Madrigal (Alexandru Robot)
Oglinda te îmbată - fereastră sau fântână,
Cu ramuri cântătoare prin umbra ta rănite;
Din cina lui un șarpe veninul îți trimite,
Și sânilor le fierbe mireasmă de cadână.
Când luna călărește aurăria văii
Și-ți trece peste umăr un flaut de răcoare,
Văd mâna ta cum intră-n lăută ca o floare,
Sunând pe-o coardă toate oglinzile odăii.
Și dacă se îmbracă în straie roșii Domnul,
În parc se încovoaie sub pomi sutane roșii;
Când zidul îți învie cu arcuri noi strămoșii,
Adună-ți în potire ca o licoare somnul.
Grădina-ți înflorește în palmă, ca s-o scuturi
Și luna care caută piciorul tau prin iarbă,
Un fund amar de cupă întinde ca s-o soarbă
Efebul care strânge metafore și fluturi.