Lupul pîrcălab

 

Era iarnă. Pămîntul se acoperise de zăpadă. Se zicea că ninsoarea ce căzuse era de patru palme domnești. Era una din iernele cele mai grele. Lupul, flămînd, ieșise din pădure și ținea poteca. Mergînd pe cărare, se întîlnește cu un asin. Vederea pradei sale atît îi ațîțase pofta de mîncare, încît îi lăsa gura apă; mai cu seamă că nu-i știa de rost de vro trei zile.

— Stai să te mănînc, blestematule, că iacă sunt lihnit de foame.

— Ce mai treabă; parcă altceva mai bun n-ai de făcut, răspunse asinul. Că a să mă mănînci, știu; ești bun de una ca aceasta. Dară ce a să alegi din mine, un biet dobitoc slab, prăpădit de boală și osteneală? Deocamdată îți vei momi a foame, dară pe mîine?

— Bun e Dumnezeu. Dacă mîine nu voi da peste vreun vînat, găsesc eu poimîine, și de foame nu mă lasă el să mor.

— Așa este. Însă nu este mai bine să ai în toate zilele cu ce să-ți împli bărdăhanul, și fără să muncești?

— Ba da, se grăbi lupul a răspunde; însă eu nu știu alt meșteșug decît pe acela ce l-am învățat.

— Eu cunosc un altul. Și dacă vei binevoi, n-ai decît să mă asculți și te încredințez că vei scăpa de lipsă și de foame. Aș fi voit să mă folosesc eu de ceea ce am să-ți spui; dară eu nu știu de ce toate dobitoacele rîd de mine. Și dacă urechile îmi sunt lungi, alte animale au coade lungi, boturi lungi, coame, și cu toate astea ele nu sunt așa de rîs ca mine.

— Ia lasă astea și dă mai iute de spune, că n-am timp de pierdut.

— Ascultă. Pîrcălabul din satul nostru a murit; toți sătenii ar voi să fie pîrcălabi, și din aceasta tot satul este învrăjbit. Mai bucuros ar alege pe un străin decît pe unul din ei. Și, ca să-și împlinească dorința, mă trimise pe mine să aduc pe oricine voi întîlni. Dumnezeu mi te scoase în cale și eu te povățuiesc să nu mai întîrzii și să vii cu mine.

— Și ce bine poate să-mi aducă aceasta? întrebă lupul; tu îmi ziseși că voi scăpa de neajunsul foamei.

— Tocmai această. Pîrcălabul, după cum se știe, este capul satului. Oițele, mielușeii, găinile, purceii, toți sunt subt ascultarea lui. Pe fiecare zi vei putea alege cîte una pentru prînzul d-tale, fiindcă pîrcălabul nu este el așa degeaba pîrcălab.

— Dacă este așa, te ascult, aidi să mergem.

Și porniră amîndoi spre sat; asinul înainte și lupul după dînsul; asinul se tot uita înapoi și lărgea pasul; lupul, plin de bucurie, cu mațele chiorăinde și mîndru, îl ținea de scurt și mergea aproape de măgar, spre a nu-i scăpa din ghiare un așa chilipir.

Abia ajunseră la marginea satului și asinul o rupse d-a fuga; lupul după el. Țăranii, văzînd că întră lupul în sat, săriră cu mic cu mare, cu ciomege, cu topoare, cu bulgări, dădură chiote, îl loviră și luară pe lup în goană cu cîinii. Cît p-aci să-i rămîie pielea p-acolo; de chiu, de vai, scăpă de moarte, dară huiduit, lovit și cotonogit. Nici nu prinse de veste cînd ajunse în pădure peste nămeți și troiene, ostenit, de era să crape fierea în el. Aci cugetă el că trebuie să se odihnească puțin.

Tocmai p-atunci un călugăr, care se întorcea la schitul unde era închinat, trecea prin pădure și, văzînd lupul flămînd,alergînd cu limba scoasă de un cot, de frică, luă rasa în cap, se făcu ghem și se culcă pe zăpadă.

Lupul crezu a fi găsit cel mai nemerit loc de odihnă, punîndu-se pe această buturugă pîrlită, după cum o credea el că este, și începu a-și imputa zicînd:

— Moșii mei pîrcălabi n-au fost, tată-meu, asemenea n-a fost pîrcălab, cine mă puse pe mine a crede că eu aș fi bun de o asemenea slujbă? Rămăsei și nemîncat! Crăp de foame și de osteneală. N-are cine mă lua de coadă, și să mă învîrtească, și să mă învîrtească, pînă mi-o rupe și coada; încai să mă aleg cu atît.

Călugărul n-așteptă să mai zică încă o dată lupul ceea ce credea el că-și spune numai lui însuși și făcu tocmai precum se temea lupul că nu a să se găsească nimeni cine să-i facă și ast neajuns.