Lupu și mielu

 

Cel mai tare
Îi și mai mare.

Cine a zis vorba aceasta a avut un cap prea bun
Precum veți vedea curat din povestea ce-oi să spun.
Un miel s-adăpa din apa unui limpede pârâu;
Un lup hămesit de foame, umblând după demâncat,
Cum zări pe miel îi zise: — Eu ași fi prea nătărău
Când așa prilej îmi pică negândit, neașteptat,
Să-l las din mână să-mi scape.
— Spune, cine ți-a dat voie să-mi tulburi a mele ape!
(îi strigă cu un glas aspru, de mânie înădușit)
Spune-mi, cum ai îndrăznit,
Dihanie prea urâtă, să-ți moi botu afurisit
În însăși acea apă din carele și eu beu?
Spre pildă altor obraznici pe loc vei fi pedepsit.
Mielul, tremurând ca frunza, îi zice: — Stăpânul meu,
Mă rog înălțimei tale ca să nu fii supărat,
Că, zău, nu sunt vinovat;
Eu beu apă mai la vale decât înălțimea ta
Și nu știu cum putui dară băutur-a-ți tulbura.
— O tulburi, îți zic! îi strigă dobitocul cel cumplit,
Și m-am înștiințat însă că an tu m-ai suduit.
— Doamne! Mă rog de iertare, an eu nici eram născut;
Răspunde cu plecăciune mielului năpăstuit.
— E frate-tău, dar. — Eu n-am frate. — Apoi tot vrunul din voi,
Căci vă cunosc eu prea bine, blăstămate lighioi,
Știu binele care-mi vreți și tot ce ziceți de mine
Voi și cânii și godanii, când îndemână vă vine.
Mi-a venit și mie vremea să mă pot răsplăti odată.
Zicând, pe miel îl înhață fără altă judecată,
Îl duce-n fundul pădurii, subt un copac se așează
Și tot mi ți-l ospătează.