Mărul Discordiei

 

-Acum a venit și rîndul meu.

De atîtea ori am ascultat la basmele și la ghicitorile ce ați tot spus la întrolocările fîrtaților și suratelor voastre în adunări, și n-am zis nici un cuvințel.

Știți încă, dragii moșului nepoți și nepoate, că m-ați tot rugat să vă spui și eu cîte vrun basm, ori cîte vro poveste, și, ca cioarele, parcă era un făcut de n-am putut să vă împlinesc cererea. Se vede că diavolul se punea d-a curmezișul în drumul meu.

Acum, iaca, cu grai hotărît vă spui că o să viu aici în toate duminicele, după toacă, să vă povestesc cîte un basm. Să vă adunați dară cit s-ar putea de mai mulți la rădăcina ăstui nuc mare și umbros. Să mai știți iarăși că basmele ce am să vă povestesc sunt numai pentru băieți și codane, pentru flăcăiandri și fetișcane. Copiii mai pot juca încă la arșice. Le va veni însă și lor vremea să le asculte.

Povestindu-vă tot ce mai țiu minte din cîte am citit și eu, ciat, pat, pînă am cărunțit, să nu luați în nume de rău cînd mă veți auzi zicîndu-vă, dragii moșului nepoți și nepoate, căci de! așa vino vorba. Și daca voi vedea că vă plac poveștile mele, am să vă spui tot ce știu la sufletul meu, căci, văz eu, că mi se apropie și mie să-mi leapăd potcoavele.

Dați-vă mai încoace, ca să ne înțelegem mai bine la cuvinte. Așa. Să începem azi cu povestea despre mărul discordiei.

Veți fi auzind prin lumea a procopsită, sau veți fi citit prin cărți ori prin gazete zicîndu-se mărul discordiei. Eu mă prinz că nici nu visați ce bîzdîganie mai este și aia. Căci noi, in legea noastră a românească, și pre limba strămoșilor noștri, cînd este vorba de vrajmă, noi zicem: și-a vîrît coada între dînșii diavolul învrăjbirei, ori: a intrat vrajma într-înșii; iară lucrului pentru care se învrăjbesc oamenii, noi îi zicem: sămînță de gîlceavă.

Dară, vedeți voi, dragii moșului nepoți și nepoțele, cărturarii totdauna au căutat să se deosebească de prostime. Ei scriu așa cum să se înțeleagă ei între sine. Poate că așa trebuie. Or fi știind ei ceva; căci nu doară de florile mărului se îndoapă cu învățătura cîte douăzeci și treizeci de ani.

Eu, biet, nici cărturar nu sunt, nici scriitor. Trăiesc, iaca, și eu de azi pînă mîine, cu lucrul mîinilor mele. Dară voi ca, pînă mai fac umbră pămîntului, să știți și voi de tineri atîtea cîte am aflat eu dibuind și am văzut pînă în vîrsta in care mă vedeți, cu un picior în groapă și altul afară. Poate că vă va prinde bine la ceva. Acum ascultați:

Spune la cărți că in vremea cea veche, veche de tot, oamenii se închinau la idoli; erau păgîni; vezi că pînă atunci nu răsărise soarele dreptății, Christos, ca să cheme lumea la cunoștința adevărului. Pe acei idoli oamenii îi numeau zei și zeițe ori zîne; căci fiecare din zeii lor își avea zîna lui de soție; ba încă unii aveau și cîte mai multe. Erau zei ai cerului, zei ai pămîntului, ai mării, ai iadului, ai soarelui, ai lunei, ai frumuseței, ai dragostelor, ai războiului, ai hoțiilor, ai nenorocirilor. Cu un cuvînt tot felul de lucru își avea cîte un zeu pe seama lui. Așa credeau oamenii pe vremea aceea, vechii locuitori din țara grecească, ce se numeau eleni, precum și romanii din cari ne tragem noi. Unii din zei erau mai mari, alții mai mici. iară alții erau și jumătăți de zei. Erau zei buni și zei răi. Spun că ei trăiau și se adunau la sfat într-un munte, ce, și pînă în ziua de azi, se numește Olimp, pe acolo adecă pe unde în vremea noastră își pasc turmele de oi și mielușei o parte din românii macedoneni, cărora noi le zicem cuțovlahi.

Și cum vă spusei, într-una din zile, pe vremile acelea, toți zeii aceștia mari și mici, buni și răi, fură poftiți la nunta unui zeu mai mic, pre nume Peleu, ce lua de soție o zînă după mutra lui, ce se chema Tetide; fiindcă la elenii aceia, zeii cei buni, ca și cei nebuni, cei răi ca și cei nerăi, toți fierbeau într-o oală, cum se zice.

Numai zeița învrăjbirei, nu știu cum se făcu, nu știu cum se drese, că rămase nepoftită. Bag seamă că o uitaseră.

Pe cînd stau și se chefuiau zeii ăștia la nunta aceea, de! ce să zici, ca la nuntă, zeița vrajmei, turba de necaz p-afară. Umbla d-a-ncătelea de colo pînă dincolo și astîmpăr nu-și mai găsea. Era, măi frate, cu părul vulvoi și alcătuit numai din șerpi veninoși, așa spune la cărțile lor, cu gura sîngerată de răutate, cu ochii învinețiți, duși în fundul capului și roșcați, cu mîini ca rășchitoarele, cu chipul sfrijit ca o iasmă, scrîșnind din niște dinți negri, și scoțînd din gură, cînd tot trăncănea, niște stropi cu rea duhoare; iară hainele de pe dînsa erau sfîșiate și deșirate.

Cînd, ce să vedeți dumneavoastră? într-o cirtă de vreme nu știu unde se duse, căci numai ce iată că se întoarse cu un merișor rumeor și aurit în mînă, se apropie de adunarea nuntașilor tocmai cînd era în toiul chefului și aruncînd mărul în mijlocul lor zise: „Acest măr se cuvine celei mai frumoase zeițe dintre voi“. Atîta zise, și se dete mai cît colo, uitîndu-se la meseni și rînjind. Se vede că știa ea ce știa. Spun că acest măr să fi fost cules din grădina Esperidelor. (Altă dată vă voi spune și ce era acea grădină a Esperidelor.)

Trei din zeițele cele mai de frunte, și anume: Junona, soția domnului zeilor și mumă a celorlalți zei; Minerva, căreia grecii îi ziceau și Palas-Atena, zeița înțelepciunei, și Vinerea sau Afrodita, zeița dragostelor, înfumurate, de! ce să zici, cum sunt cei mari, se ținea fiecare a fi cea mai frumoasă și se uitau una la alta ca și cîinele la pisică. Cum văzură mărul, cîtetrele tartorițele de zeițe se repeziră la el, care de care să-l apuce mai curînd; dară fiindcă ajunseră cu toatele la măr într-o aceeași clipeală de ochi, se opriră de a pune mina pe dînsul, de teamă ca să nu se încaiere acolo la nuntă și să-și facă zeirile de rîs Vezi că era p-acolo și tartorul zeilor, pre nume Joe. Și adu cîndu-și aminte de povestea țiganului, că:

Nu e cu lopata

Ci cu judecata, citeșitrele zeițele cerură de la zeul fulgerului și al trăznetului, tata Joe, ca să le facă judecată dreaptă.

Nunta se sparse și îndată fruntașii zeilor se adunară la sfat pe muntele Ida, de lîngă cetatea Troia, acolo adecă unde se făcuse și nunta. Și dacă văzură că nici ei nu se înțeleg între dînșii, se temură să se dea cu judecata în partea uneia sau a celorlalte din zîne.

Pasămite nici ei, cu toată zeirea lor, nu se puteau cortorosi de balele vrajbei.

Ceilalți zei țineau într-una, ba că uneia, ba că celeilalte se cuvine mărul; și din toată nunta nu se alese decît o zarvă și o ceartă, de nu le mai da nici dracul de căpătîi.

Zîna învrăjbirei rînjea, sălta și bătea în palme de bucurie că-și izbîndise asupra celor ce o nesocotise.

Văzînd zeii că nu se pot înțelege, și ca să nu ajungă treaba pînă la păruială, și apoi ca să împace și pe cele trei zîne țanțoșe, sfatul zeilor găsi cu cale să trimită pe Mercur, alergătorul lor, să le caute un om pe care îl va socoti el că este mai cu mintea întreagă, și pe acela să-l puie a face această judecată și să hotărască el cu sufletul lui.

Nu-i trebui lui Mercur să alerge mult, căci nu doară de florile mărului era el zeu-alergător; un oarecare păstor de oi, pre nume Paris, carele de altminterea se trăgea și el din viță de împărat, își păștea turmele chiar pe acel munte Ida, fără să aibe habar de ceea ce se întimplase la acea nuntă zeiască. Acesta fu poftit să-și dea cu socoteala care ar fi din zeițe cea mai destoinică care să priimească mărulMercur îl găsise a fi om de ispravă și drept. Și nici că putea fi altfel, deoarece zeul cel mai de omenie zicea așa. Mocofanul de cioban rămase uimit cînd totdeodată i se înfățișară zeițele, voind fiecare cît mai curînd să-și vază visul cu ochii.

Mai întîi veni Junona, zeița zeițelor, și începu să-și laude mîndrețele cu niște vorbe ce ar fi întrecut pe cea mai meșteră pețitoare din lume. Apoi Minerva, zeița înțelepciunei, vorbi și ea despre a ei falnică înfățișare, cu niște graiuri ce ar fi lăsat la degetul cel mic pe cea mai limbută teleloaică ce-a fost vrodată pe lume, ori va fi. Vinerea însă, zeița dragostelor, cînd se înfățișă și ea, începu să vorbească cam alene, cu niște cuvinte mieroase și ademenitoare de ar fi planisit nu numai pe oameni, dară și însuși pietrele. Vicleana mai umbla și cu marghiolii, căci făgădui lui Paris că de o va alege pe dînsa de cea mai frumoasă dintre muierile fără de moarte, să știe cu hotărîre că-i va da de soție pe cea mai frumoasă femeie d-ale oamenilor. Pe cînd încă vorbea, ea se făcea că se joacă cu copca de la umăr, ce-i ținea rochia închisă, și tot jucîndu-se păru că din întîmplare se descheie și se prefăcu că o scapă din mînă. Odată căzu haina de pe dînsa și rămase goală pînă în brîu, și chiar în aceeași clipă ochii muritorului se izbi de sînul său cel fraged și ceresc. Și mai desfăcîndu-i-se haina, oleacă, lăsa să i se vază și nurii picioarelor. Zeița însă, ca și cînd s-ar fi rușinat, iute, iute puse mîna de-și ridică haina pe dînsa; dară prefăcîndu-se a-și ascunde goliciunea, ea lăsă de i se văzu toate frumusețile. Să fie cu iertăciune, căci eu abia cutezai să spui. ceea ce zeița, păgîna! nu s-a sfiit a face. În fața atîtor lipiciuri și a drăgălașelor sale forme, ceea ce mocîrțanul nu mai văzuse de cind îl făcuse mă-sa, Paris nu se mai putu opri de a striga, căzînd în genuchi și căutînd a săruta piciorușele zeiței cele albe, ca o coală de hîrtie sclivisită, grăsulii și pline de tinerețe: „Nimeni în cer și pre pămînt nu este destoinică a primi mărul, fără decît numai zeița Vinerea adecă Afrodita“.

Aoleo! unde era muma dracului să vază supărarea și tulburarea celorlalte zeițe cînd auziră alegerea lui Paris? Amîndouă se repeziră lu bietul tînăr ca să-l ia în unghi și mai multe nu.

Abia, abia, le astîmpărară ceilalți zei. Zeița Vinerea însă se ținu de cuvînt, căci înlesni pe Paris a hrăpi pe o anume Elena, femeia lui Menelau craiul, căreia îi mergea numele că este cea mai frumoasă făptură omenească de sub soare.

Celelalte zeițe băgară zîzanie printre toți craii elenilor; și unii săriră ca să ajute pe bărbatul cu muierea hrăpită, iar alții pe Paris ca să-și ție prada.

Și unde mi se încinse o bătălie între acești crai de ținu zece ani de zile.

Aceasta este istoria mărului învrăjbirei, căruia astăzi îi zic mărul discordiei, și din care se născu vestitul război de la Troia.