Lui Torqvatvs

 

Iacă zăpad-a fugit! iarba verde se-ntoarce pe câmpuri
Arborii reîncolțesc.
Alt-fel apare pământul întreg, și-ntre vechile maluri
Apele-umflate-au scăzut.
Grația cu cele două surori îndrăznește să cheme
Ninfele goale la joc.
Nu mai spera nemurire, te ’ndeamnă clipele dalbe
Zilele și-anul fugar.
Frigul e-nvins de zefiri, primăvara-i gonită de vara
Care se stânge la rând,
Când sosește toamna mânoasă cu roade și ’ndată
Bruma s-așterne din nou.
Luna cerească, ce-i drept, își îndreaptă scurtele-i lipsuri,
Noi însă, dac-am căzut,
Unde-i părintele-Enea, bogatul Tullus și Ancus,
Umbră ne-alegem și praf.
Cine știe, de-or vrea să ne dea peste ziua de astăzi
Înc-o zi, zeii de sus?
Ceea ce-nchini veseliei, încaltea scapă de mâna
Moștenitorului tău.
Iar când apoi vei muri și-ți va spune Minos osânda
La strălucitu-i județ,
Nici bunătatea ta, o Torcvate, nici neamul, nici limba
Nu te vor mai învia.
Căci nici Diana nu poate scăpa din a iadului umbră
Pe Hipolit cel curat,
Nici Tezeu nu poate să sfarm-eternele lanțuri
Ale amicului său.