Mărioara, Florioara

 

Legendă

dedicată princesei M. Cantacuzin

I

La Moldova cea frumoasă
Viața-i dulce și voioasă!
L-a Moldovei dulce soare
Crește floare lângă floare!
Multe păsărele-n zbor
Fură minți cu glasul lor!
Multe fete și neveste
Fură inimi făr’ de veste !
Dar umblare-ai, frățioare,
Nouă ani întregi cu soare
Sus în munte, la munteni,
Jos în vale, la văleni,
Și de-ai călca nouă țări
Și de-ai trece nouă mări,
Floricică n-ai găsi,
Păsărică n-ai zări,
Nici nevastă mândruliță,
Nici copilă drăguliță
Ca Mărioara
Florioara,
Zânișoara munților,
Sorioara florilor !

Albă ca o lăcrimioară,
Dulce ca o primăvară,
Era sprintenă, ușoară
Ca un pui de căprioară.
Trupușoru-i gingășel
Părea tras pintr-un inel!
Nici micuță, nici năltuță,
Numai bună de drăguță,
S-o tot strângi la piept cu foc.
Și să-ți fie de noroc!
Ochișorii săi căprii
Trezea lumea-n veselii.
Perișoru-i aurel,
Ca mătasa subțirel,
Trăgea ochii tot la el
Și pe frunte-i strălucea,
Și-n mici valuri se-ncrețea
Ca valuri de-a grâului
La suflarea vântului!
Ș-apoi, frate, mai avea
Pe guriță-o floricea,
Și-n guriță mărgărele,
Și pe față-i drăgănele,
Și la sân doi crinișori,
Și pe crini doi frăgușori...
Să-i dezmierzi ș-apoi să mori!

Ea pe câmp de se ivea,
Florile se-nveselea,
Inimile-și deschidea,
Sufletele-și răspândea
Și voios i le-nchina,
Și voios se legăna,
Și din cale-o întorcea,
Și cu toate-așa-i zicea:
„Buna ziua, sorioară,
Mărioară, Florioară!
Spune nouă ce voiești?
De la noi ce mai dorești?
Vrei tu miros de sulcină
Care patimele-alină?
Vrei miros de busuioc
Ce oprește mândru-n loc?
Vrei miros de lăcrimioare
Ce dă visuri iubitoare?
Vină, dragă-n veselie
Să ne-aduni de pe câmpie
Și ne-ascunde-n sânul tău,
Să-l ferim de deochi rău.
Sânul tău să-l răcorim,
Și de este să murim,
Lângă tine să pierim!”
Mărioara le-asculta,
Și pe rând le săruta,
Și cu ele se-ngâna,
Și în plete le-anina,
Și pe sân le legăna,
Încât ori cine-o vedea
De dor mare s-aprindea
Și din cale-i se-ntorcea
Și cu glas uimit zicea:
„Iată zâna florilor,
Florilor, surorilor!”
Iar la munți când răsărea,
Munții vechi întinerea
Și cu mușchi s-acoperea,
Și copacii-și înverzea,
Și apele-și limpezea,
Și păserile-și trezea,
Ș-apoi astfel îi grăea:
„Bună ziua, zânișoară,
Mărioară, Florioară!
Spune nouă ce voiești
De la noi ce mai dorești?
Vrei tu apă ne-ncepută
Pentru fața ta plăcută?
Vrei tu pui de căprioare,
Păsărele cântătoare,
Fag de miere-ndulcitoare
Și vr-o doină jălitoare?”
Mărioara-i asculta,
La izvoare se culca,
Fața albă își spăla,
Fag de miere ea gusta,
Căprioare dezmierda
Și cu drag ea asculta
Cânticul păsărilor
De pe vârful crengilor,
Și sunetul doinelor
De prin fundul codrilor;
Încât ori cine-o vedea
De dor mare s-aprindea,
Și din cale-i se-ntorcea
Și cu glas uimit zicea :
„Iată zâna munților,
Munților, cărunților!”

Ori și unde s’arăta
Vorbe dulci întâmpina
Și trăia în veselie
Ca albina pe câmpie.
Numai însă câte odată
Sta pe gânduri, tulburată,
Că-i părea că auzea
O șoaptă care-i zicea:
„Alei! dragă Zânișoară,
Mărioară, Florioară!
Mult ești dalbă și frumoasă
Și la inimă voioasă!
Multe minți ai fermecat,
Inimi multe-ai tulburat!
Dar gândit-ai, n-ai gândit
Că ți-e vremea de iubit?
Că ți-a dat Dumnezeu sfântul
Ochi să luminezi pământul,
Sân rotund de dezmierdat,
Buze dulci de sărutat?
Și știi, dragă, ori nu știi,
C-ai să mori, ș-ai să învii,
Ș-o să ai în cer a da
Seamă de inima ta?..
Câte flori pe-acest pământ,
Se duc toate la mormânt
Numai floarea lacului
Stă în poarta raiului
De judecă florile
Ce-au făcut miroasele!”

II

Iată frate, frățioare,
Că-ntr-o zi cu dulce soare,
Mărioara se-ntâlnea
C-un străin care venea
Pe-un fugar sirep de munte
Cu steluță albă-n frunte,
Și pe loc, cât îl zărea,
Făr’ de voie se oprea,
Ochii la pământ țintea,
Inimioara-i se bătea.
Cel străin în cale-i sta
Și din gură cuvânta:
— „Cale bună, mândruliță!”
— „Mulțămim ție, bădiță!”
— „Mândruliță, drăguliță,
Spune mie-adevărat,
Ești tu fată de-mpărat,
Sau vr-un vis ce am visat?
Că de când mă simt bărbat
Multe țări eu am călcat,
Fete multe-am dezmierdat,
Dar ca tine, chip și stat,
Altă-n lume n-am aflat!”
— „Străinel, bădițul meu,
De vrei să știi ce sunt eu,
Întreabă tu florile,
Florile surorile.”
— „Ești tu fată de muntean
Sau copilă de vălean?
Viță de om pământean
Sau de vr-un Zmeu năzdravan?”
— „Străinel, bădițul meu,
De vrei să știi ce sunt eu,
Întreabă cei munți cărunți,
Izvoarele fără punți,
Pasările cântătoare
Și puii de căprioare.”
— „Alei! mândra mândrelor!
Tu ești Zina munților,
Surioara florilor,
Vestitoarea zorilor!
Și tu ești ursita mea,
Care, spusu-mi-a o stea,
C-am să mă iubesc cu ea!”
Mărioara se uimea,
Fețele-i se rumenea!
Iar străinul, ca și ea
Sta pe gânduri și tăcea.
Numai calul nechezea,
Glasul văilor trezea.

Când de-o dată se ivea
Și la el ușor venea
Un bujor de copiliță
Cu râs vesel pe guriță,
În cămeșă cu altiță
Și cu fluturi în cosiță.
Ea venea dintr-o livadă
Și la sânu-i de zăpadă
Purta snopi de floricele
Și crenguța cu vișinele.
Și pe iarbă cum săltă
Ea din gură-așa cânta:
„Frunză verde de sulcină:
Am la sânu-mi o grădină
Cu flori albe drăgăstoase,
Cine a vrea să le miroase,
Să-l pătrundă doru-n oase!
Am fragi dulci și vișinele,
Cine va gusta din ele,
Să-i fie zilele-a mele.
Măi bădiță, nu dorești
Vișinele rădășești,
Sufletul să-ți răcorești?
Ian privește, frățioare,
Mai văzut-ai tu la soare
Așa poame ’ndulcitoare?”

Și cum sta, și cum cânta,
Cămeșuica-și depărta,
Sânișoru-i arătă,
Sânu-i plin de floricele
Și de roșii vișinele.
Cât străinul le vedea
Iute mâna-și întindea;
Dar Mărioara mi-l oprea
Și cu glas uimit grăia:
„Nu culege de la ea
Că-ți dau grădinuța mea,
Grădinuța sânului
Cu floarea sufletului!”

Mult străinul s-aprindea
Și în brațe-o cuprindea.
Și cu drag îi tot zicea:
„Zina mea, ursita mea!
De azi calea-mi părăsesc,
Murgușoru-mi priponesc,
Și la tine mă opresc,
Cu tine să mă iubesc!”
Mărioara-l asculta,
Sânul gingaș îi sălta,
Fața i se lumina,
Ochi-n lacrimi își scălda!
Iar fugariu-n loc zburda.
Falnic coama-și încorda
Și stăpânei lui o dă
Gingaș de o dezmierda.

III

Umbra nopții se-ntindea,
Peste munți se răspândea,
Și pe văi se adâncea,
Când de-o dată se ivea,
Sus pe munte strălucea
Țintă mică de lumină
Ce creștea mereu și lină,
Pân-se făcea lună plină,
Lună plină și voioasă
Ca o frunte de mireasă!
Ea pe deal mi se oprea,
Și cu drag, de sus, privea
Jos, în valea tăinuită,
Pe o prispă-acoperită,
Două umbre adunate
Și cu drag îmbrățișate,
Care lung se sărutau
Și cu gura se-mbătau
Și lumea ’ntreag-o uitau!
Iar cât luna le vedea,
De foc dulce s-aprindea
Și la stele semn făcea.
Stelele viu străluceau,
Pe rând toate se iveau
Și de sus voios priveau
Cele umbre adunate
Cum sta dulce’mbrățișate,
Și cu drag se sărutau
Și cu gura se’mbătau
Și lumea ’ntreag-o uitau!..
Dar târziu în miez de noapte,
Umbrele, cu blânde șoapte,
Nevăzute se făcea.
Atunci luna se ducea,
Peste munții nalți trecea
Ș-apoi lin încet scădea,
După munți se ascundea!
Iar steluțele sclipeau
Și-ntre ele-așa grăiau!
„Surioare călătoare,
Floricele arzătoare!
Cu văzutul ați văzut
Pe pământul cel tăcut
Zânișoara munților,
Surioara florilor,
Cât de gingaș suspina,
Cât de drag se săruta
Cu ursitul ei iubit,
Încât nici că ne-a zărit?
Ș-acum ei s-au tăinuit
Și din față ne-au pierit!
Surioare călătoare,
Unde s-au ascuns ei oare!
Floricele lucitoare,
De vreți să fim aflătoare,
Hai să trecem mai in sus
Drept fereastra din apus
Și printr-însa să privim,
Taina s-o descoperim.”

Stelele curând plecau,
Spre apus ele apucau
Și drept ferestuică stau
Și-n lăuntru se uitau.
Și cum stau și cum cătau
De foc dulce s-aprindeau
Și pe cer se răspândeau
Cu-a lor suflete curate,
Cu-a lor raze ’mpreunate

Iar în urmă despre zori,
La glas viu de cântători,
Mărioara se trezea,
Ca din vis se dezmețea,
Și trezindu-se vedea
Pe ursitu-i lângă ea,
Care-n brațe-i o strîngea
Și cu drag o dezmerda,
Mii de sărutări îi da,
Când pe fețe rumioare,
Când pe buze-ndulcitoare,
Când pe unda părului,
Când pe valul pieptului,
Ș-apoi sta de mi-o privea
Și din inimă-i zicea:
„Alei! dragă Zinișoară,
Mărioară Florioară!
Mult ești mândră, mult ești dalbă
Ca o porumbiță albă!
Mult ești dulce și frumoasă
În beția drăgăstoasă!
Ochișori-ți strălucesc,
Obrăjei-ți ruminesc,
Crinișori-ți înfloresc
De mă-mbăt și mă uimesc!
Stai ah! stai să te privesc,
Părul tău să-l netezesc,
Și pe sânu-ți fecioresc
De zile să mă sfârșesc!”

Mărioara-l asculta,
Sta puțin și iar nu sta,
Și cu lacrimi ea râdea,
Și-n cosițe-i s-ascundea.
Ș-apoi iar le depărta,
Chipu-i vesel arăta,
Și zicea vorbe din rai
Cu voiosu-i dulce grai.
Mărioar-apoi tăcea,
În văzduh un semn făcea,
Și li s-arătă de-odată
O măsuță mult bogată,
Tot cu poame ’mpodobită,
Cu năfram-acoperită.
Amândoi cât o zăreau,
Lângă ea voios săreau
Și mâncau si veseleau
Cu paharele ’nchinând,
Și cu dragoste zicând :
„Să trăim, să ne iubim,
C-amândoi ne potrivim
Și la dalbe tinerețe,
Și la suflete mărețe,
Și la gânduri trecătoare,
Și la inimi iubitoare!”

IV

A doua zi se scula,
Fața palidă-și spăla,
Păr de aur peptăna,
Și frumos se oglindea,
Și la soare-apoi ieșea,
Spre resărit se-ntorcea,
Un sămn tainic de făcea,
Și de-ndată s-arăta
Și spre ei înainta
O teleagă sprintioară,
Aurită, dălbioară,
Ca un cuib de zânișoară.
Iar cât zăna o zărea
În cuib răpede sărea
Cu străinu-alăturea,
Ș-apoi murgului zicea:
„Murguleț cu perul creț,
De-a Mărioarei drăguleț !
Lasă-ți coama vântului
Și umbra pământului,
Și pe fața câmpului
Să zbori zborul gândului !”

Murgușorul nechezea,
La fugă se repezea
Și fugea, mări, fugea...
Nici umbra nu-l ajungea !
Și trecea, mări, trecea
De-a lungișul munților,
Curmezișul câmpilor,
Prin mijlocul florilor.
Iar cât munții o zărea
Cu străinu-alăturea,
De verziș se despoiau,
Cu nori negii se-nveleau,
Frunzele-și ingălbineau,
Și apele-și tulburau
Și de frunzi se scuturau !
Florile înc-o vedea
Cu străinu-alăturea,
Și capetele-și plecau
Și de jale se uscau !

Ear cea mândră zinișoară
Mărioară, Florioară,
Nici la munți se mai uita,
Nici la flori nu mai căta !
Căci de-avea ochi de privit,
De-avea suflet de iubit,
Sufletu-i și ochii săi
Erau pentru dragul ei !
Fugea murgul sprintior,
Cu aripi de dulce dor,
Și-i ducea numa-ntr-un zbor
Pe malul unui izvor.
Mărioara mi-l oprea,
Și pe mal ușor sărea,
Și-n izvor se cufunda
Și voios mi se scălda.
Apa lin o desmierda,
Ca pe-o floare-o legăna,
Și pe plete-i se juca,
Și cu drag îi anina
De tot firul câte-o rouă,
Și pe sînu-i câte două.
Iar din apă când sălta
Și la soare s-arăta,
Soarele în cale-i sta,
Trupușoru-i săruta,
Și cea rouă de pe ea
Cu-a lui raze o sorbea,
Nouraș o prefăcea
Și la ceruri o trăgea.
Apoi el o-ncununa,
Ș-astfel dulce-i cuvînta :
„Alei! dragă zinișoară,
Mărioară, Florioară !
Mult ești mândră, iubitoare,
Și de lume uitătoare !
Dar gândit-ai, n-ai gândit
Că norocu-i mărginit,
Și că visul fericit
Are-ades amar sfârșit?
Și știi, dragă, ori nu știi
Că la munți și la câmpii
Florile s-au veștezit,
De când tu le-ai părăsit ?
Știi că toate, într-un gând,
S-au întors în cer pe rînd,
Și la Domn s-au jăluit
Că tu viața le-ai răpit ?
Mărioară, draga mea,
Facă Domnul ori ce-a vrea!
Deie-ți bine, deie-ți reu...
Tu ascultă dorul teu,
Căci în viața trecătoare
Și în lumea peritoare
O zi dulce de iubire
E un veac de fericire!”

V

Când norocu-și schimbă pasul
N-aduc ani ce-aduce ceasul!...^[1]
A treia zi Mărioara
Își tulbura inimioara
Și pe gânduri se punea
Și-n tăcere lin plângea.
Ce plângea și ce jelea
Cu iubitu-alăturea ?
Plângea cum plâng florile,
Plângea cum plâng zorile!...
Era ziua mult senină,
Munții pluteau în lumină,
Văile-n tăcere lină.
Paserile-n umbră sta,
Nici zbura, nici nu cânta,
Numai umbra se mișca,
Cu lumina se lupta
Și-n păduri se cufunda.
Iar Mărioara-ncet ofta,
Ș-astfel blând ea cuvînta :
„Cântă-ți frate, cântecul,
Să-mi mai dreagă sufletul.”
El de sînu-i o lipea
Ș-apoi astfel începea:
„Frunză verde viorele !
Scumpe-mi sînt zilele mele
De când mândra ca o stea,
S-a ivit în calea mea !
Dalb luceafăr aurit,
Crin ceresc și mult iubit !
Uită cerul pentru mine,
Să uit lumea pentru tine!...”

Iată, mări, cum cânta,
Mândra cum îl asculta,
Că din sat se rădica
Glas de mumă plângător,
Bocet lung pătrunzitor
Ce prin văi amar suna
Și-n văzduh se-mpreuna
Cu alt glas răsunător
Glas de clopot jălitor...

Lumea se înfiora !
Mărioara tremura,
Împrejuru-i se uita
Și spre munți în vârf căta.
Când deodată, vai de ea!
Sus la munte ce vedea?
Un nor negru ca un zmeu
Ce venea, venea mereu,
Aripi negre întinzând
Și tot cerul cuprinzând.
Mărioara-ngălbinea,
De ursitu-i se lipea,
Brațele-și încolăcea
Și cu groază-ncet zicea :
„Dragul meu, ursitul meu!
Iată vine, vine-un zmeu
De la sfântul Dumnezeu.
Frățioare iată-l vine
De la munte drept la mine
Să mă ia de lângă tine,
Căci de când noi ne-am iubit,
Florile s-au veștezit
Și la Domn s-au jăluit
Că de tot le-am părăsit !”

Și cum sta, și cum vorbea
Lacrimile-o ’mpodobea.
Însă norul sus vuia
Și pe cer se tot suia.
Tunetul grozav tuna,
Munți și văi se resuna.
Fulgerile s-aprindeau,
Ploile potop cădeau.
Iar Mărioara, val de ea!
Ochișori-și ascundea,
Căci de-odată negrul zmeu
O cuprinse-n brațul său
Și cu ea zburând s-a dus
În cei munți despre apus.
Și curând în urma lor
Se topea grozavul nor,
Aerul se-nsenina,
Și cerul se lumina.

VI

Unde-i, unde-i Zânișoara,
Mărioara Florioara,
Vestitoarea zorilor,
Surioara florilor?
În ce țară-a pribegit,
Pe ce țărm ea s-a oprit?
Mers a peste nouă țări,
Nouă țări și nouă mări?
Ori s-a dus în nalte plaiuri,
Colo, sus, pe câmpi de raiuri,
În grădina Zânelor,
În locașul stelelor?..
Nu se știe, nu se spune
Unde-i gingașa minune.
Dar pe când e luna plină,
Când e noaptea mult senină,
Se aud în miez de noapte
Despre munți duioase șoapte
Ș-un glas blând ca un suspin
Care cântă-ncet și lin:

„Frunză verde lăcrimioară,
Vai de biata-mi inimioară!

Ori ce vânt răcoritor
Îi aprinde foc de dor!

Bate vântul printre flori?
Îi dă dor de la surori.

Bate vântu-n stejerel ?
Îi dă dor de voinicel.

O, străine, dragul meu,
Mult amar te jălesc eu!

Vin’, aleargă lângă mine,
Să mă mai iubesc cu tine.

Neagră e străinătatea!
Crudă e singurătatea!

Voinicele, ursițele,
Fă pe gândurile mele,

Că mă bate vânt de vară
Și-mi insuflă dor de țară,

Și-mi aduce ne-ncetat,
Dor de visul ce-am visat;


Dar nu-i foc de dor mai rău
Ca focul de dorul tău!”
.................................

1852, Paris

1. Proverb național