Mă vei chema?...

Mă vei chema?... de Olga Vrabie

Aștept ca să mă chemi strivit de dor.
Iubirea mea atîta-i de sfioasă,
Că lacrimilor să deschid izvor
Sfiala nu mă lasă.
 
Dar dac’ aș ști că, singur și stingher,
Îți amintești de mine ziua toată
Şi ’n taină rogi îndurătorul Cer
Să ne ’ntîlnim odată;
 
De-ar fi s’aud și glasul tău iubit,–
Ca pasărea spre calde țări străine,
Ca mama la copilul său dorit,
Eu aș zbura la tine.
 
Dar cît mă doare sufletu-mi tăcut
Nu pot găsi în limba mea cuvinte
Cînd mă gîndesc că, poate, de trecut
Tu nu-ți aduci aminte...
 
Că sbuciumul de care-acum mă stîng
E pentru tine-o pagină uitată...
Sînt ani de cînd aștept și ’n umbră plîng!
Mă vei chema vreodată ?...