeni lângă sufletul său, mi că doară avuse și ea cilezi (pruncuți) două fete și un fecioraș, dară vezi... îi ajunsese vremea și-i așezase bine, rău, după cum bunul Dumnezeu îi rânduise.
Acu vezi bine trăia baba Mărină numai singură singurea, fiindcă așa-i plăcea, și că orișicum nu era învățată a trăi de-amână ca copiii cei răi, fără încale ca o bună găzdoae în largul ei, bine rău, cum putea și cum se întâmplă.[1]
II.
modificăBucovineanul Vasilc Bumbac, contemporanul, tovarășul de studii al lui Eminescu, cu care presintă atîtea asămănări, începuse cu lirică plîngătoare, alintată, copilăroasă în genul tinere-țelor lui Alecsandri, puind alături, spre onoarea lui, marea frescă istorică a Descălecării Moldovei.
Multă vreme nu s-a auzit nimic de modestul profesor sucevean, mulțămit cu viața lui de familie, cu uniforma imperială, cu leafa și pensia lui. Dar, când preotul Simion al lui Florea Marian (= al Măriei?) prinse a aduna, în marea-i operă de folclor, mergând și până la cromatică, la studiul obositor al colorilor din țesăturile populare, când el se puse să deslușească toată poesia romînească legată de vietățile sprintene ale văzduhurilor, bătrînul dascăl întineri și puse alături, dintr’o inspirație uimitor de proaspătă, cîntece închinate acelorași păsări iubite din dumbrăvile și luncile Bucovinei sale. Ritmul însuși se schimbă în acest capriccio cu note așa de variate, prinse din însuși adevărul înconjurător:
GRANGURUL
Ai venit, copil sburdalnic,
Așteptat de-o Iun’ acum!
Cucu-a fost cu mult mai harnic,
Călător de-același drum!
— Am venit!
Unde ți-ai lăsat soția
De te ’nvîrți ca și-un burlac,
Arătându-ți isteția,
Șuierînd din crac în craci
— N’a sosit!
Poate Negrii cei sălbateci
Ți-au răpus-o prin săgeți,
Sau vre-un șoim din cei năvalnici
Ți-o răpi, fiind drumeți?
— Iaca vine!
Ce-ați făcut voi de-astă toamnă,
Când în zbor v’ați ridicat,
Tu cu gingașa ta doamnă,
Și grădinile-ați lăsat?
— Nici un bine!
Sau alta:
Ești frumos tu, crai de vară,
Ce prin cântec ne răpești
Și cu-a togei tale pară
Pomii verzi îi aurești!
Ești frumos tu, știi, șirete,
Și de-aceia tot te-ascunzi
Și-ale pomilor verzi plete
Le tot cerci și le pătrunzi.
— Ai gîcit!
De deochiu și frică mare,
Căci ca cucul te retragi
Și trimeți în depărtare
Șuierul de-acorduri dragi!
— Sînt ochi răi.
Precum ești, așa ’n vecie,
Firea ta tu nu ți-o pierzi,
Ești semeț pe-a ta moșie
Din palaturile verzi.
— Chiar așa-i!
În alt ritm:
PRESURA
Tu saluți cu drag păstorul,
Ce ’n cîmp oile și-a scos,
Cerul sus cînd e frumos
Și-i pe brazdă muncitorul.
Tu saluți cu bucurie Florile ce-acum răsar
Pe străvechiul lor hotar,
Pe străvechea lor moșie.
Asta-i semn de primăvară,
Presură cu glas din cer,
Aur scump din multe țări
Și din dulcea noastră țară.
Mielușeii fug, se joacă,
Codrii, luncile ’nverzesc,
Florile se desvelesc,
Nuntă mândră ca să facă.
Tu ni cânți pe-un roiu de salbă
Și ni cânți pe-un roiu de fag,
Și-ți stau paltinii șirag,
Și-ți slăvesc ființa dalbă.
Cum ni cânți acum de bine,
Să ni cânți și ’n viitor,
Să te-asculte cei păstori,
Să se bucure de tine.
Toată seria ar trebui reprodusă, fiind nouă-nouță și acum.
III.
modificăNecunoscuți se amestecă, meniți să nu-i cunoască niciodată nimeni, cu un pic de poesie, de sinceră și adevărată poesie, căzut întâmplător. Astfel blondul pedagog cu părul creț, viind în zori de prin cine știe ce mahalale rumene și sprincenate, lângă paturile de fier ale elevilor de internat ieșean, pe cari se chema că-i păzește, Carol Sachetti, care m’a avut în samă și pe mine, propuindu-mi total nepedagogic schimburi de ceasornice, în paguba mea, pe la 1889. Orice bun poet contemporan ar fi putut iscodi acest Pastel, unica manifestare poetică a simpaticului tînăr autor:
OCTOMBRE
Octombrie toamna-aduce, cu norii lăți în turme
Și pasări pribege pornesc prin larga lume,
Purtând albastre daruri, în sânul de pustiuri;
Pârlite zac ogoare pe margine de râuri,
Și frunzele,’ pe drumuri, stau moarte dezlipite
Și inimele ’n sânuri ca ele-s veștejite,
Iar vântul, sol de iarnă, jelește trist în horn...
Perdelele-s lăsate și, picurând de somn,
La masă, lângă sobă, pe visuri rătăcită,
Lași gândul să alerge, în cale-i nesfârșită,
Cum pleacă ’n murg de seară drumețul peste șesuri,
Iar dulci, uitate basme, cu multe înțelesuri,
Trec una câte una supt ochii mari treziți!
In miez de noapte jalnic e vîntul mai sălbatic:
El suspinând se culcă în drumul singuratic
Și trist gemând tot rupe din teiu a sale ramuri,
Cu mâna înghețată el pipăie în geamuri
Ca orbul ce atinge cu brațul lui păreții
Și-apoi la nori ridică de frunze largi nămeții.
Și tot în miez de noapte, cînd vîntul bate ’n horn,
La lampă să șezi strajă și, picurînd de somn,
Citind scrisori iubite și ’ngropate ’n scrin,
Cu flori de miosotis ca ochiul tău senin,
Și gândul tău să zboare, și pieptul să-ți suspine,
Și inima să-ți bată, și fruntea-ți să se ’nchine,
Tot deșirând trecutul uitat în fund de scrin,
Iar anii, de alt-dată, tăcuți și ’ncet revin.
Și dulce-i, târziu noaptea, cînd toamna bate afar’,
Trecutul să-ți răsară trandafiriu și clar,
Iar șiru ’ntreg de zile în raze împletite
Din mânile de vremuri s’apară liniștite,
Privind la fruntea noastră, cu ochii mari uimiți,
Când palizi noi ne stângem, de dorul lor zdrobiți!...
Și, când octombrie vine, cu norii lăți în turme
Și pasări pribege pornesc prin larga lume,
Și frunza bate drumul și vîntul cîmpii bate
Și codru-i fără floare și-ogoarele uscate,
Iar toamna tînguioasă se vîră noaptea ’n horn
Ducînd cu-amară jale urîtul plin de somn,
La masă, lîngă sobă, pe gînduri rătăcită,
Lași gîndul să pornească în calea-i nesfîrșită
Și-apoi la lampă, trează, citind scrisori din scrin,
Cu flori de miosotis, ca ochiul tău senin i>
IV
modificăSe încearcă azi o revenire asupra reputației care se făcuse, în mare parte din causa inegalității fără păreche, a demonismului afectat, a perversităților numai din buze, lui Alexandru Macedonski, care după versurile sale, la început retoric banale, pe urmă artificial chinuite, dar cuprinzând de atâtea ori și adevărată poezie, s-ar părea că nu era în destul deprins cu tot ce cuprinde, comoară nu destul cunoscută și recunoscută, limba noastră.
Și, totuși, răsfoind prin revistele efemere ale unui nestăpânit capriciu, se descopăr schițe care au adevărul, varietatea de nuanțe, «popularitatea» plină de sevă ale scrisului lui Delavrancea. E atâta «țerănism» văzut și simțit în ele...
Am crezut că e bine ca, în ceasul revizuirilor presupus destructive, dar și al reparațiilor cuvenite, să rechem din palide foi ce se usucă și pier una din ele.
O anume literatură nou-nouță, căreia-i place a-și ascunde originile, va apărea palidă pe lângă originalul nemărturisit: a se observa «cerul albastru înmuiat în soare ca un smalț de aceeași față, peste care s-ar trece un strat supțire de aur topit».
Era ascunsă sub verdeață, așa precum se ascunde vioreaua subt iarbă, casa din strada Nerva Traian. Pe zidurile cu stachiete ce o împrejmuiau, vița amestecată cu coada rândunicii și cu lemn câinesc, ale cărui flori sunt albe, crește în sus festonând stachietele dezvopsite și zidul cu tencuiala căzută: Era un haos de frunze cutezătoare ce râdeau verde de subt pulberea alburie, pe care o răscolea câte o trăsură și o arunca asupra lor.
Curtea era plină de stufuri de trandafiri, de liliac alb, albastru și roșcat. Până și porumbe vinete și coarne roșii creșteau în acea curte, alături cu șiruri de măceși, cu bozul ce poartă un bogat rod de ciorchine cu boabe mărunte și negre, și cu feluri de alți pomișori, de flori, de ierburi și de bălării. Salba moale, această varietate a sălciei, cu flori galbene și îmbălsămitoare, salcâmul alb și salcâmul roșu, castanul sălbatic, nucul cu largi frunze, al căror miros îmbată, plopul cu mlădioasa lui coamă de un verde-argintiu, păreau că-și deteseră vorba ca să se întâlnească în același lăcaș și să-și amestece împreună frunzele, ramurile sau florile. Într-un cuvânt, rodul câmpului și rodul grădinii umpleau curtea fără nicio simetrie, mascând casa așezată în fund, ce nici nu se zărea din frunze. Când ajungeai la scara ei, fie pe cărarea ce pleca de la poartă în stânga, fie pe cea care cotia spre dreapta, rămâneai astfel cu desăvârșire surprins și mirat. Era și ciudată înfățișarea acelei locuințe, pe care nu s-ar fi putut aștepta nimeni s-o afle în Bucureștii de astăzi.
Așa precum era, văruită pe din afară din nou și albă ca laptele peste tot, ea amintea, de subt acoperișul ei de șindrilă, una din acele vechi case boierești ce mai obișnuit se aflau așezate la țară sau prin orașele mai mici de prin județe.
Dar cât de veselă era subt vechiul ei acoperiș de șindrilă înnegrită, în susul ei cu un cer albastru înmuiat în soare ca un smalț de aceeași față peste care s-ar trece un strat subțire de aur topit! Cu două caturi, rândul de jos era compus din beciuri, cam umede, cam întunecoase, ce este drept, dar curate.
Jos, nu avea decât o singură ușă de intrare, în dreapta: foarte groasă, și întocmită de mai multe rânduri de scândurele de stejar, așa în cât formau pe din afară o serie de pătrate vopsite pe margini cu albastru și în mijloc cu roșu: acea ușă singură era ca o poemă a trecutului, un fel de cântec bătrânesc, un fel de doină mișcătoare, făcută din câte-va scânduri de stejar și din puțină vopsea!
În stânga mai era altă ușă, însă ea era întocmită din ochiulețe și se dovedea astfel că ascunde după dânsa gârligiul pivniței.
Dacă întrai în beciuri, dai tot de trecut: Într-unul din ele se aflau războaie în care se țeseau chilimuri și scoarțe. În celelalte erau așezate războaiele pentru pânzeturi de in sau de bumbac.
Câte asemenea trâmbe de pânză nu ați văzut poate în copilărie, întinse la țară pe mărăcini și albind pe verdeața câmpului, bătute și spălate cum fuseseră în jgheaburile fântânii!
Urcându-te sus, scara nu te ducea de-a dreptul în odăi, ci într-un pridvor de zid deschis asupra curții și lung cât toată lărgimea casei. Stâlpii lui erau tot de zid, pe când tavanul era întocmit din bârne și din scândurele, cărora timpul li detese o față cafenie.