Mă gândesc la oamenii risipiți

 

Mă gândesc la oamenii risipiți
pe-ntinsul pământului:
plugari, făuritori de unelte,
spre zorii păcii porniți.

La orizont, ca-n cea dintâi zi,
cețuri opace
se ridică deasupra mării.
Toți poartă semnul spaimei și-al așteptării.

Sunt frații mei. Și-mi pare că le-aud
inimile, bătând în inima mea.
O, numai de s-ar putea
clădi, pe pământul de sânge ud...

Vorbim diferite limbi, dar am plâns la fel,
lângă mormintele proaspete; în măcel,
ne-am temut și-am strigat de groază.
Acum toți căutăm un liman și-o oază
de dragoste.