Luna lui avgust, 6. Cazanie la Preobrajeniia Domnului

 

Luat-au Iisus pre Petru și pre Iacov și pre Ioann, fratele lui și i-au suit pre dânșii într-un munte înalt deosebi și s-au schimbat fața înaintea lor.

Cuvintele acéstea sunt ale sfintei Evanghelii, dintru carele avem să înțelegem de preaslăvita schimbarea féții a domnului nostru Iisus Hristos, ce s-au făcut în muntele Thavorului. Că vrând ca să arate mărirea sa ucenicilor săi și noao, mai nainte cu puținel, zice Evanghelia cum că umblând Iisus în părțile Chesariei lui Filip, întreba pre ucenicii săi zicând: Cine îmi zic mie oamenii a fi? Iar Petru apostolul din descoperirea părintelui ceresc dintre toate célelalte vorbe ale ucenicilor i-au zis cum că iaste fiiul lui Dumnezeu celui viu și cu acest mijloc descoperind tuturor mărirea sa cea mare, ocara patimii sale ucenicilor săi celor întăriți întru această credință o au arătat zicând că i să cade lui a mérge în Ierusalim și multe a păți de < la > bătrâni și de la arhierei și de < la > cărturari și a să omorî și a treia zi a înviia din morți.

Care cuvinte auzindu-le Petru și fiind încă cu conoștința trupească și necunoscând mărirea ce era să vie dintru ocara patimilor, s-au nevoit ca să întoarcă pre Domnul de la acest gând, zicând: Departe de tine, Doamne, să nu-ț fie ție acestia. Căruia Domnul îi zise: Du-te denapoia mea, satano. Sminteală-mi ești, că nu gândești céle ce sunt ale lui Dumnezeu, ci céle omenești. Cu care cuvinte dojăniia Domnul gândul cel trupesc ce era înrădacinat cu greșala păcatului celui de obște, în mintea oamenilor și zice cum că-i iaste sminteală, nu ca doară ar păți el sminteală ci pentru că cu acéle cuvinte îl opriia pre el Petru de la lucrarea mântuirii noastre, dintru care cuvinte putem cunoaște dragostea cea fierbinte a lui Dumnezeu care are cătră neamul omenesc, că pentru fierbințeala dragostei aceștiia ș-au schimbat fața înaintea ucenicilor, pentru ca să-i întărească pre dânșii mai mult în credință și să nu să smintească văzând pre dascălul lor pătimind pre cruce.

Drept acéia lasă astăz de strălucéște întru dânsul lumina acéia a măririi, care lumină va străluci și în trupurile sfinților lui, când vor lua cununa cea desăvârșit a bucuriei lor, întru care lumină toată făptura omenească, cea din afară, atâta s-au schimbat cât obrazul lui străluciia ca soarele și veșmintele lui era albe ca zăpada. Iară asămânarea aceasta a obrazului cu soarele și a veșmintelor cu zăpada, nu doară pentru aceia să asămânează cum că nu ar fi strălucit obrazul lui decât soarele, sau veșmintele lui nu ar fi fost mai albe decât zăpada, ci pentru că aici, în lume, nu avem noi alt nimic mai strălucitor și mai luminat decât soarele sau mai alb decât zăpada. Că pentru trupurile sfinților însuș Domnul zice la 13 capete ale lui Mathei, că vor străluci ca soarele întru împărățiia părintelui lor (carii sunt pre lângă Hristos ca niște stéle) carii iau lumina lor de la acest soare al dreptății, că de asemenează Hristos pre lângă toț sfinții lui ca un soare pre lângă stéle, și de vor străluci sfinții ca soarele, cu cât mai vârtos va străluci soarile acesta al dreptății. Și lumina aceasta, ochii cei slabi ai ucenicilor nu-i smintiia, ci mai vârtos, cu o bucurie oarecaré, dumnezeiasca, îi veseliia. Și nu numai lumina aceasta străluciia în obrazul lui Hristos, ce și o frumuséțe oarecaré și podoabă nespusă să arăta întru dânsul, atâta cât de s-ar aduna într-un loc toată frumoséția și toată podoaba și cea pământească și cea cerească, nici într-un chip n-ar putea ca să veselească ochii și inimile celor ce ar privi spre dânsa, precum au veselit lumina acéia ochii ucenicilor lui Hristos.

Și această bucurie, preste fire a ucenicilor lui Hristos nu din strălucirea luminii, ci mai mult din luminata frumoséțe a mântuitorului să făcea, pentru care lucru putem cunoaște bunătatea și dragostea lui cea mare că, cu această mărire putea totdeauna să strălucească, iar el din buna voia sa pentru noi au închis razile strălucirii sale, ca să poată răbda durori amară pentru noi și pentru păcatele noastre, ca să poată face răsplătire mărirei cei dumnezeești.

Deci cine va fi acela carele va socoti acéstia și nu să va aprinde cu totul de dragostia mântuitoriului acestuia? Și cine nu să va minuna de putérea lui cea nespusă care totdeauna ar fi putut ca să strălucească cu această mărire? Și cine nu va iubi o bunătate ca aceasta, pentru care (o, minune!) au gonit de la sine o mărire ca aceasta, ca să poată săvârși mântuirea noastră? Că mai mare minune au fost a închide o mărire ca aceasta, strălucitoare decât a străluci cu dânsa de-a pururea. Și nu numai singură mărirea lui Hristos veseliia ochii ucenicilor, ce și a lui Moisi < și > a lui Ilie, carii, împreună cu Domnul să arătase a fi cuprinși de lumina și de mărirea acéia. Că precum nu era slobod înaintea împăratului Artaxerx a întra cineva îmbrăcat în sac, așa nu s-au cuvenit nici înaintea împăratului célui vecinic a sta slugile lui, fără numai a fi îmbrăcaț în lumină și în strălucire; că aceștia era din toți părinții legii vechi mai aleș și mai mari; că unul era nomothetis, adecă puitoriu de lége, iară celalalt era zilotis, adecă întăritori aceștii legi. Și pre aceștea au vrut Domnul să se arate cu dânsul, pentru ca din lége și din proroci să ia mărturisire omenirea lui.

Oare ce gură ar putea grăi, ca să adeveréze cu ce bucurie și veselie s-au umplut acei doi luminați proroci, când pre Domnul și mântuitoriul lor, de carele multe prorocise, nu numai în trup, ci și în mărire și în strălucire îmbrăcat l-au văzut? Că de vréme ce s-au învrednicit aceștea a-l vedea și a-l auzi pre domnul Iisus, de care ei de mult doriia ca să-l vază și nu numai ei ce și toate neamurile, cu ce gură va putea neștine să grăiască cu adevărat bucuriia lor și mai vârtos că dintr-atâțea părinți și proroci ai legii vechi, numai ei s-au învrednicit a vedea o mărire ca aceasta? Și de s-au bucurat Simeon bătrânul atâta, văzând pre mântuitoriul Hristos, numai în scutece mișcând, cât moartea care alt lucru mai groaznic nu poate fi, cu ochii véseli o priviia, dară aceștea carii pre acestaș domnu întru mărire strălucind l-au văzut, ce vor fi făcut și cu ce bucurie să vor fi bucurat și cu ce veselie să vor fi veselit? Încă și sufletele acélia care era închise în sânul lui Avraam, întorcându-se Moisi și spuindu-le lor célia ce au văzut, cunoscându-ș ei a fi aproape zioa mântuirii și a răscumpărării lor, cu ce dragoste vor fi așteptat?

Iară de vréme ce acéștia toate sunt puse peste înțelégeré, cu o tăcére oarecaré, blândă și cu o dragoste, cu credință trebue să le cinstim și să le mărim. Cuvios și trebuincios lucru socotesc a fi, ca să știm la această preaslăvită mărire, acești luminaț proroci, ce cuvinte vor fi vorbit cu Domnul? Că înălțimea féțelor, înălțat lucru, oarece întreba și veseliia măririi, vésel oarece și frumos lucru poftiia. Că așa vedem ce să face și la mésele și ospéțele celor mari, că sunt toate voioase și vésele, mâncările, băuturile, vorbele, jocurile și cântările: nimic nu iaste de jale sau de întristăciune, ci toate de bucurie și de desfătare.

Cine iaste, dară, acela acum, carele să poată spune mărirea zilii aceștiia, desăvârșit și precum să cade? Că tot ce au fost mai slăvit în légia véche și în cea noao, în ceriu și pre pământ, la arătare a eșit, căci acolo au fost mai marii prorocilor, ai legii vechi și mai marii apostolilor ai legii noao; din ceriu sfânta troiță s-au vădit și de pre pământ preasfânta omenire a lui Hristos s-au arătat. Și la această veselie, mare și preaslăvită, mai mult decât trei apostoli, carii au fost mai iubiț, n-au fost chemați.

Să vedem dară și vorba cea de veselie ce au fost. Vorbiia, zice Luca, la 9 capete pentru patimile Domnului, carele era să le împlinească în Ierusalim; adecă vorbia pentru patime, pentru moarte, pentru îngropare, pentru cruce, pentru legături, pentru scuipări, pentru palme, pentru ocări și pentru bătăile, carele era ca să le împlinească în Ierusalim. Deci, dară, au acestia sunt cuvintele céle mari și de veselie, carele să cuveniia să se grăiască la o veselie ca aceasta? Acest fel de vorbă era să se améstece la o bucurie ca aceasta?

Tocma aceasta iaste, că nu trebuie socotită această vorbă, după socoteala lui Petru, pământéște, ci după socoteala lui Hristos, care au urât céle pământești înaintea căruia nimic mai vrédnic nu era decât pentru mărirea lui a răbda patemi și ocări; că mai marele judecătoriul lumii, Dumnezeu, pentru ca să slobozească neamul omenesc, din robiia diavolului, acest preț de răscumpărare mai vârtos au pohtit de la răscumpărătoriul neamului omenesc, ca să jărtvească el pentru om, cu moarte amară și plină de ocări, care dar și jărtvă atât au fost de iubită înaintea lui, cât pentru această jărtvă au ertat toate greșalele din toț vécii cei trecuți și ușile ceriului, céle până atunce încuiate celor răscumpăraț, le-au deșchis și lumea au întors-o întru mila sa cea véche. Că mai mult l-au îmblânzit și l-au milostivit această jărtvă singură, decât precum îl mâniiase răutățile și făr-legile tuturor oamenilor dintru care putem cunoaște și putem înțelegé că vorba aceasta au fost foarte vrédnică unii măriri ca acéia. Că ce lucru iaste mai iubit robului, decât slobozirea lui? Și ce iaste mai drag streinului, decât întoarcerea la moșiia sa?

Fiind, drept acéia, înstreinați Moisi și Ilie de atâta vréme de moșiia lor de care foarte doriia, ce ar fi putut grăi mai cu dragoste și mai cu dulceață, decât pentru moartea preotului acestui mare, pentru care moarte să da streinilor întoarcere la moșiia lor? Așijderea și Domnul, ce fél de vorbă ar fi avut mai iubită, decât vorba mântuirii și a răscumpărării lumii? Că atâta doriia de păharul acesta a-l bea, cât acea puțină vréme ce mai era să treacă până a-l bea, îi părea că sunt mii de ani. Căci cu sétia acestui păhar să lucra mântuirea sufletelor omenești, răscumpărarea lumii, stricarea puterii diavolului, înmulțirea credinții, ertăciunea păcatelor și slobozirea sufletelor. Și atâta să bucura de acéstia cât în locul bucuriei ce era înaintea lui, răbda crucea de-l munciia și bătăile de-l căzniia și spinii de-l încrunta și durorile sufletului de-l chinuia, de care chinuri asuda sudorile céle crunte, negândind nimica de rușine. Că de au părut lui Iacov puțin 7 ani a sluji pentru Rahila, logodnica lui, de dragostea ce avea cătră dânsa, dară unui iubitoriu mare ca acesta, cum nu i-ar fi părut puține muncile și caznele, cu care iubita lui logodnică o răscumpăra și o curățiia pre dânsa cu scăldarea neprețuitului său sânge și foarte frumoasă, fărde nici o hulă și întinăciune o făcea.

Drept acéia nu i-au putut fi mai iubit și mai dulce decât a vorbi de lucrul acela, de carele el mult înseta. Cunoască, dară, acum fieștecarele dintru noi pohta cea nespusă, bunătatea cea negrăită, mila cea bogată și dragostea cea desăvârșit a iubitoriului de oameni Dumnezeu, cu câtă séte au priimit (nu pentru sine, ci pentru noi, viermii cei lepădaț) atâtea ostenéle, durori, patime și moarte.

Dară noi, acum, căci să nu priimim pentru dragostea lui și pentru binele ce ne-au făcut vreo scârbă, măcar cât de mică? Însă vorbindu-se acéstia și gătindu-se Moisi și Ilie ca să ducă, iară Petru ca să nu să lipsească de o frumoséțe și de o dulceață strălucitoare ca aceasta, zise: Doamne, bine iaste noao a fi aici; de vei vrea, să facem trei colibi, ție una și lui Moisi una și una lui Ilie, neștiind ce zice; că nici un lucru lumesc nu-ș aducea aminte, nici de mâncare, nici de băutură, nici de viiață, nici de moarte, ci toate lucrurile, încă și de sine uitându-ș fiind ca și un beat de dragostea acei frumoseți, numai de aceia înseta, numai aceia poftiia și numai întru aceia a petréce de pururea să nevoia. Iară încăși luând seama vorbei și a poftei lui Petru o aflăm să fie supusă voii dumnezeești; că au zis: de vei vrea, să facem aici trei colibi, adecă de vei nărăvi.

După aceasta zice: Că încă grăind el, iată nor luminat umbri pre ei și iată glas din nor grăind: Acesta iaste fiiul mieu cel iubit, întru carele bine am voit, pre acesta-l ascultaț. Și tot cela ce pofteșté ca să placă mie, prin credință și prin dragoste să fie una cu dânsul; că așa, cu dânsul și printr-însul să fie plăcut mie. Și pre acesta ascultaț, că va deșchide voao cale de mântuire și cu crucea va face voao scară spre împărăția ceriului. Pre acesta ascultaț, că el iaste calea și viața și dreptatea, el iaste cuvântul mieu și înțelepciunea mea; pre dânsul, drept aceia, ascultați, iară nu pre lume, nici înșălăciunile șarpelui celui de demult, nici îndămnurile trupului, nici cuvintele fariseului, socotind strălucirea și mărirea luminii care era întru dânsul și în Moisi și în Ilie și alte minuni, toate câte aț văzut în loc de mărturie.

Și iarăș zice că, auzind ucenicii, căzură pre fața lor și să temură foarte. De au adus cuvântul acest dulce și mângâitoriu al lui Dumnezeu atâta frică, dară groaza judecătoriului ce va face? De îngrozéște așa îndemânarea a ținea légia, dară când va lua seama pentru lenevire celor ce n-au împlinit légia ce va lucra? Și oare pentru ce la o veselie ca aceasta, întru care vrea să arate Domnul mărirea și frumoséția sa, au adus ucenicilor săi frica aceasta? Cu adevărat nu iaste alta fără numai ca să ne învéțe pre noi acéia ce iaste scris la al doilea Psalom: Slujiț Domnului cu frică și vă bucurați lui cu cutremur. Că să cuvine omului a să bucura de o bunătate mare și a să téme și a să cutremura de o mărire mare.

Cuvâindu-se, drept acéia acéstia amândoao lui Dumnezeu de-a pururea întru toate laudele și măririle lui, trebuiaște să le avem și să cérem ajutoriul și mila lui cea bogată. Că fără de mila lui nimic spre mântuirea sufletelor noastre nu vom putea face; că însuș cu nemincioasa gura lui zice: Fără de mine nimic nu puteț să faceț. Și de vréme ce fără dânsul nu putem nimica, iară lui trebuie să-i zicem cu căldură, dintru adâncul inimii, să ne miluiască după marea mila sa și după mulțimea îndurărilor sale și să ne descopere ochii sufletului și ai trupului, ca să putem pricépe minunile sale; să scoată din trupurile noastre, céste de carne, inimile céle de piatră și să ne dea inimă de trup ca să ne témem de dânsul și să ne rușim de poruncile lui. Să ne luminéze inimile noastre ca și ale apostolilor, să ne întărească de pururea asupra vrăjmașilor noștri celor văzuți și nevăzuți, să ne îndreptéze pre calea poruncilor sale și să ne dea sfârșit bun, ca de pururea să fie mărit și proslăvit în vécii vécilor. Amin.