Lumina asta

 

Lumina asta vine din pământ,
nu se sperie, nu se scutură-n vânt.
O redau plantele sătule de vară,
toate ființele gata să moară.

Spațiului o redă fiecare
om singuratec, ori floare,
c-un gest melancolic, ciudat,
și-o pasăre parc-a zburat.

Așa și se pare mereu pe-acest cer,
c-a trecut un fulger, un mare mister
însă pe pământ a-nceput
descompunerea lentă.
poame târzii cu carnea transparentă
s-au desprins și-au căzut.

O, totul se petrece-n tăcere!
Să reluăm grozava putere,
pe care-am împrumutat-o ființelor trecătoare,
așa spun zeii din pământ, din soare.

Îi aud și-n sângele meu sărăcit.
Stau în lumina de toamnă, zâmbind liniștit,
și-i aud cum se sfătuiesc:
Să luăm ființelor harul ceresc.

Da, e lumina vieții ce ni se ia.
Nu te teme, păpădie, nu tremura,
am să-ți spun, am să-ți spun ceva:
zeii nu știu, însă noi vom învia.