Mândra din Muncel

poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri


Colo jos, pe lângă Tisă,
Merge mândra cam descinsă
Prin ierbuța până-n brâu,
Și ține murgul de frâu,
Murg voinic și pintenog
Care paște busuioc.
Ea se primblă-n poieniță
Și tot zice din guriță:
„Busuiocul l-aș plivi,[1]
Mă tem că m-oi zăbovi,
Dar l-oi smulge și m-oi duce
Până dincolo de cruce,
La marginea codrului,
La stăpânul murgului,
Tot pe culmea din Muncel,
La haiducul voinicel.
Cine-a vrea ca să mă ieie
Meargă-acasă să mă ceie,
Meargă-acasă la părinți
Cu inima lui în dinți;
Iar pe când el mă va cere,
Tu, murguțule-n putere,
Du-mă iute ca un zmeu,
Du-mă la stăpânul tău".
Mândra calu-ncăleca,
Spre Muncel vesel pleca,
Noaptea-n drum o apuca.
Ea mergea, calea-și pierdea
Și-ntr-un râu adânc cădea,
Vai de mândra! vai de ea!
Sufletu-i zburând zicea:
„Sărmanul copilul meu!
Cum rămâne singurel,
Fără pic de mângâiere,
Fără mamă cu durere!"

Note modifică

  1. Fetele românce au obicei de a-și pune în păr și în sân snopi de busuioc. Ele cred că această plantă are o putere fermecătoare ce atrage inimile bărbaților.
    Un cântec poporal zice:
    Floricea de busuioc
    Se oprește mândru-n loc.
    Busuiocul se întrebuințează la țară în leacuri deosebite și în descântece de dragoste.