Lui N. Nicoleanu

 

Râde omul cât e june;
Cât e june, omul plânge;
Și râzând-plângând,
Cântă cântece nebune,
Cântă cântece de sânge,
Cântă vrând-nevrând!

Râsu-i o speranță plină,
Plânsu-i urma de speranță
Ruptă din apus:
Iar speranța-i o grădină
D-unde cântecul se nalță
Drept la Cel-de-Sus!

Însă iată fără veste
Focu-n spuză se preface,
Spuza piere-n vânt:
Când speranța nu mai este,
Tace plânsul, râsul tace...
Cum vrei să mai cânt!

Am ajuns o căzătură
Și privesc cu nesimțire
Împrejurul meu:
Fără teamă de tortură,
Fără dor de fericire,
Voi să cuget eu!

Suflet veșted, minte rece,
Mi-a rămas atâta-n lume
S-o tot cântăresc:
Orice țipă, orice trece,
Să despoi de mândru-i nume,
Masca să-i răpesc!

Tot ce-i falnic, tot ce-i mare,
Tot ce-ți place în natură,
June cântăreț,
Nu-i așa precum se pare!
Totul merge cu măsură!
Totul are preț!

Ziua zboară, noaptea vine;
Când din marea vieții june
Vei sosi la mal,
O să vezi și tu ca mine,
Și ca mine tu vei spune:
Sarbăd carnaval!

Pân-atunci râsul și jalea
Te-mpresoară și te-mbată:
Cântă! Nu-nceta!
Cântecul deschide calea:
Cine n-a cântat vrodată
Nu va cugeta!