Mănăstirea Argeșului
Mănăstirea Argeșului |
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri, 1874 |
I
modifică- Pe Argeș în gios
- Pe un mal frumos,
- Negru-vodă trece[1]
- Cu tovarăși zece,
- Nouă meșteri mari,
- Calfe și zidari,
- Și Manole, zece,[2]
- Care-i și întrece.
- Merg cu toți pe cale
- Să aleagă-n vale
- Loc de mănastire
- Și de pomenire.
- Iată, cum mergeau
- Că-n drum ajungeau
- Pe-un biet ciobănaș
- Din fluier doinaș,[3]
- Și cum îl vedea
- Domnul îi zicea:
- „Mândre ciobănaș,
- Din fluier doinaș!
- Pe Argeș în sus
- Cu turma te-ai dus,
- Pe Argeș în jos
- Cu turma ai fost.
- Nu cumva-ai văzut
- Pe unde-ai trecut
- Un zid părăsit
- Și neisprăvit
- La loc de grindiș,
- La verde-aluniș?"
- „Ba, doamne,-am văzut
- Pe unde-am trecut
- Un zid părăsit
- Și neisprăvit.
- Câinii cum îl văd,
- La el se repăd
- Și latră-a pustiu
- Și urlă-a morțiu."
- Cât îl auzea,
- Domnu-nveselea
- Și curând pleca,
- Spre zid apuca
- Cu nouă zidari,
- Nouă meșteri mari
- Și Manole zece
- Care-i și întrece.
- „Iată zidul meu!
- Aici aleg eu
- Loc de mănastire
- Și de pomenire.
- Deci voi, meșteri mari,
- Calfe și zidari,
- Curând vă siliți
- Lucrul de-l porniți,
- Ca să-mi ridicați,
- Aici să-mi durați
- Mănastire naltă
- Cum n-a mai fost altă,
- Că v-oi da averi,
- V-oi face boieri,
- Iar de nu, apoi
- V-oi zidi pe voi,
- V-oi zidi de vii
- Chiar în temelii!"
II
modifică- Meșterii grăbea,
- Sferile-ntindea,
- Locul măsura,
- Șanțuri largi săpa,
- Și mereu lucra,
- Zidul ridica,
- Dar orice lucra
- Noaptea se surpa![4]
- A doua zi iar,
- A treia zi iar,
- A patra zi iar
- Lucrau în zadar!
- Domnul se mira
- Ș-apoi îi mustra,
- Ș-apoi se-ncrunta
- Și-i amenința
- Să-i puie de vii
- Chiar în temelii!
- Meșterii cei mari,
- Calfe și zidari,
- Tremurau lucrând,
- Lucrau tremurând
- Zi lungă de vară
- Ziua pân-în seară,
- Iar Manole sta,
- Nici că mai lucra,
- Ci mi se culca
- Și un vis visa,
- Apoi se scula
- Ș-astfel cuvânta:
- „Nouă meșteri mari,
- Calfe și zidari!
- Știți ce am visat
- De când m-am culcat?
- O șoapta de sus
- Aievea mi-a spus
- Că orice-am lucra
- Noaptea s-a surpa
- Pân-om hotărî
- În zid de-a zidi
- Cea-ntâi soțioară,
- Cea-ntâi surioară
- Care s-a ivi
- Mâini în zori de zi
- Aducând bucate
- La soț ori la frate.
- Deci dacă vroiți
- Ca să isprăviți
- Sfânta mănastire
- Pentru pomenire,
- Noi să ne-apucăm
- Cu toți să jurăm
- Și să ne legăm
- Taina s-o păstrăm:
- Ș-orice soțioară,
- Orice surioară
- Mâini în zori de zi
- Întâi s-a ivi,
- Pe ea s-o jertfim
- În zid s-o zidim!"[5]
III
modifică- Iată-n zori de zi
- Manea se trezi,
- Ș-apoi se sui
- Pe gard de nuiele
- Și mai sus, pe schele,
- Și-n câmp se uita,
- Drumul cerceta.
- Când, vai! Ce zărea?
- Cine că venea?
- Soțioara lui,
- Floarea câmpului!
- Ea s-apropia
- Și îi aducea
- Prânz de mâncătură,
- Vin de băutură.
- Cât el o zărea,
- Inima-i sărea,
- În genunchi cădea
- Și plângând zicea:
- „Dă, Doamne, pe lume
- O ploaie cu spume,
- Să facă pâraie,
- Să curgă șiroaie,
- Apele să crească,
- Mândra să-mi oprească,
- S-o oprească-n vale
- S-o-ntoarcă din cale!”
- Domnul se-ndura,
- Ruga-i asculta,
- Norii aduna,
- Ceru-ntuneca
- Și curgea deodată
- Ploaie spumegată
- Ce face pâraie
- Și umflă șiroaie.
- Dar oricât cădea
- Mândra n-o oprea,
- Ci ea tot venea,
- Și s-apropia.
- Manea mi-o vedea,
- Inima-i plângea,
- Și iar se-nchina,
- Și iar se ruga:
- „Suflă, Doamne,-un vânt
- Suflă-l pe pământ,
- Brazii să-i despoaie,
- Paltini să îndoaie,
- Munții să răstoarne,
- Mândra să-mi întoarne,
- Să mi-o-ntoarne-n cale,
- S-o ducă de vale!"
- Domnul se-ndura,
- Ruga-i asculta
- Și sufla un vânt
- Un vânt pe pământ
- Paltini că-ndoia,
- Brazi că despoia,
- Munții răsturna,
- Iară pe Ana
- Nici c-o înturna!
- Ea mereu venea,
- Pe drum șovăia
- Și s-apropia
- Și amar de ea,
- Iată c-ajungea!
IV
modifică- Meșterii cei mari
- Calfe și zidari,
- Mult înveselea
- Dacă o vedea,
- Iar Manea turba,
- Mândra-și săruta,
- În brațe-o lua,
- Pe schele-o urca,
- Pe zid o punea
- Și, glumind, zicea:
- „Stai, mândruța mea,
- Nu te speria,
- Că vrem să glumim
- Și să te zidim!"
- Ana se-ncredea
- Și vesel râdea.
- Iar Manole ofta
- Și se apuca
- Zidul de zidit,
- Visul de-mplinit.
- Zidul se suia
- Și o cuprindea
- Pân' la gleznișoare,
- Pân' la pulpișoare.
- Iar ea, vai de ea!
- Nici că mai râdea,
- Ci mereu zicea:
- „Manole, Manole,
- Meștere Manole!
- Ajungă-ți de șagă,
- Că nu-i bună, dragă.
- Manole, Manole,
- Meștere Manole!
- Zidul rău mă strânge,
- Trupușoru-mi frânge!"
- Iar Manea tăcea
- Și mereu zidea.
- Zidul se suia
- Și o cuprindea
- Pân' la gleznișoare,
- Pân' la pulpișoare,
- Pân' la costișoare,
- Pân' la țâțișoare.
- Dar ea, vai de ea,
- Tot mereu plângea
- Și mereu zicea:
- „Manole, Manole
- Meștere Manole!
- Zidul rău mă strânge,
- Țâțișoara-mi plânge,
- Copilașu-mi frânge!"
- Manole turba
- Și mereu lucra.
- Zidul se suia
- Și o cuprindea
- Pân' la costișoare,
- Pân' la țâțișoare,
- Pân' la buzișoare,
- Pân' la ochișori,
- Încât, vai de ea,
- Nu se mai vedea,
- Ci se auzea
- Din zid că zicea:
- „Manole, Manole
- Meștere Manole!
- Zidul rău mă strânge,
- Viața mi se stinge!"
V
modifică- Pe Argeș în gios,
- Pe un mal frumos,
- Negru-vodă vine
- Ca să se închine
- La cea mănăstire,
- Falnică zidire,
- Mănăstire naltă
- Cum n-a mai fost altă.
- Domnul o privea
- Și se-nveselea
- Și astfel grăia:
- „Voi, meșteri zidari,
- Zece meșteri mari!
- Spuneți-mi cu drept,
- Cu mâna la piept,
- De-aveți meșterie
- Ca să-mi faceți mie
- Altă mănastire
- Pentru pomenire
- Mult mai luminoasă
- Și mult mai frumoasă!
- Iar cei meșteri mari,
- Calfe și zidari,
- Cum sta pe grindiș,
- Sus pe coperiș,
- Vesel se mândreau
- Ș-apoi răspundeau:
- „Ca noi, meșteri mari,
- Calfe și zidari,
- Alții nici că sânt
- Pe acest pământ!
- Află că noi știm
- Oricând să zidim
- Altă mănăstire
- Pentru pomenire,
- Mult mai luminoasă
- Și mult mai frumoasă.
- Domnu-i asculta
- Și pe gânduri sta,
- Apoi poruncea
- Schelele să strice,
- Scări să le ridice.
- Iar pe cei zidari,
- Zece meșteri mari,
- Să mi-i părăsească
- Ca să putrezească
- Colo pe grindiș,
- Sus pe coperiș.
- Meșterii gândeau
- Și ei își făceau
- Aripi zburătoare
- De șindrili ușoare,
- Apoi le-ntindeau
- Și-n văzduh săreau
- Dar pe loc cădeau,
- Și unde picau
- Trupu-și despicau.
- Iar bietul Manole,
- Meșterul Manole,
- Când se încerca
- De-a se arunca,
- Iată c-auzea
- Din zid că ieșea
- Un glas nădușit,
- Un glas mult iubit
- Care greu gemea
- Și mereu zicea:
- „Manole, Manole,
- Meștere Manole!
- Zidul rău mă strânge,
- Țâțișoara-mi plânge,
- Copilașu-mi frânge,
- Viața mi se stinge!"
- Cum o auzea,
- Manea se pierdea,
- Ochii-i se-nvelea,
- Lumea se-ntorcea,
- Norii se-nvârtea,
- Și de pe grindiș,
- De pe coperiș,
- Mort bietul cădea!
- Iar unde cădea,
- Ce se mai făcea?
- O fântâna lină,
- Cu apa puțină,
- Cu apă sărată
- Cu lacrimi udată!
- ↑ După cronicile Țării Românești, Radul Negru voievod domnea dincolo de Carpați, pre Almas și pe Făgăraș, ridicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și mult norod și pogorându-se pe apa Dâmboviței început-a a face țară nouă. Întâi a făcut orașul Câmpulung unde a ridicat și o biserică naltă și frumoasă. Apoi a descălecat pe Argeș, unde și-a pus scaunul domniei zidind curți de piatră și case domnești, și o biserică mare și mândru lucrată. În Revista română, publicată la București, se găsește descrierea acestei biserici împreună cu stampe litografiate ce reprezintă frumusețile arhitecturii sale.
- ↑ Acest meșter Manole a rămas în tradiție un personaj legendar. Poporul atribuie lui Manole zidirea tuturor monumentelor vechi din țară.
- ↑ Toți păstorii români poartă în brâu un fluier mic ce se numește fluier ciobănesc, și sună din el deosebite arii, unele vesele, iar cele mai multe melancolice și foarte expresive. Un călător străin, muzician de mare talent, zice „că adeseori, când cineva umblă în munții țărilor române, el aude în depărtare un fluier păstoresc ce sună cu dulceața un cântec de dor. Atunci el se oprește fără voie, dominat de un farmec necunoscut pentru ca să asculte mult timp aceste suspinuri ale muntelui." În călătoriile mele prin munți după căutarea baladelor poporale, am auzit multe fluiere răsunând prin poienele codrilor și am rămas încântat de frumusețea originală a acelor sunete pătrunzătoare, iar mai cu seamă la Bicaz, pe malul Bistriței, am întâlnit un păstor anume Brândușă, care se înălța la gradul unui adevărat artist prin talentul cu care cânta Doina din fluierul său.
- ↑ Superstițiile poporului în privirea zidirilor sunt multe. Așa, el crede că o zidire nu poate avea trăinicie dacă nu se îndeplinesc oarecare datini mistice, precum de pildă îngroparea umbrei unui om în temelie. Pietrarii au obicei a fura umbra cuiva, adică a-i lua măsura umbrei cu o trestie și a zidi apoi acea trestie în talpa zidirii. Omul cu umbra furată moare până la 40 de zile și devine stafie nevăzută și geniul întăritor al casei. Fiind însă că acest obicei a produs adeseori nenorociri, speriind mintea celor cu umbrele furate, și aducându-i astfel la boale grele, zidarii au fost siliți a-și schimba datina. Când dar este a se ridica vreo casă nouă, până a nu se așeza cea întâi piatră a temeliei, se face agheasmă cu care se stropesc șanțurile. Apoi se taie doi miei de se face masă mare pentru zidari, care după ce ospătează și închină în sănătatea stăpânului casei și întru tăria zidurilor, îngroapă cruciș capetele mieilor în două colțuri ale casei, iar în celelalte două unghiuri, ei zidesc două oale roșii pline cu apă ne-ncepută. Iar după ce lucrul se săvârșește, românii nu se mută în casă până ce mai întâi nu duc înăuntru icoanele, zahăr, pâine și sare, și după mutare ei dau masă mare de bună locuință.
- ↑ Nenorocita este menită a-și pierde viața pentru mântuirea zidirii și a se face stafia bisericii. Vezi nota precedentă. Fiindcă am pomenit mai sus de stafii ce sunt umbre casnice care locuiesc mai cu seamă în beciuri întunecoase, aici credem că e locul să pomenim și de alte crederi superstițioase ale poporului român. Astfel sunt strigoii, moroii, rusaliile etc. Strigoii sunt morții care se scoală din morminte și merg în noaptea Sfântului Andrei cu sicriile pe cap, de cearcă pe la casele lor. Românii spre a se apară de asemenea vizite supărătoare au obicei a freca ușile și ferestrele cu usturoi în ajunul Șf. Andrei, fiind usturoiul displăcut strigoilor. Moroii sunt iarăși un soi de strigoi mici ce vin de cer țâță la mamele lor. Ei sunt copii noi-născuți ce mor până a nu fi botezali. Spre a-i împăca, mamele trebuie să care cu gura, șapte ani de-a rândul, în ziua de Bobotează aghiazmă mare și să stropească astfel mormintele copiilor. Rusaliile sunt trei fete de împărat care au ciudă asupra oamenilor fiindcă nu au fost băgate în seamă de dânșii în cursul vieții lor. Ele nasc furtuni ce descoperă casele românilor, vârtejuri ce ridică pânzele nevestelor în vremea ghilitului și le anină pe copaci. Se crede ca rusaliile fură și copii de lângă mamele lor și îi duc peste ape și peste codri. De acolo vine vorba l-au umflat rusaliile! Femeile românce păzesc cu sfințenie ziua de Rusalii, și în vreme de nouă săptămâni ele nu culeg nici o buruiană de leac, crezând că în acel timp buruienile sunt pișcate de rusalii și nu au putere de lecuit. Cum vine însă ziua Sânzienelor, toate româncile aleargă pe câmp la culesul de buruiene crezând ca în acea zi toate au darul vindecării. Spre a se apăra de mânia rusaliilor, este obicei în ajunul zilei lor a pune pelin sub căpătâiul patului și a purta a doua zi pelinul la brâu. Subiectul acestei balade este cântat și de poeții poporali ai Sârbiei, însă cu oarecare deosebiri. Balada sârbească se numește Fondarea cetății Scadar ( Scutari ) ce este ridicată de trei frați Merljawtschewitsch, anume regele Wukaschin, voievodul Ugljescha și tânărul Gojko. Meșterul cel mare se cheamă Rad în loc de Manole. Femeia zidită este nevasta lui Gojko. Din cuprinsul acelei balade se vede însă că aceeași superstiție există pe ambele maluri ale Dunării.