Macbeth/Notă introductivă

 

NOTĂ INTRODUCTIVĂ

Macbeth a fost compus, după toate probabilitățile, pe la 1606. Minereul din care Shakespeare a scos metalul prețios al tragediei, este tot Cronica lui Holinshed, în care a găsit și materialul pentru dramele lui din istoria engleză. Numai că, pe când în acestea din urmă partea istorică ține un loc însemnat, in Macbeth ea dă numai pervazul pentru țesătura acțiunii. Și multe împrejurări sunt plăzmuite de poet.

Din tragediile «sinistre» ale poetului, Macbeth e poate cea mai fioroasă. Ea se potrivește cu moravurile epocii (1040-1054), și cu mediul: Scoția «Munților Inalți», cu «iarba neagră» care-i îmbracă munții, cu ferigile cari își întind brațele țepoase pe nisipurile umede și’n păduri, cu «lochurile» (lacurile) ei sărate și țărmurile veșnic spălate și roase de talazurile neadormite ale mării. Un zăbranic negru acoperă scena, și nici o rază de soare nu vine să lumineze noaptea fatalității. Și acțiunea se desfășură năvalnic, trecând ca un vifor pe dinaintea noastră, cu putere catastrofală.

Nu mai e vorba aici de melancolicul Hamlet, îmbuibat de metafizica germană, șovăind veșnic între cugetare și faptă, o fire complexă, care ne interesează cu atât mai mult cu cât e mai neînțeleasă, atrăgându-ne cu vraja misterului.

Aici avem, în cei doi protagoniști, Macbeth și Lady Macbeth, două caractere cari nu dau enigme de deslegat. In ei arde flacăra ambiției. Dar la Macbeth, râvna nu se trezește decât prin imboldul Vrăjitoarelor.

Ca și în Hamlet, de Duhul Regelui mort, așà și aici poetul se servește de elementul supranatural: de Vrăjitoare, Iele cari ursesc viitorul și împing în prăpastie pe slabul muritor. Aceste Vrăjitoare sunt numai simboluri, întruchipând îmboldurile sufletești sau îndemnurile fatalității; dar este cu putință, și prea probabil, că poetul să fi crezut în ele: căci această credință erà foarte răspândită pe vremea lui (și chiar mult mai în urmă). Incă în 1604 Regele James publică Daemonologia lui și în anul următor făcù să se arză 600 femei bătrâne pentru vrăjitorie.

In tot cazul ce efecte dramatice știe să câștige poetul din aceste intervențiuni ale puterilor întunericului! Și cum ne izbește închipuirea și ne sguduie sufletele chiar nouă, scepticilor moderni, făcându-ne aproape să credem in ele ca in ființe aevea!

Prezicerile sibiline ale suratelor vrăjitoare, cari spun jumătăți de adevăruri și mint cu glas de adevăr, fac să încolțească întâiu în Macbeth râvna periculoasă. Dar, înainte de a alunecà pe priporul fatal al crimei, pe care nu mai este chip de a se oprì, el are clipe de șovăeală. Pe acestea le înlătură însă o altă putere, mai rea decât aceea a Vrăjitoarelor: Lady Macbeth, soția sa, un demon, cum poate fi o femeie în delirul răutății și al urei, precum poate fi un înger în acel al bunătății și al iubirii. S’au făcut încercări de a idealizà pe acest monstru femeiesc, și H. Heine (în ale sale «Shakespeare’s Frauen und Mädchen»), care’și bate joc de aceste încercări din Germania, conchide că femeia aceasta este o «foarte mare bestie». Dar și în Anglia nu lipsesc aceste ciudate tendințe. Astfel, Prof. Dewden, în cartea sa «Shakespeare» (London 1898), zice: «Lady Macbeth este de o fire mai fină și mai delicată (!)», căci «avându-și ochiul ațintit pe un scop — dobândirea coroanei lui Duncan pentru soțul ei — ea primește mijloacele inevitabile!» Ciudată apologie! Și aici Shakespeare e înrâurit de dramele lui Seneca: Lady Macbeth amintește, în concepția generală și amănunte, pe Medea și Clitemnestra lui Seneca.

Macbeth cade victima acestui geniu rău. Chiar după prezicerea Vrăjitoarelor, că va fi Than de Cawdor și Rege, Macbeth vine acasă și anunță soției sale vizita bunului Rege Duncan, și la întrebarea ei,

Și când se duce iar?

răspunde:

Cum crede, mâine,

după care ea zice:

O, soarele nu va vedeà ăst mâine!

Și când Macbeth șovăie, în fața omorului asupra Regelui și oaspelui lui, ea rostește aceste cuvinte de fiară:

«Am alăptat, și știu ce drag iubești
Pe pruncul care’ți suge țâța; totuș,
Pe când zâmbià în fața mea chiar, sfârcul
Mi l-aș fi smuls din știrbele-i gingii,
Și creieru-i sburam, de-aș fi jurat
Să fac aceea ce-ai jurat a face».

Ea i se oferă să îmbete pe cei doi copii din casă cari veghează noaptea pe Duncan, și după uciderea acestuia să se puie vina pe ei, stropindu-i cu sânge. Mișelescul asasinat se săvârșește de Macbeth, care omoară «în furia sa» și pe cei doi slujbași, căci, cum zice el, cu un cinism înfiorător, «văzând pe ucigașii plini de coloarea crimei, și cu pumnalele boite în sânge, cine puteà să se stăpânească?»

Fiii lui Malcolm, Macduff și Donalbain, fugind și fiind bănuiți de omorul tatălui, Macbeth este proclamat Rege, ș’acuma e chinuit de prezicerea Vrăjitoarelor că, el neavând moștenitori, Banquo și urmașii acestuia vor moșteni tronul, și pune la cale omorul acestuia și al fiului său, Fleance, prin asasini năimiți. Dar Fleance scapă.

Macbeth se duce iar la Vrăjitoare, căci vrea să afle:

Prin cel mai rău mijloc, ce e mai rău.

Ele chiamă Fantomele (Actul V, Scena I), din care una îi spune că:

«Om născut de o femeie, pe
Macbeth nu-l poate biruì

iar celelalte că:

«Macbeth va fi bătut doar când pornì-va
Pădurea mare Birnam împotriva
Lui, către Dealul Dunsinan».

Incurajat de aceasta, Macbeth se hotărăște a lucrà fără altă șovăire:

         «De acum
Chiar pârga sufletului meu va fi
Și pârga minții mele.

«Gândit făcut» zice el, și pune să se calce castelul lui Macduff și să se măcelărească soția, copii, slugile acestuia.

Stând pe un morman de leșuri, cade pradă halucinațiilor. Și vedenia spectrului lui Banquo, șezând pe jețul lui Macbeth la ospățul dat de acesta, este una din scenele cele mai sguduitoare din toată literatura dramatică.

Când Malcolm vine împotriva lui cu oastea pusă la dispoziția lui de Regele Angliei, Macbeth îl întâmpină fără teamă, bizuindu-se în prezicerea Fantomelor evocate de Vrăjitoare. Dar iată că Malcolm pune pe soldații săi să-și taie fiecare o ramură verde din codru și să o ție înaintea lor spre a se crede că’s mai mulți la număr. Intâia parte a prezicerii se îndeplinește: codrul Birnam s’a pus în mișcare! Și mai iată că Macduff, dând față cu Macbeth, îi spune că nu este născut de femeie, find scos înaintea vremii din pântecele mamei. Atunci Macbeth, blestemând limba care-i spune aceasta, strigă:

«Să nu se crează demonii vicleni
Cari țin făgădueala dată minții,
Și-o calcă speranței —

Totuș nu se predă, ci cade, luptând cu vitejia ostașului. Și aici poetul se silește să scoată la iveală părțile nobile din caracterul lui Macbeth, care cade victima influențelor demonice.

Incă dela întâiul omor, Macbeth însă este mușcat de dintele remușcării, și iarăș auzim plângerea cugetului său chinuit. Dar Lady Macbeth? In dârdora răsboinică care cutremură Regatul, ea nu mai apare pe scenă decât în actul al V-lea.

In răstimp, firea ei de oțel s’a prăbușit sub povara crimelor, și ea reapare ca lunatică. Ce admirabilă inspirație a poetului că, pe când Macbeth își strigă în tot momentul mustrările de cuget, soția sa, numai în stare de inconștiență își trădează sbuciumul groaznic al sufletului său!

Dar totuș în amândoi se trezește glasul conștiinței, paznicul din lăuntrul nostru, care nu adoarme niciodată cu desăvârșire. Acesta este fondul comun, omenesc, al nostru, atributul nostru din substanța divină, care infinit perfectibil, ne va face tot mai rezistenți contra jugului fatalității și ne scapă libertatea voinței și sentimentul răspunderii. Și din fioroasa tragedie se desprinde totuș învățătura mângâietoare, că noi nu suntem «un fluier în al soartei deget spre a cântà ce ton atinge ea».

A. S.