Mărior

 

Vreau să ne-azvârle aceeași furtună în genunchi,
femeie! Viața poate să-mi sape în rărunchi,
mă pot lovi și ploaia, și vremea - amândouă!
de-l am, stropit în mine, sufletul tău de rouă.
Ți-i trupul o grădină pe care-o știu din timpi,
plină-n adânc cu cântec, plină în șold cu ghimpi
în care-aș vrea să zgârii, să darm sub piele - râie,
femeie risipită în noi, ca o tămâie.
Zădarnic ucizi carnea și, fără preget, dai
visare din visarea cea fără măruntai;
zădarnic ești cetatea cu porți de fier o mie,
pe care-aș vrea s-o nărui în timp din temelie,
să trec cu arătura pe piatră, ca un plug,
ce duce-n tine soare, semințe și belșug.

1921