Mâna ta

 

Mâna ta nu-i fără de temei fierbinte,
sau rece, grea ca plumbul, sau ușoară ;
eu vorba i-o-nțeleg, și ea nu minte,
cum are obiceiul stăpânul, bunăoară.

E ca o frunza mare, pală, ce s-a scuturat
pe fruntea mea, să steie răcoroasă,
și, când pe umeri câteodată mi se lasă,
eu știu de ești sau nu ești suparat.

În părul meu ce albe-s degetele mâinii tale,
și-așa de visătoare, că de femeie-mi par,
dar ard și dor de brațe pâna la umăar goale,
de-mi zic că au în vârfuri și-n podul palmei jar.

Știu orice linie sau vinișoara albăstrie
a mâinii tale, orișicât de nensemnată,
după cum și dânsa pe de rost mă știe
și să mă uite n-ar mai putea vr-odată.