Măcar o lăcrimă
| Măcar o lăcrimă de Paul Bujor |
| Volumul Îndurare, nuvele și schițe, editura „Cartea Românească”, București, 1938 |
Ziua se îngâna cu noaptea. Din ruinele satului pustiit de tunurile ostașilor noștri în o zi de groază a anului 1907, se desprindea ca o nălucă trupul însângerat al bătrânului Paltiș, înțăleptul satului, cum îi ziceau oamenii.
Glonțul ce-i străpunsăse în ajun încheietura șoldului îl ustura amarnic și-i îngreuia fuga. Ca o pasere cu aripa însângerată, mai mult se târa decât fugea prin șanțu din marginea satului.
Doamnei, gândea el, dac-aș putea să-i găsesc trupul! Dragul tatei!… Cu ce ți-am greșit ție, Doamne, de mi-ai luat și cea de pe urmă nădejde și mângâiere?
Sleit de putere cu mânele încleștate de marginea șanțului, se lăsă un moment molatec în curmezișul malului, cătând rugător la lumina tainică a lunei ale cărei raze se jucau în sclipiri scânteietoare prin perdeaua de lacrimi ce-i păienjinea ochii.
După o clipă de odihnă, incordându-și toate puterile, bietul bătrân se târa tot mai înafara satului unde știa că e locul celor căzuți.
Nimic parcă nu se clintea în imensitatea aceea a șesului însângerat; iar tăcerea acea de mormânt, ce învăluia văzduhul din cer pană în pământ, îi dădea puteri îndoite de fugă. Numai din când în când, amintirea bubuitului groaznic de tunuri, ce-i rămase încă în auz, îi cutremura toată firea și parcă vedea cum, în vălmășagul luptei, flăcăul lui cel iubit, nădejdea și mângâierea bătrâneților lui, înfrunta falnic urgia ce se abătuse asupra satului lor.
Cu iuțeala fulgerului, îi trecu prin minte toate durerile satului pe care el le simțise de zeci și zeci de ani și, slăvind icoane celor căzuți, se ruga:
Și fugea mereu, târându-se spre pata acea albă ce mija mai departe în întuneric. Și cu cât se apropia mai tare, cu atât pata acea lua forma și mărimea unei vedenii îngrozitoare. Iar când fu la doi pași de ea, vederea cadavrelor, căzute unele peste altele, îi slei toate puterile. Rămase încremenit cu ochii holbați, căutând să deslușească, în întunericul nopții, trupul fiului lui iubit.
Făcându-și cruce, se ridică șovăind în genunchi, căutând speriat în jurul lui. La doi pași de marginea mormanului de cadavre, zări trupul flăcăului, zăcând la pământ, ca un brad falnic, doborât de secure.
Dădu să se scoale, să se răpeadă intr-acolo; dar o scânteie ucigătoare îi străfulgera în ochi, aprinsă de glonțul ce venea, șuierând din depărtare…
Santinela își făcuse datoria!…