Mângâierea desmoștenirii

 

Dedicațiune Domnișoarei Maria Duport

I.

Din averea strămoșească astăzi nu mai am nimic,
Jefuit de cămătarul cel sfruntat și fără milă.
Nu-i rostesc mârșavul nume: să-l rostesc îmi este silă;
Nici nu scriu aceste versuri ca să-l bat ori să-l urzic,
Că și-a-ntins Dumnezeu dreapta de acum a-l apăsa;
Și de-mi smulg aceste versuri dintr-a inimei durere,
Nu regret c-am pierdut astfel o zadarnică avere;
Deznodarea soartei mele este tot în mâna sa!

II.

Regret albia-ți frumoasă. Amaradie iubită,
Regret piscurile tale coperite de păduri,
Dulcele murmur din moară ce umblă neostenită,
Văile misterioase, adâncite și obscuri;
Casa de pe muchia verde, cu obloane colorate,
Pomii cei sădiți de tată și iubitele lui flori,
Cărțile ce-i erau scumpe, și armele-i cele-adorate
Și portretul său pe care eu am plâns de-atâtea ori!

III.

N-am putut nici chiar portretu-ți, umbra scumpă, să-l ridic;
Am plecat cu mâna goală, fără-n urmă a privi!...
Soarele de dimineață când pe ceruri se ivi,
A văzut călcându-mi pragul, că stăpân, un venetic!
Mi s-a spus c-au plâns moșnegii cei în slujba noastra-albiți...
Dumnezeu să le dea bine, și atunci când vor muri.
Flori și frunze să le facă pe mormânt a-nmuguri,
Și în urma să le plângă fii din strănepoți iubiți!

IV.

A! De câte ori de-atuncea, timpul cel de altădată,
Nu l-am rechemat în minte să-mi revăd copilăria,
Când juca la umbră horă, veselă și cadențată,
Care prăfuia-ntr-o clipă, de prin curte, bălăria;
Hora cea cu sălbi de aur și zevelci muiate-n fluturi,
Hora-n care, p-ici, se primeau, se dau săruturi
Lin a frunzelor șoptire, în a drăgostii poveste!

V.

Paștele cu ouă roșii sub același scump cămin
Ne strângea pe toți copiii din oricâtă depărtare,
Ne-aștepta cu masa-ntinsă, tata-moșu, mama-mare,
Și țăranii înainte ne ieșeau cu ploști de vin!
Tata, ce ne ducea-n brațe, mama, ce ne razgâia,
Ne-nclina pe a lor mână, mâna lor sărutăm duce;
Când venea la urmă seara, ne duceau ca să ne culce,
Dar cu păr de-argint, bătrânii, și în somn ne mângâia!

VI.

Mi-a rămas adânc în minte noaptea Paștelor cea sfântă;
În bisericuța văii mă revăd și parc-aud
Vocea preotului care, leturgiile le cântă
În memoria acelui ce-a-ndurat martir mai crud!
Lumea-n cerc îngenuncheată stă și-ascultă în tăcere,
Sute de lumânărele se aprind însă treptat,
Iar cocoșii deodată vestesc ora de-nviere
Și biserica răsună de "Christos a Înviat!"

VII.

Vai! S-a scurs de-atunci o vreme! Multe Paste au trecut,
Pragul sfintelor biserici n-am călcat de nu țiu minte!
În blestemul tinereții am râs chiar de cele sfinte,
Iar cu zilele răpuse, chiar pe tata l-am pierdut;
Am pierdut chiar amintirea inocenții de-altadată,
Dar de câte ori sosește învierea lui Christos,
Ca-ntr-acea biserică mă simt iar religios
Și îmi sufăr a vieții sarcină împovărată!

VIII.

Tot ce-aș vrea ca mângâiere într-a mea dezmoștenire
E să mi se țină-n seama că am plâns ș-am suferit;
Bun că m-am născut în lume și că lumea m-a-nrăit!
Urgisit de cer și oameni, le-am răspuns prin urgisire!
Am fost paria-n mijlocul țării mele. M-am luptat
Corp la corp cu traiu zilnic și cu soarta nempăcată.
Sub a căreia sandală inima-mi însângerată
Chiar și astăzi e strivită, fară-nvins a mai fi dat!