Măr și Păr

 

    A fost odată ca nici odată.
    A fost un împărat și o împărăteasă, care cu toate că erau trecuți cu anii, nu aveau nici un copil, de care să se bucure, care să facă să le treacă de năcazuri, să mai uite de suferințele vieții acesteia, — căci, ca și acum atunci încă erau suferințe ; n’aveau nici un copil, — pe care din dragoste părintească să-l desmierde, împodobindu-l ca pe un copil de împărat, și sărutându-l ca pe un singur copil la o casă părintească.
    Toate acestea ar fi fost și ar fi trecut, dară durerea cea mai mare erà, că nu avea cine să moștenească scaunul împărătesc, avuțiile cele multe, căci avea împăratul multă blagă ; multe scumpeturi, din care să fi mâncat cu lingura și tot nu s’ar fi gătat în veci.
    Dară ce plăteau toate, dacă nu avea cine să le folosească ?
    Și astă durere cât de cu greu, totuș mai trecea ; de una însă erau mai îngândurați ca de toate, și aceea erà că li-se stinge sângele, seminția lor.
    Oh ! Doamne ! și mare erà lucru acesta. Când își aduceau bieții aminte de aceasta, plângeau ca niște copii mici. Cum să nu ? Cum să nu aibă năcaz și suferințe, cum să nu-l ajungă jalea pe ori cine, când știe că n’are cine să-l cânte, cine să-l plângă cu adevărată durere la moartea lui, și cine să-l pomenească cu sfințenie după aceea ?
    Nu însă numai ei erau supărați, tot poporul din împărăția lor erà pătruns de durere, vazând că se stinge seminția împăratului ; și vai, ce oameni buni erau, și împăratul și împărăteasa, ca și o bucată de pâne ! Nu erà om în întreaga împărăție, căruia să nu-i fi făcut un bine, nu erà sărac, pe care să nu-l fi ajutat ; nu erà bolnav, la care împărăteasa să nu-i trimită ceva bun îndată ce auzia de boala lui.
    Toate aceastea erau prea mult dela un împărat, și chiar pentru asta erà în jale toată împărăția, văzând că neamul bun de oameni se împuținează.
    Se temeau, ca nu cumva să dee peste vr’un neam rău de oameni, care tocmai, așa să le amărască zilele, precum le-a îndulcit împăratul de acum.
    De a mai avea copil a trecut nădejdea, căci erau bătrâni, își puseră dară nădejdea în Dumnezeu, se lăsară în voia lui, fiind încredințați, că D-zeu toate le face cu socoteală pentru binele oamenilor, și oamenii nu trebuie să judece despre aceea, ce face D-zeu, căci el într’un chip ne iubește pe toți, apoi noi nici nu știm ce ne e bun nouă, numai Dumnezeu știe, care nu face decât bine.
    Intr’o zi venind împăratul cu împărăteasa dela biserică și trecând peste un pod, văzù împărăteasa în apă un pește foarte frumos, deci îi zise împăratului :
    — Uită-te împărate, în apă ce pește frumos ! acela ar fi foarte bun de prânz, îmi e și dor de pești proaspeți, căci de mult nu am mâncat ; la cel din apă mi-se dă.
    Se uită și împăratul și văzù peștele. După-ce ajunse acasă, dete poruncă pescarilor, ca să prindă vreo câțiva pești de care văzuse.
    Câți pescari au fost în oraș și în apropiere, toți s’au dus să împlinească porunca împăratului cât de în grabă. Căutară mult timp, dară de geaba s’au trudit, căci numai unul au aflat de felul acela, cum spusese împăratul, dară totuși erà destul, ca să-i treacă împărătesei de dorul peștilor.
    Bucătăreasa, — o țigancă, — se și puse îndată se pregătească din acel pește o mâncare cât se poate de bună, își adună dară toată iscusința, ca să poată o bucătură, care să-i placă împărătesei.
    Când erà mai fript, gustă de sare, dară cu toate că a pus destulă, erà ca și cum n’ar fi pus, mai puse deci și gustă iar, dară nici acum nu erà sărat deplin, și a treia oară puse, și mai gustând odată o află bună.
    Acum putea să o ducă împărătesei, care tot aștepta să se frigă odată.
    Mâncă împărăteasa, iară oasele le dete la o cățea. După câtva timp băgară de seamă, atât împărăteasa cât și bucătăreasa, că au pornit grele ; cățeaua încă se vedea a fi prins căței.
    La nouă luni dela mâncarea peștelui, împărăteasa a născut un copilaș frumos, pe care l-a numit „Măr“, Iși poate închipuì ori și cine bucuria împăratului, a împărătesei și a întregului popor.
    Bătrânii aveau la cine să se îmbucure, pe cine să sărute, erà cine să le urmeze la împărăție, și cine să le moștenească averile, iară poporul acum nu se temea, că se va stinge neamul cel bun.
    Știură toți bine, că această îmtâmplare e numai dela Dumnezeu, deci nu încetară a-l lăuda pentru împlinirea rugăciunii lor.
    Tot în ziua aceea mai de cătră seară născu și bucătăreasa un copil, pe care îl numì „Păr.“ Cățeaua puiase încă de mult șase căței, tot unul ca altul de frumoși ; acum erau mari —
    Tot din brațe-n brațe creștea Măr, copilul împăratului ; când erà la mumă-sa, când la tată-său ; dară nici Păr, copilul bucătăresei, încă nu se lăsà de crescut și cu toate că Măr erà ținut mai bine și mai odihnit ca Păr, care trebuia după ce mai crescuse, să ajute mamei sale, totuș erà unul ca și altul, par’că ar fi fost chiar frați gemeni și la un cost. Impărătesei nu-i plăcea de aceasta și s’a gândit mult, cum să facă, ca să se cunoască bine copilul ei de al bucătăresei, dară ce a gândit să facă, a lăsat pe alte timpuri.
    După ce au trecut de opt ani, au început a merge la vânat ; și-au împărțit cânii cei șase dela cățea ; Măr i-a numit pe ai lui : Florian, Cioban și Frunză de megheran, iar Păr i-a numit : Bujor, Rozor și Cetina brazilor ; când de ici, când de colea, săgetau cu arcurile lor câte ceva și duceau la părinți.
    Odată fiind iar amândoi în pădure la vânat, s’au făcut frați de cruce, jurându-și dragoste vecinică.
    După ce s’au făcut frați de cruce, Măr nu a mai vrut să poarte veșminte de cele scumpe, ci numai de acelea de care avea și Păr, apoi părinții ce nu ar fi date pentru iubitul lor, care acuma nu mai erà copil, ci voinic, i-a făcut și lui Păr tot așà veșminte frumoase ca și lui Măr.
    Acum chiar de nu se puteau cunoaște unul de celălalt. Nu erà nici un semn, prin care să se deosebească unul de altul. Până acum, când baremi de pe veșminte se cunoșteau, mai putea suferì împărăteasa, dară de acum nu. De multe ori vrea să-și desmierde feciorul cu câte un sărutat și săruta pe al bucătăresei ; de mai multe ori vrând să-și țină feciorul cu câte ceva mâncări mai bune chema pe al bucătăresei. Iși puse dar în gând, că ne apărat îi va face vr’un semn lui Măr, de pe care să-l cunoască.
    Odată venind iară amândoi dela vânat împărăteasa își cunoscu odrasla, căci o strigă : „mamă.“ El îl chemă la sine, și cu un fier ce l-a fost ars în foc, îl înfieră la mâna dreaptă.
    Ca și un leu răcnì Măr, când simțì că e înfierat și zise :
    — Mamă, mi-ai mâncat norocul ! Fără noroc voiu fi deci în lume și până atunci nu mă odihnesc, până ce nu-mi capăt iară norocul, căci fără noroc nu pot sta. Vă las cu D-zeu !
    Impăratul și împărăteasa, când auziră aceste cuvinte ale fiului lor, leșinară de durere, îl rugară să nu se ducă, dar toate rugăciunile lor, a lui Păr, și a întregului popor fură zadarnice. El răspundea :
    — Mă duc ca să-mi împlinesc cât mai iute vieața cea fără noroc, și ajutând D-zeu, să îmi câștig iarăș cea cu noroc.
    Când plecă, fratele său de cruce Păr îl petrecù cale de două zile, și îl rugă, ca baremi lui să-i spună adevărat pentru care pricină se duce, căci se temea să nu-i fi părut rău, pentrucă el fecior de împărat, s’a făcut frate de cruce cu un fiu de bucătăreasă.
    — Frate, să mă crezi, răspundea, — mama mi-a mâncat norocul, eu nu le-am spus lor, dară trebuie să mor ; tu însă când vei vedea pe mărama aceasta, pe care ți-o dau acum, trei picături de sânge, să ști că am murit, vino și mă caută, căci de mă vei afla, iară voiu fi cu noroc, dară până atunci nu.
    — Și-i dete o maramă.
    — Atunci, frate Măr, nu te las ; acum voiu venì și eu cu tine, că dacă vei da de vreo nenorocire, atunci îndată să te pot scoate.
    — Lasă-mă frate, rogu-te, să mă duc și vină de mă caută, când va fi de iipsă.
    Se sărutară și se despărțiră.
    Măr, însoțit de cei trei câni ai lui, a mers prin o pădure până unde văzuse o licurire de foc. Acolo erau niște păcurari la oi.
    — Bună seara ! — zise Măr.
    — Să ai noroc străinule ! — răspunseră păcurarii, — dară șezi cu noi aici pe butucul acesta, căci știm că ești ostenit.
    — De ostenit nu sunt ostenit, căci numai de astă dimineață călătoresc. Dară faceți bine și îmi dați puțină apă să beau, căci nu mai pot de sete.
    — Apă nu avem, răspunseră păcurarii, dară îți dăm să beai zăr, de care bem și noi.
    Beu dară zăr de care n’a mai beut nici odată, și-i plăcù, totuș însă nu putù să nu întrebe, pentru ce nu au apă.
    — Ei frate, — răspunseră păcurarii, aici în apropiere se ține un smeu, care bea toată apa din izvorul nostru, vitele ni se împuținează, că le mâncă și el, dar și mor de sete. Am vrut să mergem de aici, dar nu ne lasă, ci precum am zis, nu se odihnește până ce nu ne va mânca pe toți. Precum vedem, ne sunt numărate zilele, și a-le noastre și a-le tale, căci nu te va mai lăsa să te duci de aici, cum nu ne lasă nici pe noi.
    — Voiu cerca să mă lupt cu el, dacă nu vor putea face cânii mei nimic cu el.
    — Și te-ai încumeta să-ți cerci puterile cu el ?
    — De când eram de opt ani, toată ziua cu cânii mei am fost la vânat, am omorît ca copil urși cu ajutorul fratelui meu, dară acuma că-s voinic să nu încerc cu un smeu, am nădejde în cânii mei, ca și în mine.
    Nici nu gătă bine vorba, când auziră o sbierătură în pădure, de care vitele și cânii păcurarilor așà s’au înfricoșat, încât toate s’au strâns grămadă la un loc.
    — E acì smeul, — ziseră păcurarii, — iară ne duce câteva vite.
    Atunci voinicul își strigă cânii lângă sine și merse cătră smeu ; când erà aproape de smeu, care arunca foc din gură, îi zise :
    — Nu fii așà de turbat, focul din gură-ți nu-mi strică, numai mă încălzește, căci nu mi-e frică de tine.
    Cine ești tu de-mi stai în cale ? — întrebă smeul — doară nu ești tu Măr sau Păr cu cânii lor ?
    — Eu sunt, — răspunse voinicul, — dară ce ai tu cu oamenii aceștia de omenia, de nu le dai pace să trăească de pe o zi pe alta ?
    — Vreau să trăesc și eu bine, mai ales azi, când te voiu mânca și pe tine cu cânii-ți cu tot — zise smeul.
    — Așa ? — răspunse Măr ; — își strigă apoi cânii : Na Florian ! Na Cioban ! Na Frunză de măgheran ! prindeți-l și țineți-l !
    Numai aceasta o așteptară și cânii : îndată săriră la el și-l prinseră de grumaz. Măr se duse și îi tăie capul.
    Trupul l-a dat la cânii, iară capul la ars și oasele le-a pisat tot praf și praful l-a suflat în vânt.
    Bucuria păcurarilor erà nespusă de mare, căci acum nu aveau de cine se teme, își puteau prăsì vitele în tihnă. Ii mulțămiră foarte și-l rugară să primească dăruință jumătate din vitele dela ei.
    Măr nu s’a învoit nici cum, dară numai așà scăpă de ei făgăduindu-le, că le primește când se va întoarce.
    După aceea își luă rămas bun dela ei și plecă.
    A mers iar o bucată bună de vreme, până-ce într’un târziu a ajuns într’un sat ; a tras la o muiere bătrână, și a rugat-o de conac peste noapte. Bucuros l-a primit bătrâna, căci erà cu frica lui D-zeu și primitoare de străini ca Românul.
    Când înseră, Măr scoase din traistă ce biet a fost vânat, și s’a rugat de bătrâna să facă bine să’l lase să-și gătească cumva carnea de vânat.
    Bătrâna a luat-o și a pregătit-o ea. Când gândì Măr că acuma va fi friptă carnea, zise cătră bătrâna :
    — Mamă ! dară de unde aș putea cumpăra puțină pâne de aici, eu nu știu rândul ; nu ai face bine să te îngrijești d-ta ? iată aici câțiva bani.
    — Oh dragul meu ! foarte bucuros ți-aș da eu și nu te-aș lăsa să-ți cheltuești banii, căci un călător are lipsă de bani, dar zău n’am și nici nu vei puteà căpătà la noi. Căci crede-mă, dragul meu, nici noi de mult nu mâncăm pâne. Aici în pădure este un taur sălbatic, care ne strică toate bucatele și care rămân, încă le lăsăm noi pe câmp să se strice, fiindu-ne frică de acel taur. Din pricina aceea nici nu punem pe câmp nimic, de vreo câțiva ani, ci trăim și noi ca vai de noi ; de dus, iar nu ne-ar plăceà să ne ducem din satul acesta, căci aici ne-am născut. Multe nenorociri s’au întâmplat și cu oamenii, căci pe care l-a văzut numai, n’a mai scăpat de coarnele și de picioarele acelui taur sălbatic. Vei mânca carnea și fără pâne, cum mâncăm și noi ce biet avem.
    — Cum puteți duce fără pâne ? — întrebă Măr.
    — Vai de traiul nostru, — răspunse baba, — D-zeu să ferească pe toată lumea, să nu ajungă ce am ajuns noi.
    — Apoi fii bună mamă și-mi spune despre taurul acela ce ștì. Unde se ține ? Când vine ? Cum știți că vine ? Mare e ? și altele, din care aș putea cunoaște mai bine acel taur.
    — Lasă-l năpustului, — zise bătrâna, — să te ferească D-zeu să-l cunoști, ci să fii totdeauna ocolit de el. Dar dacă vrei să ștì, iată-ți spun. E un taur mare, cu părul sur — acì se întrerupse bătrâna făcându-și cruce zicând : Doamne ferește-ne, — precum zisei e cu părul sur, cu două coarne de câte o jumătate de stânjin de lungi și de largi și cu’n ochiu în frunte și cu dinții ca la porcii cei sălbatici, așà spun cei cari l-au văzut mai de-aproape. Se ține aici în pădurea de lângă sat și pe câmp, mai ales acum când e iarbă verde pe câmp, mai mult e acolo decât în pădure. Apoi când e acì-l cunoaștem după sbierătura lui cea urîtă, prin care ne dă de știre, să nu mergem nici unul afară din sat, că apoi e capăt de acela, care se duce.
    — Unde l-aș putea întâlnì ? întrebă Măr.
    — Ba să te ferească D-zeu ; și ce te-ar duce păcatele să-l întâlnești ?
    — Aș vrea să-l omor.
    — Poate ți-ai urît zilele ?
    — Ba aș vrea eu să-i iau zilele.
    — Lasă-te dragul meu de așà gânduri, căci, cu acela nu se poate luptà nimeni, au cercat oamenii dela noi, s’au dus mulți, satul mai tot cu furcoaie, cu topoare și cu coase, dar abià jumătate s’au întors vii, pe ceilalți i-a omorît.
    — Eu totuș mă încred în cânii mei.
    A cinat, apoi bătrâna i-a făcut pat și s’a culcat, de s’a mai odihnit, căci s’a fost ostenit.
    Dimineața s’a sculat, s’a rugat lui D-zeu mai mult ca în alte dimineți, s’a îmbrăcat și și-a săturat bine cânii și s’a gătat de plecat.
    Bătrâna încă s’a rugat lui D-zeu, ca să-i ajute.
    Mergând pe câmp, Măr nu văzù nimic, se întoarse deci cătră pădure și-atunci auzì o sbierătură puternică. El își strigă cânii :
    — Na Florian ! na Cioban ! na Frunză-de-măgheran, să stați tot lângă mine.
    Nu trecù mult și iată vine taurul cel cu un ochiu în frunte. Ținea drept cătră el. Atunci el luă arcul, își îndreptă săgeata și-l nimerì tocmai în ochiu, de-i scoase ochiul. O sbierătură puternică dete taurul din pricina durerii, ce avea dela pierderea ochiului ; coarnele și le împlântă în pământ și scotea pământ ca și cu lopata.
    Atunci iar strigă Măr :
    — Na Florian ! na Cioban ! na Frunză-de-măgheran, pe el, căci eu vin !
    Și-l prinseră cânii și-l spintecară, iar când ajunse Măr acolo nu mai trebuia nimica, decât să-l lase în grija cânilor, căci și-a fost scos limba.
    Lăsă cânii să se satura și se întoarse apoi în sat.
    O mulțime de oameni îl așteptau în capătul satului, cari înștiințați de bătrâna și de sbieretul puternic al taurului ieșiră să vadă ce s’a fi întâmplat.
    — Fugit-a taurul ? întrebară oamenii.
    — N’a fugit, — răspunse el — și n’a mai fugì, căci l-am omorît. Uitați la gurile cânilor cum s’au sângerat în el.
    Plecară deci cu toții să vadă mort e taurul, care atâta pagubă le-a fost făcut. Oamenii nu mai încetară de-a venì, căci s’a întins ca fulgerul vestea, că un străin a omorît taurul.
    Când văzură taurul mort, mulțimea toată s’a strâns împrejurul lui Măr, se puseră în genunchi și voiră să-i mulțămească. Dar el zise :
    — Sculați din genunchi, fraților, căci numai lui D-zeu se cuvine să mulțămim în genunchi.
    Plângând de bucurie, îi mulțămì toată mulțimea.
    Iară el le zise :
    — Luați-i capul și-l ardeți, iar trupul trebuie îngropat în pământ, ca nici poveste să nu mai fie de el.
    Atunci merse la taur, îi tăie capul și-l dete la oameni, iar ei merseră toți în sat și făcură ceeace le spuse Măr.
    Făcură apoi și-o petrecere și-și petrecură toți. După petrecere l-au întrebat oamenii pe Măr, cu ce sunt datori pentrucă a omorît taurul ?
    — Cu nimic, — răspunse Măr.
    — Numai așà nu te lăsăm, trebuie să primești ceva dela noi, — strigă mulțimea, — îți vom da bani câți vei putea duce.
    — Fraților ! — le zie, — eu acum nu merg acasă, ca să-mi fie de ceva folos banii voștri, ci când mă voiu întoarce, va fi alta ; acum nu pot să primesc nimic, dar chiar nimic.
    Ascultară oamenii și nu-l mai îmbiară.
    Și a mers multă lume împărăție, până a ajuns într’un oraș. Chiar pe la amiezi ajunse și fiindu-i foarte cald, se băgă într’o casă, ca să ceară puțină apă, ca să-și stâmpere setea.
    In casă erà numai o numai o muiere bătrână, care la rugarea lui ca să-i dea apă răspunse :
    — Oh dragul meu, bucuros ți-aș da, numai să fie în casa mea, dar nu e nici o picătură. Aici în orașul nostru e numai o fântână, în care este un bălaur cu șapte capete. Acesta tot la o jumătate de an cere câte o fată, pe care o vrea el, iar orașul trebuie să-i dea, căci de nu, nu ne dă apă. Acum chiar pe fata împăratului a cerut-o ; împăratul fiindcă o are numai pe ea, nu ar vrea s’o dea, a și cercat să o schimbe, dar bălaurul a cunoscut că nu-i aceea și acum nu vrea să ne mai dea apă, până nu-i va da împăratul fata. De cinci zile nu am mai băut și așà nu o mai putem duce, — poate azi, așà erà vorba, — o va da împăratul, că n’are încătrău. Nici noi n’avem ce face, dacă suntem așà de nefericiți.
    — Dar e frumoasă fata împăratului ? întrebă Măr.
    — Dar încă cât de frumoasă ? par’că ar fi ruptă din soare ! Nu e mai bătrână decât de vreo șase–șaptesprezece ani, cu părul galbin ca de aur.
    Dar apoi ce buneță, ce inimă are, nimeni nu știe și nici nu-și poate închipuì, numai acela care a putut să vorbească vreodată cu ea. Destul de rău de pare și nouă, de mai că ni se rupe inima, căci numai pe ea o are împăratul și ar fi pagubă mare, dacă s’ar stinge neamul împăratului, că e neam milostiv, dar n’avem ce face, așà ne-a rânduit D-zeu bag seamă. —
    — Ei ! dar nu e nimeni să poată omorî pe acel bălaur ?
    — Oh ! doamne, — răspunse bătrâna, — dar cine s’ar putea împotrivì cu acea bidiganie spurcată ? Nu se poate apropia nimeni, căci îndată-l trage în fântână. Apoi cine ar puteà luptà cu șapte capete înveninate ? Se zice, că dacă i-ar tăia cineva un cap, îndată alte trei ar răsărì în locul celui tăiat.
    — Iară aici am puțină carne, ce am vânat în pădure, fii bună și lasă-mă să o frig, să o mănânc și să odihnesc puțin, apoi mă duc să văd și eu, ce bălaur se ține în fântână și ce fântână e aceea.
    — Ți-o frig eu dragul meu ; vom merge mai mulți acolo, căci precum știu, chiar azi își va aduce împăratul fata.
    — Voiu cercà să-l omor, zise Măr.
    — Ba ! lasă-te de aceea socoteală, căci nu vei puteà și atunci mai tare se va mânia bălaurul pe noi și nici după ce îi va da împăratul fata, nu va vrea să ne mai dea apă ; lasă să petrecem după cum ni-e ursita.
    Să mănânc și să odihnesc o leacă numai, apoi fie ce-a fi — tot cerc ; cânii mei mult vor îmi vor ajuta, dar și eu lor.
    Atunci bătrâna fripse carnea și o puse înaintea lui Măr, care mâncă cu poftă, fiind tare flămând. Tot ce a rămas, carne friptă și nefriptă dete cânilor.
    După-ce mâncă se puse să odihnească, însă nu putù să doarmă, căci gândurile îi umblau tot pe la fata împăratului. Văzând, că tot nu poate să odihnească, se sculă, făcù trei cruci, își luă cânii, încinse sabia și plecă la fântână.
    Acolo, când ajunse, văzù o mulțime de oameni, cari așteptau să vină fata împăratului. Se băgă și el în mulțime. Nu multă însă stătù, căci iată venì dintr’o parte o trăsură, toată îmbrăcată în negru, din care, când se oprì, se coborî o fetiță frumoasă, de gândeai că e înger scoborît din cer. Păru-i galben, lăsat pe spate, fața-i gingașe, ochii cei vineți, buzele subțiri și roșii o ridicau peste celelalte zidiri ale lui D-zeu, de pe pământ.
    Cum se coborî din trăsură, o înnecă plânsul și ea plângeau toți oamenii. Ți-se rupeà inima văzând-o pe sărmana fată cum își aștepta moartea. Nu mai putù stà pe picioare, leșină și căzù la pământ. Când văzù aceasta Măr, nu mai putù răbdă, ieșì din popor, chemă cânii cu el, se duse la fată și-i zise :
    — Scoală cocoană !*) nu te teme ! că eu nu te voiu lăsà să te omoare bălaurul.
    *) In Valea-Hațegului zic cocoană la ceea ce noi zicem domnișoară, domniță, adecă la fete de domni, preoți etc. — I. P. R.
    Atunci ea-și ridică capul și văzându-l acì, zise :
    — Cine ești tu de mă batjocurești, sau îți pui vieața pentru mine ?
    — Eu sunt dragă un străin, care din norocire am ajuns aici și văzând ce este, voiu cercà să te scap…
    — O să-ți pui vieața, — zise fata : — lasă-mă du-te de-aici, scapă-ți baremi vieața ta și gândì la mine la o nenorocită, ale căreia minute din vieață sunt numărate.
    — Fără tine nu mă duc ; mai bine mor ! — fu răspunsul scurt al lui Măr.
    — Apoi, de ce ți-ai pune vieața pentru mine ?! — întrebă fata.
    Atunci Măr nu mai știù ce să zică.
    Intr’un târziu zise :
    — Nu mă întreba ; nu este iertat și nu o să murim nici unul, căci trebuie să trăim și să fim fericiți.
    Poporul adunat văzând acestea zicea :
    — Ce om străin poate să fie acesta, de vorbește cu atâta cutezare, ca și când nu i-ar fi frică de bălaur, sau e un voinic viteaz și atunci poate că scapă fata împăratului și ne mântuește și pe noi de nefericirea aceasta, ori că este smintit !
    Cânii neîntrerupt se preumblau în jurul stoborului**) fântânii, râcâind cu picioarele în pământ și schilăind, par’că ar fi știut că acolo este ceva.
    **) Stobor — cotețul acela de pe gura fântânii, făcut din lemne încleștate unele cu altele, ca să scoată apă, fără primejdie de a cădea în fântână. — I. P. R.
    Măr îi întrebă pe oameni :
    Ce semne se văd, când iese bălaurul afară ?
    — Ies stropi din fântână, — ziseră oamenii.
    — Atunci, draga mea pune-ți capul la mine în poală și odihnește-te puțin, căci rămân eu să priveghez.
    Ea-și puse capul la el în poală și fiind ostenită și suferind mult, îndată și adormì.
    Dela un timp cânii începură a țilăì și a hămuì.
    El trezì atunci pe fata de împărat, căci gândia că o să fie ceva și îi zise să meargă mai încolo.
    Nici nu greșì cu gândul lui, că abià se duse cu câțiva pași mai încolo, ieșiră câțiva stropi din fântână.
    El își chemă cânii lângă el și-și pregăti sabia.
    Poporul cât a fost adunat, tot a fugit.
    Odată ieșì un cap de bălaur din fântână, Măr se repezì și-l reteză, din acela însă se făcură trei capete, dar cânii apucară fiecare câte un cap ; el tăiă vârfurile limbilor și le băgă în buzunar, dar de-odată din acele capete ieșiră trei șerpi, cu care însă avură ce face cânii, îi sfășiară în bucăți.
    Al doilea cap, când ieșì iarăș nu avù răgaz și îl reteză, tot așà făcu cu al treilea, al patrulea, al cincilea și al șaselea, pe toate le reteză. Făcându-se apoi din ele câte trei, cânii le apucau pe câte unul, Măr tăiă vârfurile limbilor, cari ieșeau la câte un șarpe, iar cânii îi sfâșiau pe rând. Când ieșì al șaptelea cap, încă-l reteză, dar din acela nu se făcură numai trei capete, ci nouă din care se făcură nouă șerpi mari. Trei din ei îi apucară cânii și-i sfășiară, mai rămase însă șase, cari săriră toți la capul lui Măr să îl apuce în toată clipita. El călcă cu picioarele doi, cu mâna apucă alți doi, dar mai rămaseră doi, cări săriau și mai turbat asupra capului lui Măr.
    Ce să facă el atunci ? Nu se gândì mult, îi apucă și pe aceștia și cu o vitejie uimitoare se luptă cu ei, până ce cânii gătară cu cei de mai înainte ; atunci Măr slobozì pe rând și pe ceilalți șerpi, pe cari încă îi sfășiară cânii, încât n’a mai rămas nici urmă de înfricoșatul bălaur.
    După ce gătă mai așteptă Măr o bucată bună de vreme să vază, că poate tot o să mai iasă ceva, dar spre bucuria lui nu mai ieșì nimic.
    Atunci scoase apă din fântână cu o vadră și băù el, îi dete fetei și chemă și pe oamenii, cari cu mânile încrucișate se uitau le cele ce s’au întâmplat.
    Veniră și ei și băură până ce se săturară.
    Fata împăratului atunci îl luă pe după cap pe Măr și-i zise :
    — Mi-ai scăpat vieața ; de erai tu, eu nu aș mai fi pe pământ. Ești voinic, de care nu s’a mai pomenit.
    El zise :
    — De nu te scăpam nici eu nu mai trăiam ; neputându-te să te uit în veci. Să nu uităm însă dragă, că D-zeu, bunul nostru părinte din cer a fost, care ne-a ajutat, ca noi, biruind pe vrăjmaș, să putem fi fericiți, să-i mulțămim lui întâiu.
    Se puseră în genunchi amândoi, se puse tot poporul și cu o rugăciune tainică, cu lacrămi în ochi, mulțămiră lui D-zeu pentru ajutorul ce l-a dat.
    Venì apoi poporul la el și îi mulțămì și lui, pentrucă l-a scăpat de năcaz, ne mai având grije de-aici înainte de bălaur să-i câștige tot la o jumătate de an o fată.
    Mai înșiră apoi vârfurile limbilor, cari erau 27 la număr, pe o ață, puse steag alb pe trăsură, suì fata împăratului în ea, se suì și el, apoi chemă și cânii la picioarele lor și plecară la curtea împăratului.
    Ajungând acolo, găsiră pe împăratul și pe împărăteasa leșinați de durere pentru pierderea fiicei lor. Dau să le vorbească, dar îndeșert, căci nu aveau cu cine ; împărătul și împărăteasa nebuniseră.
    Curtenii înainte erau supărați pentru una, acum erau supărați pentru alta. Nu se puteau îmbucurà din destul pentru scăparea fiicei, erau însă supărați că împărătul și împărăteasa sunt în așà stare, încât le erà în primejdie vieața.
    Iute chemă Măr toate babele din oraș să le întrebe ce ar fi de făcut, ca să se scoale împărătul și împărăteasa. Și au venit babele și au cercat cu câte de toate : descântat-au, vrăjit-au, bosconit-au, tămâiatu-i-au, dar toate nu au folosit nimic. Venì în urmă o babă foarte bătrână, se uită la împărătul și la împărăteasa pe-o parte și pe alta, apoi le-a descântat cu inimă de șoarece mestecată cu usturoiu, dar nici aceasta nu a folosit nimic. —
    In urmă zise :
    — Impăratul și împărăteasa nu se pot sculà până nu se vor spăla cu apă adusă dela „zina de piatră.“
    — Unde-i zina de piatră ? — întrebă Măr.
    — E foarte departe, dragul mamii, peste nouă țări trebuie să meargă cineva, dacă vrea să ajungă acolo.
    — Apoi bună va fi apa aceea ? — întrebă din nou Măr.
    — Va fi foarte bună, chiar și morții se pot scula cu ea. Așà mi-a spus mama și așà trebuie să fie, dar până acum nimeni n’a putut străbate până acolo cu toate că s’au dus foarte mulți și nu s’au mai reîntors.
    — Intr’adevăr este zina de piatră ? cum curge apa ? și pentru ce se poate merge așà de cu greu acolo ? — întrebă iar Măr.
    — Acea fântână știu bine că este, apa curge la picioarele unei zine de piatră, iar pentru ce se poate ajunge așà de cu greu, eu nu pot să-ți spun ; atâtă însă știu, că împărăția aceea e a unei smeoaice bătrâne, care a avut trei feciori.
    — Eu plec să aduc de-acolo puținică apă, să scol pe împăratul și împărăteasa, — zise Măr.
    — Ba să nu te duci dragă, — îl întrerupse fata, căci te vei pierde p’acolo și eu rămân singură ; nici părinții nu mi se vor scula, nici tu nu vei venì și apoi va fi vai de mine.
    — Nu te teme, iar vin, — răspunse Măr.
    — Lasă-l să meargă după apă, — zise fratele cel mai mic al împăratului, care gândià, că dacă va merge Măr acolo, nu se va mai întoarce, iar frate-său împăratul și cumnată-sa împărăteasa vor murì, și el va rămânea singur împărat.
    Se și gătă Măr de cale, luă un cal din stavă, cânii lui, paloșul împăratului și sabia adusă de-acasă și plecă.
    Cu lacrimi în ochi îl petrecù fata împăratului până la marginea orașului. Acolo el o sărută și o mână acasă zicând :
    — Du-te dragă acasă și mă așteaptă.
    — Te voiu așteptà, scumpul meu, ori și cât, — zise ea.
    Merse Măr multă lume și împărăție, cu gândul la norocul ce l-a fost pierdut, când l-a fost înfierat mumă-sa, dar care până acum nu l-a lăsat, se temeà că acum va da de rău, nu aveà ce face, căci ce-i erà scris în cartea sorții, tot trebuia să i se întâmple. Se gândià și la fata împăratului și-atunci uità toate năcazurile, ba nici de moarte nu-și aduceà aminte, numai să ajungă la ea cu veste bună.
    Iată că ajunse cu seara odată la un loc, unde se vedea „zina de peatră“. Cugeta că mai bine să odihnească puținel până dimineața, când va lua apă și va plecà cu ea spre casă. Se puse deci sub un copac și făcù foc și vru să frigă niște carne, ce a fost vânat-o în pădure. Inserase bine, când le gătă aceste și abià își putù întoarce în frigare carnea de vreo câteva ori, când auzì un glas din copac.
    — Vai, că frigu-mi-e, mor de frig.
    Se uită în sus și văzù o babă bătrână în copac. Ca om milos ce erà, zise :
    Scobori babă de te ’ncălzește.
    Ea iar zise :
    — Vai, că frigu-mi-e, mor de frig.
    — Scobori babă, de te încălzește, zise iar Măr.
    — Vai, că frigu-mi-e, mor de frig — zise a treia oară baba.
    — Dar scobori și te ’ncălzește, să nu te aud văietându-te, — zise Măr răstit.
    — M’aș scoborî, dar mi-e frică de cânii tăi, zise baba.
    — Nu te teme, până voiu fi eu aici, nu-ți vor face nimic.
    — Ba mă tem, numai na, fii bun, trei peri din capul meu și țipă peste câni.
    — Bine.
    Ea luă trei peri din cap, îi aruncă jos și zise încet încât el să n’o audă :
    — Lanț peste cânii tăi !
    Atunci se scoborî și se puse lângă foc și iar zise :
    — Vai, că mor de foame.
    — Fă-ți de mâncare zise Măr.
    Baba-și luă o broască, o împlântă în frigare, o puse lângă foc să se frigă, pe care atingând-o de carnea lui Măr, zicea : Cine frige broasca, va mânca carne și cine frige carne va mâncà broască.
    — Taci, babă spurcată, — zicea Măr — și nu-ți tot atinge broasca de carnea mea, că te dau cânilor mei să te mănânce.
    — Te mânc eu pe tine ! — răspunse baba — precum ai mâncat tu pe cei trei feciori ai mei.
    Atunci ca mușcat de șarpe sărì în sus Măr și strigă cătră câni :
    — Na Florian ! na Cioban ! na Frunză-de-măgheran, prindeți-o și-o faceți tot fărâmi, nimic să nu mai rămâie din ea.
    Cânii nici nu se mișcau, căci erau lănțuiți peste tot trupul, cu perii din capul babei.
    Prinse sabia, dar nu avù putere să o scoată și ne mai având nici alte puteri în trup, baba îl mâncă, iar inima i-a așezat-o într’un buștean.
    Păr rămânând acasă, în toată ziua privia năframa dela frate-său Măr. Odată privind-o, văzù trei picături de sânge pe ea și zise :
    — Oh ! săracul frate-meu Măr, e mort, mă duc să-l caut.
    Și-și luă rămas bun dela mumă-sa, dela împăratul și împărăteasa, cari de când se pustii Măr, îl țineau ca pe fiiul lor.
    Iși chemă cânii și plecă.
    Merse multă lume împărăție, până ce ajunse la locul unde erau păcurarii.
    — Bine, că ai venit — ziceau păcurarii până nici nu se apropiă de ei, — de mult te-am așteptat, hai de-ți ia ce ți-am făgăduit, pentrucă ne-ai scăpat de năcaz.
    — De ce năcaz ? — întrebă Păr.
    — De smeul care l-ai omorît.
    — Oh ! fraților — răspunse Păr — nu eu l-am omorît, ci fratele meu, care a trecut pe-aici și acum a murit, mă duc să-l caut, doar voiu puteà da de el.
    — Ce mare pagubă că a murit, căci a fost om bun, — ziceau păcurarii.
    Dumnezeu să te îndrepte în cale în care ai plecat, iar când vei venì înapoi, să vii și pe la noi.
    Se duse mai încolo, multă lume, până ajunse în satul, unde omorîse frate-său Măr pe taurul cel sălbatic.
    Acolo fiind ostenit și sosind pe înserate, se băgă la bătrâna și cerù cortel peste noapte.
    — Cum să nu-ți dau, — zise bătrâna, că doar D-ta ne-ai făcut binele cel mare, când cu dihania cea de taur !
    — N’am fost eu, zise Păr — a fost frate-meu ; care a murit și mă duc să-l caut, doară voiu da de el undeva.
    — Unde a murit ?
    — Nici eu nu știu, tocmai pentru aceea mă duc să-l caut.
    — Pagubă de el, căci erà un suflet de om bun ; D-zeu să-ți ajute să-l poți aflà.
    Stete noaptea aceea la bătrâna, iar dimineața își luă rămas bun și plecă mai departe.
    Merse iar multă lume împărăție, până ajunse în orașul cu fântâna. Acolo se băgă la bătrâna, la care fusese și frate-său Măr și se rugă să-i dea cortel peste noapte.
    — Eu îți dau bucuros, dar fosta-i la împărat ?
    — La ce împărat ?
    — La împăratul nostru, căruia i-ai mântuit fata de moarte și-ai slobozit fântâna, omorînd bălaurul.
    — Care bălaur ?
    — Poate că ți-ai uitat de bălaurul, care l-ai omorît și de fata împăratului, pe care ai mântuit-o de moarte și care acum te așteaptă cu dor, să vii odată dela „zina de piatră“ ; sau nu ești D-ta acela și atunci greșesc eu ?
    — N’am fost eu acela, ci frate-meu, care a murit ; acum mă duc să-l caut ; D-zeu știe, da-voiu de el undeva ori ba ?
    — Unde a murit ?
    Nici eu nu știu, tocmai pentru aceea-l caut.
    — Oh ! cum sameni cu el, fie iertat și mâie pe unde a înserat, căci bun suflet de om mai erà ; pe fata împăratului erà s’o ia de soție ; nu mergi până acolo ?
    — Nu merg, numai fii bună și spune-miu cum s’a întâmplat de a omorît bălaurul și cum s’a cunoscut cu fata împăratului ?
    Ii spuse bătrâna toate, cum s’au întâmplat și i-a spus și „zina de piatră“ la care s’a dus.
    — Ce fel de zină de piatră e aceea ? — întrebă Păr.
    — Eu nu știu, dacă vedeà, vei ștì, numai grijește să nu pați ca fratele D-tale.
    Noaptea dormì acolo, iar dimineața plecă. Bătrâna-l petrecù până la portiță cu cuvintele : „Dumnezeu să-ți ajute calea, în care ai pornit.“
    Merse prin oraș, dar cu fața astupată, ca să nu-l mai cunoască nimeni.
    La marginea orașului văzù o casă, care erà să se hurue de veche, el se gândì :
    — Precum văd, aici șade cineva și i se hurue casa, iar de reparat nu și-o poate. Tot atâ a, cu câteva minute, mă duc s’o proptescu cu un lemn.
    Se duse la casă și puse un lemn, ridicând cornul picat.
    Când erà să plece, ieșì din casă o muiere bătrână, erà Sfânta-Duminecă, care îl strigă înapoi zicând :
    — Vino încoace, omule, vino.
    Se duse, îl băgă în casă, îl puse pe scaun și îl întrebă :
    — Unde mergi ?
    — Am avut un frate, — răspunse feciorul, — cu numele Măr, pe mine mă chiamă Păr, frate-meu s’a dus în lume și precum am auzit, s’a dus la zina de piatră, ca să spele pe împăratul și împărăteasa spre a se însănătoșa. Acolo de bună seamă a pierit, căci pe năframa ce mi-a lăsat-o, s’au ivit trei picături de sânge. Mă duc să-l caut.
    — Oh ! dragul meu acolo și tu piereai, dacă nu te-ai fi abătut pe la mine. Ești bun la inimă, pentrucă mi-ai proptit casa de nou și fratele tău a fost bun om, dar adâncit în gânduri, nu s’a uitat în lături și așà ca toți cari au trecut p’aici și nu au dat de mine, nu s’au mai întors. Ți-am spus că ești bun și toți oamenii buni trebuie să aibă ceva răsplată, un viitor frumos te așteaptă. Ascultă dar ce-ți spun eu. A fost odată un împărat, care aveà numai o fată. Impărăția lor erà mare și puternică, se puteà măsura cu toate împărățiile. Lor nu le-a fos destul, că li-a dat D-zeu o fată, ci ar fi dorit, ca să aibă un fecior, care să moștenească împărăția și avuția lor ; pentru aceea totdeauna cârtiau împotriva lui D-zeu. Apoi știut este, că D-zeu totdeauna pedepsește pe aceia, cari deșì știu, sau trebuie să știe, că Dumnezeu toate le face bine, totuș cârtesc împotriva lucrării lui, nefiind îndestuliți cu ce face. Când a crescut fata mărișoară, ba încă și când se juca în colb, a avut destui pețitori, dar împăratul nu a vrut s’o dea zicând, că lui îi trebuie împărat în loc. Pe-aici se țineà o smeoaică bătrână, care aveà trei feciori, pe care i-a omorît fratele tău Măr, pe unul în chip de smeu, pe altul în chip de taur și pe al treilea în chip de bălaur ; acea smeoaică cerù fata pe sama feciorului ei cel mai puternic, acela care a fost în chip de bălaur în fântâna din orașul nostru, dar firește împăratul nu s’a învoit. Nu s’a rugat lui D-zeu să-l scape din încurcătură, n’a cerut dela nime vreun sfat, ci numai de capul lui a lucrat. A pornit cu oaste în contra smeoaicei pentru îndrăzneala care a avut’o când a cerut fata. Smeoaica cum a făcut, cum n’a făcut, ce a vrăjit, ce n’a vrăjit, destul că a omorît pe împăratul, pe împărăteasa și pe toți oștenii lui, iar fata a făcut-o piatră, chiar când erà la izvor. A fost foarte frumoasă fata aceea și pentru acee se chiamă zina de piatră.
    Poate ursita a voit, ca până va fi rămășiță de smeoaica aceea, zina de piatră să nu se mai miște de-acolo, ci tot piatră să fie. Acum cei trei feciori ai ei sunt omorîți, mai este bătrâna în vieață, care a omorît pe fratele tău. De vei avea grije, o vei omorî și-atunci folosind ce-ți va spune bătrâna de smeoaică, vei învia pe fratele tău, vei învia și pe fata cea de împărat, o vei lua de soție și vei fi împărat peste împărăția aceea. Norocul fetei, că smeul în chip de bălaur a pierit de sabia fratelui tău, că luând pe fata împăratului de-acolo nici odată nu i s’a fi gătat neamul și rămășița. Eu am fost la împăratul, de le-am spus, că e bună apa dela „zina de piatră“, cu toate că aceea apă e ca și cealaltă, gândind, că fratele tău ca om bun și credincios ce l-am cunoscut se va abate pe la mine și după sfaturile mele va deslega de vrăjituri pe acea nenorocită fată, omorînd smeoaica, dar am văzut, că el aceea n’a făcut-o, dar a și pățit-o cu negândirea lui. Smeoaica i-a țipat păr din capul ei, ca el să-l țipe peste câni, el așà a și făcut, iar ea cu vrăjiturile ei, cu părul ei a legăt cânii ca și cu niște lanțuri ; lui i-a luat puterea și așà l-a prăpădit. Te vei duce și te vei ferì de aceasta. Ai grije însă la lucurile acestea, nu uità de Dumnezeu căci atunce toate sunt trecute. D-zeu să-ți ajute. Iată eu îți dau niște picături, acestea bându-le nu se va legà de tine nici o vrăjitură. Acum te du, căci azi fiind ziua mea, eu trebuie să merg la biserică.
    Plecă Păr mulțămind lui Dumnezeu pentru îndreptare și gândind la ceeace zisese Măr cătră mumă-sa, când l-a înfierat ; acesta erà norocul, care i l-a mâncat mumă-sa, căci și-a uitat să facă o faptă bună și din aceea au provenit toate nenorocirile lui și mai în urmă moartea.
    Ajungând și el în așà loc, de unde se vedea „zina de piatră“, un dor fierbinte-l cuprinse. I se părea departe locul până să vadă pe aceea, care îi este ursită lui.
    Totuș gândì, că fiind înserat, să rămână sub un copac și să se odihnească până dimineață, că așà în ziua următoare mai bine să se poată lupta cu smeoaica, dacă va fi lipsă de aceea.
    Se duse tocmai sub copacul, unde fusese frate-său, făcù un foc bun și vru să-și frigă carnea ce a fost vânat-o prin pădure. Când întorcea carnea în frigare mai bine, auzì din copac glasul :
    — Vai, că frigu-mi-e, mor de frig.
    Se uită în sus și văzù o babă în copac. Indată știu cine e, deci zise :
    — Scobori babă, de te încălzește.
    Baba iară zise :
    — Vai că frigu-mi-e, mor de frig.
    — Da scobori-te și te încălzește, să nu te aud văietându-te, — zise Păr, făcându-se răstit.
    — M’aș scoborî, dară mi-e frică de cânii tăi, — zise baba.
    — Nu te teme, — zise Păr, — până voiu fi eu aici, nu-ți vor face nimic.
    — Ba mă tem, — răspunse baba — numai fi bun na trei peri din capul meu și-i aruncă peste câni.
    — Bine.
    Ea luă trei peri din cap, îi aruncă în jos, și zise încet, ca el să n’o audă :
    — Lanț peste cânii tăi !
    El luă perii și-i băgă în foc. Insă ea simțì putoare și zise :
    — Ai aruncat perii în foc, mă înșeli, poate ți-e frică, un june voinic de o biată babă rătăcită și ascunsă aici de fiarele sălbatice.
    — Ba, nu mi-e frică. Na Bujor, ce ți-ai băgat coada în foc de ai pârlit-o. Coada cânelui s’a pârlit, nu perii tări.
    Ea crezù ; se scoborî jos, se puse lângă foc și zise :
    — Vai, că mor de foame.
    — Fă­ți de mâncare ! zise Păr.
    Baba luă o broască, o împlântă în frigare, o puse pe foc să se frigă, și pe care atingând-o de carnea lui Păr zicea :
    — Eu mânc carnea și tu broasca.
    — Taci, babă spurcată, și aibi grije nu atinge broasca ta de carnea mea, căci ți-o arunc în cap.
    Iar atingea broasca de carnea lui Păr și zicea :
    Eu mânânc carnea și tu broasca.
    — Taci, babă spurcată, — zicea Păr — și aibi grije nu tot atinge broasca ta de carnea mea, căci te dau la cânii mei să te mănânce.
    — Te mănânc eu pe tine, cum am mâncat și pe frate-tău.
    Atunci ca mușcat de șarpe sărì Păr în sus și strigă cătră câni :
    — Na Bujor, na Rozor, na Cetina brazilor ! prindeți-o și mi-o țineți !
    Indată săriră cânii, unul o prinse de grumazi, altul de picioare și altul de mâni.
    Atunci zise Păr :
    — Afurisită-ți fie mumă-ta, te învăț eu pe tine ! Unde-i frate-meu ?!
    — Lasă-mă, că ți-l dau, — răspunse baba, — e aici la copacul din dreapta, vezi cânii acolo.
    — Haida iute și mi-l arată.
    — Du-te la bușteanul acela, scoate inima din el, te du cu ea spre dreapta și vei găsi lacul zinelor, pune-i inima jos și fă formă de trup de om din pământ pe lângă inimă, spală-l cu apă din lac și va învia.
    Așà și făcù, se duse, făcù ceea-ce zise baba, și învie frate-său Măr.
    — Vai, că mult am dormit, — zise Măr.
    — Ai fi dormit tu pentru tot-deauna, de nu veneam eu, și îi spuse în ce umblase și câte pățise, și ce știuse.
    Atunci zise Măr :
    Cât e de bine, că are cineva un frate credincios ca tine, îți mulțămesc, că m’ai scos din nenorocul, în care m’a băgat mama.
    Vorbind, ajunseră la smeoaica, care erà tot în ghiarele cânilor.
    Măr îi zise :
    — Unde sunt cânii mei ?!
    — Iată colo — arătă smeoaica, — sunt deslegați.
    — Na prindeți-o și cânii mei ! Florian, Cioban și Frunză de măgheran.
    Păr îi zise :
    — Babo, cum să înviez zina de piatră ?
    — Este acolo dedesubtul ei un cui de fier, acela să-l scoți și apoi învie, — zise smeoaica.
    — Ai grije frate Măr, — zise mai încolo Păr, să nu-i faci nimic, că poate n’a fi spus drept și când mă reîntorc să o aflu încă aici.
    — Bine frate.
    Plecă Păr, ajuns la zâna de piatră, beù apă din izvor și scoase cuiul dedesubt.
    Piatra din ce în ce se schimba în carne și în oase, până în urmă se făcù o fată frumoasă, ca și care n’a mai fost sub soare.
    — Vai că mult am dormit — zise.
    — Ai fi dormit în veci, de nu te sculam eu.
    — Văzând ea un june înaintea ei, se înspăimântă și zise :
    — Cine ești tu ?
    Eu sunt acela, care din blăstămul smeoaicei te-am scos.
    — Unde-i smeoaica ?
    — Smeoaica e acì mai încolo, îndată o să-i curm zilele !
    Ea căzù leșinată în brațele lui.
    Nu te teme dragă — zise el, — nume nu te va scoate din brațele mele, a mea vei fi și o sărută cu dragoste.
    Ea se trezì din leșinul în care căzuse și zise :
    — Dacă m’ai scos, a ta voiu fi.
    Merseră înapoi și ajungând la smeoaică, zise Păr cătră câni :
    — Na Florian, na Cioban, na Frunză de măgheran ! na Bujor, na Rozor, na Cetina-brazilor ! toată fărâmi să o faceți !
    Cânii o și prinseră și o făcură toată praf, nu mai rămase schiamătă din ea. Capul i-l arseră.
    Incă tot atunci noaptea au mers la curtea fetei celei schimbate din stâncă, acolo toți au cunoscut-o de pe chipul ei, care erà pe păretele casei unde dormea ea.
    Tot orașul, care o așteptà de mult, îi venì înainte să o vadă, și a întrebat-o :
    — Unde ai fost atâta timp ?
    — Am fost moartă, răspunse ea, — dar junele acesta m’a înviat, omorînd smeoaica, vrăjmașa noastră.
    — El să ne fie dară împărat !
    S’au logodit fiind de față și Măr, și au plecat cu toții la orașul, unde erà fata împăratului, pe care o scosese Măr dela bălaur. La marginea orașului se uită Păr să vadă căsuța cea stricată, dară nu o văzù.
    Deci zise cătră Măr :
    — N’ai văzut aici o căsuță ?
    — Ba mi-s’a părut că am văzut, dară nu m’am uitat la ea.
    Atunci spuse Păr toată istoria cu casa aceea, și știură toți, că D-zeu i-a îndreptat pe calea aceea.
    Ajungând la împăratul, el și împărăteasa s’au fost sculat, și îl așteptau pe Măr.
    Au spus toate câte au pățit ; au făcut apoi logodnă și au mers cu toții la tata și mama lui Mar, și la mama lui Păr.
    O ! ce bucurie mare a fost pe toată împărăția.
    Au făcut apoi un ospăț ca acela ! Măr a luat de soție pe fata de împărat, ce o scăpase din gura bălaurului, rămânând la tatăl său ; iară Păr a luat cu sine pe mumă-sa, pe bucătăreasa și cu logodnica lui se duse acasă în împărăția acesteia ; a făcut apoi și el ospăț, și a rămas împărat. Măr împăratul și Păr împăratul au trăit apoi și mai departe ca doi frați și dacă n’au murit și astăzi trăiesc.
    Cine nu crede, să se ducă să vază.

▲ Începutul paginii.