Maidanul cu dragoste/Volumul I

 

MOTO:

De notre mal personne ne s’en rie.

François VILLON

PREDESTINARE

CAPITOLUL I - Un copil cânta cu ochii în soare

Destinul meu începe mizer într-o mahala cu nume rușinos.

Închid ochii și revăd decorul, ca un desen în cărbune peste care a trecut, apăsat, mâna unui copil nebunatic.

Eram o gânganie cu picioarele goale prin praf. Murise un flăcău în mahala și-mi „dase mă-sa lui” pantaloni de pomană — pantaloni scumpi, prea lungi ca să nu-i răsfrâng de câteva ori pe glezne și largi. Trebuia să-i leg strâns, cu un brăcinar de sfoară, să nu-mi cadă în vine. Purtam o cămașe desfăcută la gât, cu desene și flori multicolore, cum sunt cămășile de sărbătoare ale lipovenilor tineri, iar părul crescut în voia lui și ciuf, mi se lăsa în cârlionți pe tâmple.

Trăiam ca o pasăre și ca un mormoloc.

Ale mele erau maidanele, să le cutreier...

Aveam o pasiune mare: mic cum eram, să lovesc sârma de telegraf. Adunam lângă mine un morman de pietricele, îmi lunecam de câteva ori palmele de turul pantalonilor, să le șterg de praf și mă condamnam, stăpân și singur în pustiul de maidan al străzii, să-mi frâng gâtul, ochind sârmele și să-mi smulg mâna din umăr, aruncând cu bolovani în sus. Eram fericit când auzeam sârma atinsă vibrând.

Îmi scuturam din nou palmele de praf și plecam, fluierând ca un haiduc, să fac alte isprăvi: omoram vrabia din roșcovii sălbatici cu praștia, furam pepeni din grădinile sârbilor și mă scăldam la apă mare, în gârla murdară a orașului.

Plecam de acasă în zori și mă întorceam în amurg, cantând, cu ochii mari în soare și părul fluturat în vânt.

Stam pe șoseaua Basarab, într-o casă mică, igrasioasă, rămasă până acum într-o rână, ca o amintire de vis rău și ca o mustrare.

Erau case puține pe șoseaua Basarab și fabrici multe, multe. Pe stânga se întinsese fabrica de bere Luther, ca o nemțoaică grasă și acaparatoare. Pe dreapta, de la intrarea la magaziile de mare și mică viteză ale gării, spre bariera Regiei, erau o cârciumă, o fabrică de mezeluri, un depozit de cărbuni, o turnătorie, o fabrică pentru industria lemnului și casa lui Hagiu — casa cu nebuni, strivită în adăpostul zidului înalt de fabrică. Dincolo de noi era un maidan cu basculă publică, bariera drumului de fier și peste barieră magaziile și atelierele manufacturii de tutun Belvedere.

Din fața casei lui Hagiu pleca spre oraș calea Plevnei, pe stânga cu umbră firavă de roșcovi sălbatici, prin mijloc cu tramvaiul cu un cal, galben și minuscul ca o jucărioară, pe dreapta cu stivele de scînduri, atelierele și coșul uriaș de cărămidă de la fabrica de mobile „Lessel” cu Manutanța și cazărmile una lângă alta, până în strada Francmazonă.

Calea Plevnei era atunci largă și vraiște, cu aspect dezolant de șosea națională intrând în mahalaua unui oraș provincial. O înviorau, arar, goarnele de la cazărmi, ca să ni se pară, în urmă, mai singuratică, mai tristă, în burnița toamnelor și deopotrivă, sub cerul tânăr și limpede al primăverilor.

Bătrânii continuau să-i spună Podul-de-Pămînt, ca pe vremea apelipsiților și a cărvunarilor și era deseori invocată, de bunice, figura de legendă a „văduvei cu trei fete, de la testemele...”

De pe maidanul basculei publice sau când mă urcam pe casă, să mă coc la soare și să văd omenirea de sus, aveam perspectiva haotică a triajului B.M., cu șiruri interminabile de vagoane încărcate cu lemne de foc, cu scânduri și bușteni sau mașini agricole. Printre vagoane mișunau hamali albi de var sau murdari, până în lumina ochilor, de cărbuni. Unii încărcau marfa în căruțe, mulți o cărau de la un șir de vagoane la altul. În umbra, cât o palmă, a cailor cu capișoane albe, căruțașii stau pe vine și fumau ori se cinsteau cu bragă și acadele.

Plutea peste tot decorul acesta de muncă și încovoieri, în arșița verii, un nor de praf ca o apăsare.

Pată de funingine și păcură, pe cer, se ridica în zare matahala de cărămidă și fier a depoului de mașini.

În spatele cazărmilor, din șoseaua Basarab și până la gârlă, pe cele două versante ale dealului pe care pleca gâfâind și se înapoia ca o furtună trenul de Giurgiu, erau maidanele mele de haimanalâc, de joacă și de isprăvi rele: imperiu cu gunoi în gropile prin cari trecuse Dâmbovița, înainte de canalizare și cu păduri minuscule de mărăcini cu frunza cărnoasă de un verde crud și țepi de aur, cu ciulini pe cari numai eu știam să-i arunc în părul fetelor, ca să nu se mai descurce și scaieți cu floarea în puf violet — cea mai frumoasă floare pe care o văzusem până atunci...

Pe stradă, în fața casei de nebuni, era o pompă de apă. Veneau sacagii de câteva ori pe zi, să umple sacalele și să plece prin mahalale, strigând cu un glas la fel, ca o muzică.

Intram în curte pe un gang. La stradă, pe o parte a gangului și lipită de fabrică, era simigeria lui Tino Stavros, cu taraba plină, în fiecare amurg, de covrigi cu susan, de brânzoaice rumene și corăbioare proaspete, iar dincolo de intrare, spre maidanul cu basculă, se afla un birt economic cu șopron de scânduri, unde mâncau la prânz și seara căruțașii, hamalii din triaj și de la magaziile gării și sacagiii.

Birtașul era un slăbănog deșirat și ofticos, cu fotă verde, cu mânecile de la cămașa murdară sumese, cu plaivaz la ureche și un catastiv verde, pe care nu-l lăsa niciodată din mână.

Numai meseriașii de la fabricile din împrejurimi mâncau pe cont, într-o încăpere aparte, cu hârtie de împachetat întinsă pe mese și solnițe de pământ, cu floricele de smalț. Plăteau, cinstit, în fiecare sâmbătă seara, când luau leafa. Jupânul aduna sumele și striga totalul, iar datornicul număra gologanii de câteva ori și-i lăsa pe masă. Birtașul îi arunca în buzunarul uriaș al șorțului, mormăind ceva, poate o mulțumire și aduna pe altă filă, în alt cont, pentru alt datornic. Lucrătorii așteptau la rând și cuminți, scuipând printre dinți de câte ori slăbănogul cu catastiv muia plaivazul pe limbă.

Când intram în curte, tropăiam — cu picioarele goale și repede — pe chipengul pivniței: spaima din amenințările bătrânilor, pentru haimanale ca mine.

Mama aștepta în prag, cu un bici în mână.

— Unde mi-ai fost până acum, cîine de uși multe?

Mă opream la cîțiva pași, cu ochii în pămînt.

Așteptam mustrările. Le învățasem pe dinafară. Plecasem din zori și o lăsasem singură. O știam bolnavă și nu-i spărsesem un lemn. Se rugase de un vecin să-i aducă o căldare cu apă. La prînz, nu venisem să mănînc. Nici tata nu venise. Ne așteptase cu masa pusă. Cum era să mănânce singură? A plâns. Se încuiase în casă și plînsese.

Avea un glas ce mă înfiora.

— Am să mă spânzur, să scap de voi! Tu și ăl bătrân, doi cîini...

Ascultam cu lacrămile prelinse pe obraz.

— Poftim, hal de copil — haimana de șapte străzi...

Mi se înroșiseră ochii umblînd prin soare, eram murdar de sudoare și praf, îmi rupsesem cămașa și sfîșiasem un crac al pantalonilor, în garduri. Mă înhăitasem cu pungașii. Pornisem pe un drum rău. Unde visam să ajung? Am să fiu o pușlama ca oricare alta, hamal în gară dacă nu un pușcăriaș — oricum, un rîs al lumii și o rușine.

— Dragu’ mamei, mai bine te omor de-acum!

Mă apropiam fără sfială. Primeam pedepsele fără murmur, fără cea mai mică tresărire. Eram convins că așa e normal, că așa e logic să se întîmple. Nu trebuia să plîng. Mă revoltam în mine și mă acuzam că sînt o haimana și un nebun, cu cămașa ruptă și cracul pantalonilor sfîșiat de sus pînă jos. Mă condamnam să îndur loviturile. Aveam impresia că mă bat singur. Se deștepta în mine alt copil, acel „dragul mamei cuminte și harnic”, culcat în fiecare noapte în patul curat și sugrumat în fiecare dimineață, cu întîiul pas spre maidane.

Copilul acesta din vis mi se aduna, ca o lumină, în surîs și priviri, în ochii mari și învăluitori cu cari mă uitam la mama, s-o văd cum ridică mîna și mă lovește.

Puica era înaltă și slabă, cu figura prelungă. Purta părul lins, în cărare la mijloc. Nu o văzusem încă zîmbind. Umbla prin casă ca o umbră. Cînd sta pe scaun, își lăsa mîinile în jos, cu un gest de renunțare și ofta. Tata, cînd o auzea, o certa: „nu mai cobi, nevastă, că-mi iau lumea-n cap!” Eu o adoram în adevăr.

Nu uitasem că, odată, mă mîngîiase pe creștet și-mi spusese: „dragul mamei” — cald, muzical, robitor...

Cu fiecare lovitură de bici mi se părea c-o aud, ca un cîntec închis în mine și numai al meu: „dragul mamei!” Asta îmi da putere să rabd. Ea se supăra că nu mă apăr, că nu încerc să fug, că nu plîng.

— Să te ia dracu! Dau în tine ca-n bivol și nu simți...

O dezarmam.

— De ce nu te faci om de treabă? Tu nu înțelegi, nu simți că dau în tine și mă doare mai mult pe mine, cînd dau?

Mă mustra cu o privire adîncă și tristă.

Mîncam în sală, după ușe și singur, mestecînd rar, fără foame, fără gînd. Mă uitam înainte și nicăieri, prostește. Cîinii intrau peste mine, să-mi fure pîinea din mînă, iar pisicile se ridicau în două labe, pe măsuța de brad și-mi mîncau din strachină. Nu le goneam. Parcă mă lega cineva de mîini.

În sală era strîmt. Te oprea, în prag, un miros înecăcios de petrol ars și de pivniță. Zidul din fund își ascunsese igrasia după un covor. Lampa își cîrpise sticla cu o foiță de țigare. Mașina de gătit era de tablă, fără ușe, cu cuptorul spart. Burlanele, lipite la încheieturi cu hîrtie, afumaseră tavanul. Cizmele de lîngă pat, încă pline de praf și păcură, își făcuseră carîmbii harmonică. Sub mașină era un coș cu legume. Un gîndac negru pleca obișnuit la plimbare, pe zid, ca un gînd dușman umblînd cu picioare multe și mici sub frunte

Sus, într-o ramă descleiată, era o fotografie mare, murdară de muște. Un mort, o rudă a nu știu cui, un bătrîn cu capul țugui și gura strînsă ca o pungă. Mă speriam de cîte ori mă uitam la el. Aveam impresia că mă urmărește prin casă cu ochii lui de vulpe vicleană, că îmi fură gîndurile și le spune tuturor. Eram sigur că noaptea, cînd dorm, se dă jos din ramă și se prelinge pe ziduri sau pleacă pe stradă, strigoi. Odată, rămăsesem singur acasă, am pus un scaun pe masă și m-am urcat la bătrîn, să-i scot ochii cu foarfeca. M-a prins mama și m-a tras de turul pantalonilor, rostogol, cu rama pe umăr și fotografia în brațe.

Dușmănia, între mine și strigoiul cu buzele smochină, era fățișe acum. Intram în casă cu pumnii strînși și mă închinam în gînd. Cînd mîncam, mi se părea că-l aud clefăind cu gura lui fără dinți. Mă supăram și aruncam îl el cu toți morcovii și cartofii din coșul de sub mașină.

Nu mă lăsam pînă nu-l dam peste cap, cu ramă cu tot.

Mama îl ridica de jos, mă certa că sunt nebun și iar îl atîrna în cuiul cu cîrlig.

Mă culcam în fiecare noapte cu un baston lîngă mine, hotărît să-i crăp capul bătrînului. cum s-o da jos din cadră. Tresăream, în întuneric și încovrigat sub plapumă, la cel mai mic zgomot. Adormeam tîrziu și-l visam cînd șarpe, cînd cîine turbat, fugind după mine. Mă dezmeticeam la ziuă, lac de sudoare, cu dinții clănțănind de spaima din vis. Dar bătrînul cu capul țugui era în ramă. Mă amenința parcă: „acum nu te-am prins, dar la noapte pun sigur mîna pe tine și nu mai scapi!” Scoteam limba la el, căutam praștia sub pernă și începeam să-l bomoardez cu pietricele. Îl ocheam în vîrful nasului și în frunte.

Nu mă dam jos din culcuș pînă nu se scula mama. Bănuiam că mai e un bătrîn cu capul țugui, sub pat și mi-era frică să nu mă prindă de picior.

Puica aduna pietricelele de jos, în timp ce ibricul de cafea, cuprins de flacăra albastră a spirtului, da în fiert.

— Drace, nici noaptea n-ai astîmpăr! Ce-ai, mă, cu moșu din ramă? Ia uite, i-ai scos ochii. Să nu-l vadă tac’tu așa, că te omoară!

Mă ridicam în patru labe, peste plapumă și întrebam, cu necazul prins în dinți, să nu mă audă tata.

— Cine-i moșu ăsta, de ce-l ținem în casă?

Mama îmi afunda capul în pernă, cu o palmă pliciită pe ceafă.

— Taci, că ești mic și prost.

Mă supăram. Îmi legam brăcinarul, strîns, peste pantalonii largi și săream din pat prin ușa deschisă, în curte.

Erau dimineți limpezi de primăvară, înviorătoare.

Rîndunica pleca din cuibul de sub streașină, cu zborul ca o săgeată frîntă.

Stam cuminte pe un scăunel, cu cotul pe genunchi și bărbia în palmă.

Tata se spăla într-un lighean de tablă. Curat și pieptănat frumos, cu părul lins pe o sprînceană, se închina de trei ori și rar, spre răsărit, mișcînd buzele în rugăciune pe care numai el o știa și aștepta să-i aducă mama cafeaua. Se așeza pe alt scăunel, lîngă mine și sorbea din ceașcă, țuguind buzele, atent să nu-l frigă licoarea neagră și ridicînd mult, în cutele frunții, sprîncenele.

Mă uitam la el, lung și îngînam, fără gînd anume: „tata...”

— Tu și ăl bătrîn, doi cîini — am să mă spînzur, să scap de voi.

Glasul mamei rămăsese în mine, ca o presimțire.

Puișor era un om voinic, cu palmele mari și umerii lați. Purta, ca mine, cămașe cu flori și culori lipovenești, larg desfăcută la gît. Avea o figură obosită, osoasă. Sub fruntea mereu îngîndurată, ochii albaștri erau streini — ochi umezi de copil încovoiat de un gînd robitor.

Eram amindoi, niște cîini.

Întrebam în mine: „de ce” — fără răspuns...

Tata pleca de acasă cînd fluiera la fabrică, „fără un sfert”, cu haina pe umăr și pasul rar, legănat.

— Să vii sănătos — îngîna mama, rămasă la poartă.

El da din cap și se uita în pămînt, oprit după cîțiva pași.

— Tu, dacă nu viu la prînz, mănîncă. Nu mai fii proastă și nu mai pune tot la inimă, că destul îl pun eu!

Ofta, săltînd haina pe umăr.

— Mănîncă, Puică și lasă-mă pe mine — că eu...

Același gest, greu de descurajare.

Mama fugea în curte, cu șorțul dus repede la ochi.

Mergeam alături de tata, tăcut, ca o umbră. Nu mă întreba nimic, nu aveam nimic să-i mărturisesc. Eram un cîine cu pașii mici și repezi după stăpîn.

Puica îmi spusese că tata e tîmplar mecanic. Lucra la o mașină cu alămuri și curele multe, în atelierul pentru industria lemnului, de alături.

La poarta mare, sub firma uriașe pe care o măsurasem deseori, numărînd pași egali între cei doi stîlpi susținători, mă opream cu mîinile la spate și inima mică.

— Fabrica, piciule, e ca o moară ce sfărîmă inimile...

Lucrătorii, unii numai în cămăși, alții cu haina zvîrlită pe un singur umăr, cum o purta și tata, dar toți cu figuri supte, veștede, îmbătrînite de timpuriu, intrau — pe sub firma ce le apăsa umerii — cu pasul rar, obosit și ochii nicăiri, azi ca ieri sau acum cinci ani.

— În ziua cînd o să te văd muncind în atelier, alături de mine, o să mi se pară, Puișor, că-mi încep viața de la început, cu toate necazurile și dezgusturile, prin tine! O să fiu tare amărît în ziua aia blestemată, Puișor — dacă n-o să mor pînă atunci...

Fabrica fluiera pentru a doua oară, ca o poruncă.

Puișor se uita abia acum la mine, cu un surîs șters pe figură și mă mîngîia, fără cuvînt, cu palma lui mare și aspră.

Îmi venea să plîng.

Aveam impresia, de cîte ori plecam de lîngă el, că n-am să-l mai văd. Îi căutam mîna, repede și i-o sărutam — cum sărutam, uneori, icoana.

Mă întorceam acasă fugind, cu plînsul înfipt în gît ca un spion.

Mă opream la poartă și mă uitam înapoi.

Tata, rămas sub firma uriașe, flutura palma spre mine — ca la o despărțire din urmă...

CAPITOLUL II - Un glas, ca o sfâșiere în noapte

De la poartă, pe dreapta cum intram și până în fund, unde locuiam noi, se înșirau încăperi la fel, pentru oameni săraci. Pe stânga erau numai cele două camere ale birtului economic, o odaie și-o sală, ocupate de familia Pascu și casa de scânduri, în care era atelierul lui Ivan cizmarul. De la magazia lui și până în fund: un gard într-o rână — ca un hotar între noi și maidanul cu basculă.

Smulsesem câteva șipci, să-mi fie drumul mai scurt spre triaj și barieră.

Pe Hagiu, stăpânul caselor, nu-l cunoscusem. Auzisem că e bătrân și pus sub papuc de o ibovnică tânără, ce-i mânca paralele cu un pușcăriaș frumos din Cotroceni. Proprietarul nu sta cu noi. Avea o casă mare, pe Grant. Amanta se lăfăia în patru camere, ca o boieroaică. Bătrânul dormea pe un pat de scânduri, într-o sală cu ciment pe jos și gratii de fier la fereastră. O lepădătură ce se încăpățâna să nu moară.

— Salomio — se ruga Hagiu, târându-se în genunchi până la ușa în canaturi a iubitei — lasă-mă soro să intru, să mă culc pe covor, la picioarele tale.

Fane, pușcăriașul frumos din Cotroceni, se scula furios de lângă ibovnică și venea la el.

— Mă, porc bătrân, mult ai să ne sâcâi?

Îl da în pumni, rostogol și mototol, pe scări.

Plin de sânge și scâncind de durere. Hagiu se scula anevoie, clătinat și proptit de ziduri, să nu cadă. Salomia se culca cu bărbatul ales, iar proprietarul adormea târziu, încovrigat ca o javră mică și tremurând, la ușa lor.

Povestind, chiriașii făceau haz și-l înjurau pe stăpânul caselor, ca Fane, că e porc bătrân.

Salomia era o cucoană tânără, cu măna albă și pantofii de mătase. Venea cu trăsura, în fiecare lună, să încaseze chiria. Lăsa o dâră de parfum în urmă...

Lângă noi închiriase o odaie, de curând, Mădălina, văduva. Spăla rufe în oraș și avea picior de lemn. Vecinii o porecliseră Unguroaica. Pleca la muncă în zori și venea târziu, cu mâncare în legăturică, pentru Lenora — un plod de fată cu ochii verzi și fundă murdară de cârpă în părul incolor.

Mădălina, cu piciorul ei de lemn bocănind pe caldarâm, era ceasornic. Mama mă culca sub plapumă cu mângâieri: „dormi, comoară, că e târziu, auzi că vine Mădălina” și mă scula, stropindu-mă cu apă, în diminețile când spaima din cadră mă lăsa să dorm: „sus, Puișor, auzi că se duce Mădălina la muncă”...

Somnoros, deschideam numai un ochi în lumina crudă a răsăritului, ca un pui de găină și blestemam, în gând, toate spălătoresele cu picior de lemn.

Lenora era o sălbătăciune slabă și rea, învățată să zgârie, să înfigă dinții rari și ascuțiți în mâna ce o amenința sau să plângă. Se animalizase stând toată ziua în casă, departe de soare și de lume. Când auzea pași pe afară, își încorda trupul elastic, gata să fugă sub pat sau să sară, cu un țipăt mic, pe dulapuri. Vorbea subțire și repede. Știa să facă păpuși din bețe de chibrituri, înfășurate în jurnal și cârpe culese din lada de gunoi.

Mădălina mă ruga să mă joc cu ea, că-i mică și singură.

Mă jucam, când mă goneau ploile de pe maidane.

Lenora umbla goală prin casă și, de câte ori mă apropiam de ea, tresărea și căsca gura, să mă muște. Dacă o amenințam, se strâmba la mine și făcea măscări. Scuipam și o luam la palme. Sta în patru labe, sub masă și miorlăia lihnit, ca o pisică bolnavă. Mă așezam, picior peste picior, pe un scaun și-i mâncam toate bunătățurile aduse de unguroaică.

Dar plânsul ei, ca un râcâit de unghie pe tablă, mă enerva. O rugam să nu mai plângă și-i aruncam o bucățică de zahăr, numai ca s-o împac. Ronțăia dulciul în măsele, scâncind și umblând prin odaie în palme și genunchi. Mă înfuriam și strigam la ea, bătând cu piciorul în dușumea: „taci, mortăciune, sau bocește altfel”! Mi-era necaz că nu știe să plângă frumos, cu lacrimi. Se împăca, de frică, dar nu mai aveam nici un chef de joacă. Îi stricam păpușile, o luam de păr și plecam trântind ușa — cum făcea hamalul, când se supăra pe țiganca lui.

Paler avea un pat închiriat la Gore. Era un roșcovan deșirat și spân, cu picioarele subțiri și strâmbe. Vorbea repede și poticnit în bâlbâieli din cari încerca să iasă scuturând capul și izbind cu pumnul mare în gol. Se strâmba, cu gura strânsă, ca bătrânul din fotografia de la noi din casă. Râdea pentru orice nimic și se lovea cu palmele pe genunchi. Era burlac, iar gurile rele șopteau că așa va rămâne, cât o trăi țiganca lui Gore.

Paler lucra la turnătorie. Când venea acasă, mă speriam de el. Era murdar de funingine și rugină pe nas, la ochi și pe frunte. Parcă îl mânjise cineva, în derâdere. Hainele îi erau lustruite, iar cămașa nu mai avea culoare.

Țiganca îi da să se spele. Turnătorul se dezbrăca până la brâu și bălăcea în apa ca păcura, cum muia mâinile, pînă „da de alb”. Gazda, cu garoafă în colțul gurii, aștepta lângă el, cu cămașa de noapte pe brațe ca un plocon.

Gore avea uniformă albastră și șapcă de hamal la gară. El nu pleca la fabrică, în triaj, la atelier sau pe rampa de la magaziile de mică și mare viteză, ca toți muritorii. Era om cu meserie subțire, avea slujbă, era cheferist cu număr de tablă lucitoare, prins în dreptul inimii! Într-o lume de anonimi, la fel de murdari și de cocîrjați sub poveri, Gore era un număr, un 9 mic pe tot peronul Gării de Nord. Duminica purta guler tare, inel, baston noduros de corn și ghete cu elastic și scârțâietori. Își năclăia părul aspru cu untdelemn, să stea lins în freză și se plimba prin curte, cu o mână la spate și alta cu două degete prinse de lanțul gros de nichel al ceasornicului, din buzunarul din stânga al vestei. Mărunt și îndesat, cu gura mare și mustăți stufoase Gore vorbea răgușit și plin de el. Dacă se supăra, ochii mici dispăreau cu fulgere scurte, sub sprâncenele fioroase. Bea vin la masă, vara, când mânca în curte, să-l vadă dușmanii și să crape de ciudă, că el „o duce bine”...

În fiecare sâmbătă seara venea la Gore un domn fără haine albastre de hamal. Mosafirul, un bărbat înalt și rumen, cu sfârcul mustăților în rotogol, purta o uniformă de postav, cu C.F.R. cusut în fir la gulerul încheiat drept și înalt, cu vipușcă roșie. Gore și țiganca lui îl întâmpinau cu ploconeli: „săru’ mîna, nasule”! Numai Paler lipea călcâiele în fața lui și îngâna: „salut, domnu Stîrcu” — fără bâlbâială, încheindu-se la nasturii de la haină cu degetele butucănoase.

Aflasem că mosafirul e portar la gară.

Când era nașul la masă, Gore nu mai înjura de grijanie și nu se mai certa cu nevasta că pune, în pahare, vin mult și sifon puțin. Asculta ce spune oaspele și se mira, râdea cu gura strânsă, aproba, dând din cap ca un cal cu musca în sfârcul urechii sau pliciia palmele sub bărbie, uimit de ce auzea și covârșit de știința omului care aflase din jurnal ultimele întâmplări din Capitală, din țară și de peste hotare.

După masă se închideau în casă și jucau tabinet toată noaptea, pe câte cinci parale și până la 101. Gore își muia degetul mare pe limbă și da cărțile. Stârcu le combina tacticos, cu calcul. Lângă ei, stând sfios pe un colț de scaun, Paler scria tablele și număra spatii peste umărul hamalului, care arunca figurile la noroc, nervos, ducând fiecare carte la frunte și trântind-o cu putere pe masă.

Țiganca făcea cafele cu caimac ori răsucea țigări groase, pe măsura țigaretelor de vișin ale bărbaților.

Se întâmpla, uneori, ca hamalul să fie prins luând fante cu rigă sau zece cu opt. Nașul lăsa cărțile din mână, cu fața în jos și în evantai și amenința civilizat.

— Nu cu „șahăr-mahăr”, fine, că mă supăr! Ori jucăm să ne distrăm ori poftim o băncuță, dacă-i vorba să ne înșelăm așa, fără obraz și lasă-mă-n pace! Ți-am spus că jucăm la pasiune, nu la câștig de bani.

— Păi sigur — îngâna Paler cu ochii blegi, convins și el că la joc de pasiune nu importă o miză de câteva parale.

Gore își descărca necazul pe chiriaș.

— Tu ce te amesteci unde nu te pricepi, mă... turnătorule?

Holba ochii la el, cu amândoi pumnii pe masă, masivi.

Se împăcau cu o glumă porcoasă și continuau tabinetul tăcuți, nervoși, pasionați la culme. Supărat, în cele din urmă, că-i vin numai „rogojini” în mână și n-are cu ce să joace, Gore se uita spre tavan, înjurând și rupea cărțile. Se ridica de la masă tremurând și suflând pe nări, cu țâvnă de scandal.

— Carte parșivă, domnule — face mizerii...

Paler se aduna covrig pe scaun, cu genunchii sub bărbie și nu sufla un cuvânt. Țiganca se subția, ascunsă după ușe de frică. Stârcu, însă, se răsturna pe spătar și se bucura de câștig.

— Ce carte, mă, fine? Nu știi să joci! Ori îți pare rău de cinci parale? Na o băncuță și nu mai plînge.

Gore se înfuria.

— Eu? Să-mi pară mie rău de cinci parale? Poftim

Scotea din buzunar un pumn de gologani și-i zvârlea orbește în zid, în oglindă și în geamuri.

— Poftim, domnu Stârcu, ca să vezi ce mult îmi pasă mie de bani. Fac ciorbă cu ei și-o dau la cerșetori. Aici e vorba de carte, că e parșivă și te fierbe, fără apă, în ibricul dracului...

Hamalul nu era rău la inimă. Nu ținea supărarea mult, mai ales că țiganca lui, la un semn al nașului, începea să cânte de dor și amor, cu ofuri și ochii dați peste cap. Stârcu asculta zâmbind superior, Paler se lăsa matahală pe masă și ofta mereu, Gore se însenina. Știa tot repertoriul țigăncii și avea gusturi pe placul portarului de la gară.

— Stai, fă, femeie! Zi-l p-ăl cu „frunză-n dungă și mai sus, dusu-mi-s-a dorul dus”...

Safta clipea cu înțelesuri spre mosafir, își prindea o garoafă roșie după ureche, sub tulpanul alb și repezea spre tavan întâiul „of” al melodiei, puternic, prelung — ca un talger de aramă dat de-a dura pe o scară de lemn.

Se îmbătau repede, se îmbrățișau, vorbeau toți odată și urlau cântece, când nu jucau sârba în jurul mesei. Gore spărgea pahare în dinți și se jura, pe morți și pe noroc, că nevastă ca a lui nu are nimeni.

După ce pleca Stîrcu, condus până la poartă cu toată cinstea, hamalul, Paler și Safta se încuiau în casă, se certau din senin și se luau la palme.

Ne deșteptam în văicărelile țigăncii și în urletele turnătorului, târât de păr prin curte de Gore și plin de sânge.

A doua zi se sculau tustrei la prânz, mahmuri, tăcuți și palizi. Nu mai știau nimic din tot ce se întâmplase peste noapte. Singur Paler își pipăia vânătăile, cu strâmbături de durere și căsca mereu, leșinat, mai slab și parcă mai înalt.

Mușca, întins la umbră pe un preș, cu disperare, dintr-o lămâie stoarsă, cu coaja groasă, plină de picățele verzi.

Când nu-i era bărbatul acasă, Safta da în cărți și ghicea în palmă și cafea.

Taxa era benevolă.

Între Gore și simigiu avea o cameră un ungur tânăr, Bela, meșter la fabrica de mobile „Lessel”. Purta o pană mică de cocoș la pălăria cu boruri rotunde și haine verzi, cu buzunare multe și pantalonii scurți, trași peste genunchi și strânși cu o bandă de catifea, pe ciorapul gros. Mustățile plecau în dungă de sub nas și se îngroșau pe colțurile gurii, aspre. În pomeții mari se subția pielea, strălucind peste roșul tineresc al cărnii. Ochii, mici și oblici, luminau vag un verde spălăcit de reptilă.

Bela nu sta de vorbă cu nimeni.

Ziua era la fabrică, seara se închidea în casă și cânta la vioară.

Safta îl ocăra că se ține mândru și nu schimbă o vorbă cu oamenii cumsecade din curte.

— Mare scofală că e meșter...!

Gore se lăudase, în gura mare, că nu se lasă până nu i-o aplica mofturosului de alături o cataplasmă de pumni.

— Ce se amestecă lifta, domnule, la mine-n casă?

Bela, în adevăr, se amestecase.

În fiecare noapte, când petrecerea de la hamal se schimba în balamuc, ungurul — smuls din somn de chiuituri și tropăială — sărea din pat și bătea, în zidul dinspre sala vecinului, cu tocul pantofului. Era un avertisment, o chemare la ordine, pe care Gore nu o pricepuse.

— Omu’ e liber în casa lui...

Bela o amenințase pe Salomia că se mută — proprietăreasa îl amenințase pe scandalagiu că-l dă afară din casă, dacă mai face petreceri ce tulbură somnul chiriașilor — hamalul îl amenințase pe ungur că nu scapă întreg din pumnii lui, dacă nu se astâmpără.

Când se întâlneau, înjurau printre dinți — fiecare în limba lui...

Bela îl saluta numai pe Ivan. Își comandase la el papuci de casă și îl rugase să-i coasă o țașcă pentru tutun de pipă, din meșină roșie, adusă de la fabrică.

Dar rusul îl ura de moarte pe Tino Stavros.

Simigiul era un grec uscățiv, cu figura veștedă și părul de un alb murdar. Avea doi lucrători, amândoi tineri și voinici, ilfoveni cu nume frumos și mustăcioară blondă, mătăsoasă.

Umblau plini de făină de sus până jos, cu mânecile de la cămașe sumese și gâtul gol, iarna sau vara. Lucrau umăr la umăr, cântând. Frământau coca în căpistere cu brațe de oțel, în ritmul cântecului.

Îndemânatic, grecul înșira covrigii albi pe lopata mare, cu coadă lungă și-i repezea răsturnat în cuptor, cu o mișcare mică, sigură, energică.

Pălălaia lemnului aprins la ușa cuptorului, ca o faclă, îi arunca pe figură o lumină bizară.

Ilfovenii creșteau în umbră, uriași și alături, parcă ciopliți în piatră și muiați în flăcări ca într-o apă de poveste.

Era o taină mare, pentru mine și în casa simigiului.

Aproape în fiecare noapte mă deșteptam în larma din curte.

Femeile alergau de colo până colo, numai în cămăși și despletite, băteau cu pumnii în geamuri și strigau: „săriți, săriți, c-o omoară, sărăcuța”...

Cu haina pe umeri și desculți, Gore și Paler, Bela și birtașul, se opinteau — cu înjurături și amenințări —

în ușa pe care simigiul o încuiase pe dinăuntru. Hamalul își ridica, din cînd în cînd, brăcinarul larg al izmenelor și se revolta că nu mai are tihnă de somn.

Se jura că o să se răzbune crunt.

— Îl iau, neică, de chica lui de capră râioasă și nici una nici alta: svârr — cu el în cuptor, să-l rumenesc ca pe-o brânzoaică, să-l coc ca pe-un covrig și să-l scrumesc ca pe-o felie de dovleac.

Sentimental, Paler se înfiora la gândul că figura ca o cadră, a grecoaicei, va fi din nou plină de vânătăi.

Tino țipa în casă. Se auzea zgomot de vase sparte de ziduri și căzând în cioburi, pe dușumele. Chiriașii strigau pe afară, în panică și loveau cu palmele în obloane, fata lui Pascu o bocea pe nevasta covrigarului și o căina, ca pe-o moartă, în timp ce câinele ciobănesc se smucea în lanț și urla a cobe.

În răstimpuri, deslușeam plâns mic de femeie tânără: grecoaica îl implora pe Tino să n-o omoare...

Neputincioși, în fața ușii cu drug de fier în curmeziș pe dinăuntru, vecinii renunțau la orice efort de a pătrunde în casa grecului. Ascultau, îngândurați și blegi, cum își martiriza simigiul consoarta, se revoltau uneori, comentau și iar ascultau.

Miloasă, Safta își apropia gura de oblon și se ruga plângând.

— Las-o, domnule Tino, săraca!

Toate cumetrele cântau, în cor cu țiganca, suspinând.

— Las-o, domnule Tino, săraca...

Se ruga și Paler, ca un milog cu mâna întinsă la barieră.

— Las-o, domnule grecule, c-o omori...

Numai ilfovenii nu se amestecau. Stau la poartă, nepăsători, glumind, albi în întuneric și înalți, umăr la umăr.

Pentru mine, în aceste nopți de spaimă și neastâmpăr, taina din căsnicia covrigarului se lega, în fir subțire, cu Ivan.

Mă miram că rusul nu sare s-o salveze pe grecoaică.

Cizmarul se încuia în magazia lui de scânduri și rămânea încremenit pe scaun, cu lacrămi de copil în barba ca mătasa porumbului. Târziu, când se făcea liniște în casa cu scandal, iar chiriașii adormeau, Ivan începea să cânte, cu ochii duși în lumina unei candeli aprinse la icoană.

Îl ascultam, de la noi, îngenuncheat în mijlocul patului.

Puica deschidea geamul, să audă mai bine, iar tata sta în prag, rezemat de ușe, cu fruntea în palme.

— Frumos cântă — se înfiora mama. Parcă rupe cântecul de la el din inimă...

— Câtă durere e-n lume — îngâna Puișor, clătinând capul. Cum s-o mai înțelegi și cum s-o cuprinzi într-un pumn de țărână nemernică?...

— Ivan nu cântă, se roagă pentru grecoaică, s-o scape Maica Domnului de câinele de Tino.

— Știu eu, femeie...? Până una alta, mai bine ar scăpa-o el...

Era, în adevăr, rugăciune în cuvântul melodios.

Nu știam de ce îmi vine să plâng.

Sărăcia din sală parcă se lumina.

Bătrânul cu gura pungă, din fotografie, nu se mai uita la mine cu ochi vicleni. Eram sigur că îl înduioșa și pe el suferința din glasul ca o sfâșiere.

Adormeam când se deșteptau vrăbiile în plopii de pe maidan, cu plânsul din cântecul rusului rămas în mine ca o adiere și visam îngeri și fluturi, deopotrivă de albi.

Somnul îmi era speriat de alt scandal.

Mai era la noi în curte o casă de nebuni: Pascu, Tinca — nevasta lui — și fetele lor Sultana, Domnica și Fana. Bărbatul o purta pe femeie în cărucior, de la poartă în fundul curții și de acolo iar la poartă. Bătrâna era o stârpiciune cu bărbia adusă spre nasul coroiat și gura strânsă, creață, peste gingiile fără dinți. Avea un vocabular înspăimântător de ocări și blesteme.

Nu lăsa niciodată din mână un baston cu vârful ascuțit.

Pascu, înhămat la căruciorul ei ca o gloabă de pripas, îndura loviturile cu stoicism de cal la saca dar țipa, scos din fire de durere, când îl înțepa baba cu bastonul în pulpe și ceva mai sus.

— Nu mai da, soro — se ruga el — nu mai mă-mpunge, surioară dragă, tu nu vezi că trag? Vrei să fug în trap? Iacă fug...

Sărea, cât era de neputincios și necheza, ca un armăsar împiedicat.

Mă cutremuram și intram în casă, să nu-l mai văd.

Mădălina picior-de-lemn se certa cu oloaga — ceartă de bună dimineața, cu ocări, cu păr smuls și cu haz ca o zgârietură cu un capăt de tablă ruginită, în obraz.

Tinca sta la pândă, s-o vadă pe vecină când pleca la spălat și striga la ea, cu gura fără dinți.

— Fă, ai grije de stârpitura aia de Lenora, c-o să iasă o stricată. Ieri a scos limba la mine și și-a bătut burta goală, în văzul tuturor.

— Ba mai bine vezi de pramatiile tăle, fă — avea răspunsul la comandă Mădălina picior-de-lemn — c-au ajuns să le arate mahalaua cu deștu.

Se spurcau, țipau și se luau de păr.

Spălătoreasă o răsturna pe Tinca în țărână, cu căruciorul peste ea.

Pascu nu mai avea putere să articuleze.

Atrasă din casă de văicăreli, Fana se apropia fără cuvânt de dușmancă și o arunca la pământ, cu un singur brânci.

Desprins din legătura rudimentară de sfori și curele, piciorul de lemn se da rostogol până în șanț, în timp ce Mădălina, în cădere, își arăta bontul mutilat și pântecul tot. Sultana și Domnica se repezeau la ea, s-o desfigureze cu unghiile, iar Fana încerca să-i spargă piciorul de lemn cu toporul, să nu mai aibă cu ce pleca unguroaica la muncă.

Din fericire, Ivan apărea în prag, cu o curea în mână.

Nimeni nu mai mișca. Surorile trei îi știau de frică. Rusul le învinețise de câteva ori spinările. Nu-l fascina surâsul cu care îl întâmpina una din ele, nici sânii goi și plini ai celeilalte.

— La mine nu place scandal cu fămei!

Asta era lege. Orice abatere ustura și lăsa urme în carne.

Cârpaciul se învățase să descurce lucrurile. Mai întâi le lua de mână pe cele trei surori și le obliga să intre în casă. O ajuta apoi pe Mădălina să-și lege piciorul de lemn și o conducea până la poartă.

— Pleci la muncă tău, fămeie.

Tinca sta în țărână, cu căruciorul peste ea și țipa că moare. Ivan se întorcea de la poartă, tacticos, o ridica în brațe ca pe-o cârpă, cu cărucior cu tot și amenința c-o aruncă pe maidan. Fetele țipau în odaie, speriate, dar nu aveau curaj să iasă în curte. Fâstâcit, Pascu umbla fără rost, de colo până colo și țopăia în jurul rusului, ca un popândău. Se ruga, scâncind, să nu-i ucidă baba, că moare și el de durere.

Ivan se uita, la stârpitura asta de om, de sus și trist. O lăsa pe Tinca jos, în căruciorul pe roate, îl prindea pe bătrân de guler și-l ridica, până la înălțimea umărului, cu mâna întinsă în lături și fără efort. Pascu agita inutil brațele, da din picioare și striga chiriașii, la rând și pe nume, să-l scape. Ivan îl arunca în lada cu gunoi și-și scutura palmele, cu o strâmbătură de scârbă

Sultana și Domnica dormeau până seara, când plecau, gătite și înroșite în obraz, nu știam unde. Se întorceau în zori, palide, cu cearcăne la ochi. Fana, sora lor mai mică, umbla toată ziua pe maidane și venea acasă după apusul soarelui, obosită și flămândă. Când intra ea pe poartă, surorile mai mari își luau tălpășița.

Noi, haimanalele, o poreclisem Fătălău pe Fana. Era mai tânără ca mine cu un an dar mai voinică. Părul, cu lumini albastre în buclele negre, răvășite pe umerii rotunzi și sănătoși, arși de soare, se împărțea în cărare la mijloc, ca să încadreze o figură în oval perfect, luminată de ochii mari, în migdală și albaștri. Era, în tot trupul acela subțire și șerpuitor, un clocot, un neastâmpăr de animal sănătos, puternic. Avea în fiecare pas, în atitudini, în gestul cu care știa să-și arunce părul ud pe spate, cu o singură smucitură a capului în sus, o eleganță în adevăr surprinzătoare pentru fata cu nume băiețesc și cu poreclă la fel, din curtea pe care mahalagiii o numiseră, cu drept cuvânt, pentru că nu scăpa o zi fără scandal: casa cu nebuni.

Fana se scălda, goală și în rând cu noi, la apă mare.

Lângă podul de fier (trecea trenul de Giurgiu pe sus, dimineața, la prânz și seara, cu uruit de roți) era canalul mic. Prin el se vărsa, în Dâmbovița, apa de la uzină.

Sora mică spinteca valurile, repezi și clocotind, ca o săgeată. Dincolo de pod, era canalul mare. Din gura fantomatică, de ciment și întuneric, venea un zgomot surd, ca un bocet sau ca o chemare haotică în moarte.

Singură Fana avea curajul să înoate împotriva apei și să pătrundă înăuntru, până nu o mai vedeam și nu-i mai auzeam glasul.

La stăvilarul de la Ciurel, unde gârla era așa de adâncă, uneori, că nu-i da nimeni de fund, fata se suia pe parapet, lipea picioarele și ridica brațele — cu trupul gol superb conturat în lumina plină a soarelui — și cu o singură și ușoară zvâcnire în vârfuri, făcea un salt în sus și cădea în apă: toată un arc despicând văzduhul.

Sta la fund mai mult ca oricare din noi și scotea capul din valuri departe, râzând și bătând din palme.

Fana călca apa și știa să facă pluta, înota voinicește, cu o mână sau cu amândouă, pe un umăr sau altul.

Când obosea, se urca pe mal și se răsturna pe iarbă, s-o înfierbânte soarele din nou.

Noi ne adunam în jurul ei, ca o gardă credincioasă și mută. Dacă încerca să se apropie o haimana din altă mahala sau din altă bandă, îl luam la goană cu bolovani.

Fana se întorcea cu fața în jos, își ridica bărbia în palme și se uita la noi, zîmbind, cum o apăram...

CAPITOLUL III - Se împletesc destine peste timp

Primele ploi reci ale toamnei îmi aplecau aripele.

Mureau isprăvile și elanurile. Mă despărțeam de mărăcini și de haimanale. Nu știam, la despărțire, să ne dăm mâna și să ne sărutăm. Învățasem să plângem pentru șapca uitată uneori în grădinile sârbilor, în panica retragerii, când eram fără veste înconjurați de câini răi și de tirani în șalvari, între pepeni sau în tufele cu agrișe. Lacrima era un protest, când ne sfâșiam fără voie cămășile, în lupta ce ne da rostogol și încleștați, pe malul gârlei, de sus și până în apa caldă și murdară. Suspinam când așteptam, prinși în altă mahala și cu mâna încleștată pe piatră, să ne înconjure dușmani mult mai numeroși și furioși că îndrăznisem să trecem prin „țara lor”, fără o prealabilă înțelegere și fără să plătim un bir în nasturi, în bile, în arșice și felii de pâine.

Dar acum era o tristețe mută, învăluitoare, mai presus de lacrimă.

Ne adunam, zilnic, în adăpostul de sub podul de lângă canalul mic și ne uitam nemișcați, fără gând, pe sub arcada de piatră, la cerul aproape, cenușiu, covârșitor. Ploua mărunt, cum plouase în ajun, în gârla ce crescuse. Malurile erau pustii, de la noi până la Ciurel și de la canalul mare până la podul de la Cotroceni, pe care vedeam cum trece, ca în ceață, tramvaiul electric

Acolo știam, de mult, o salcie bătrână despletită în apă.

Era, în fiecare din noi, o salcie despletită.

Uneori, vântul arunca sub arcadă pumni de frunze galbene. Ni se așezau pe mâini, în păr, pe umeri. Nu le scuturam. Ne uitam la ele, tăcuți. Le lua altă aripă de vânt și le zbura în vâltoare. Le priveam plutind, duse de apă și date la fund. Ne înfioram și păstram o frunză, ca o inimă, în palmă.

Strângeam pumnul, să nu ne fure toamna inima.

Când se însera, pătrunși de umezeală și tremurând, plecam spre casă, cu pasul rar prin ploaie și ochii în pământ. Ne învoiam să ne întâlnim mâine, tot la pod. Speram că o să fie frumos. A doua zi, însă, eram mai puțini în adăpost și așteptam zadarnic soarele înviorător, să spargă norii și să supună vântul rău. Tovarășii de joacă și de tristețe renunțau, unul după altul, la ceremonialul păgân al tăcerilor și melancoliilor de sub arcadă, bucuroși că, în cuibul părintesc, nu-i mai bate toamna cu pumni de picuri reci în obraz.

Numărul celor ce veneau să aștepte soarele era din ce în ce mai mic, până rămâneam, în culcușul de piatră, numai eu cu Fana.

Stam alături, cuprinși cu mâinile pe după gât și ne uitam cum trec trenurile, peste podul de fier ori ascultam clocotul surd, cobitor, ce învolbura apa în canal și o deborda, înspumată și aburind, peste marginile de ciment. În râul nisipos și galben, valul limpede de la uzină tăia în curmeziș, de la malul celălalt spre noi, o cărare albă.

— Tu vezi cum plouă, cu stropi mici, în gârlă? Parcă i-ar împunge luciul cu ace puse unul lângă altul...

Fana se descuraja.

— Nu mai răsare soarele!

Ne cutremura un frig lăuntric.

— Să știi că nu mai iese soarele până la primăvară...

Primăvara era departe.

Fără soare nu mai aveam nici un rost. De atunci și până la primăvara pe care începusem s-o așteptăm, cu prima zi de toamnă rece, prevestitoare, urma să ne îngropăm între ziduri și sub tavanul jos de acasă, să stăm cu nasul lipit de fereastră și să privim cum plouă sau să ascultăm, sub streșini și prin hornuri, șuierul viforului. Trăiam cinci-șase luni o viață moartă. Ne imbecilizam desenând oameni și flori, pe geamul aburit, cu un chibrit stins. Eram prea mari acum să ne mai bucurăm că, la iarnă, vom număra câte ciori vin și zboară din salcâmi și roșcovi sau că vom face, din tablă și boabe de porumb, clopoței pe care să-i sunăm, în seara când vor dansa prin aer primii fulgi de zăpadă, mari și ușori.

Nu mai așteptam, de mult, cu gura deschisă spre cer, să prindem pe limbă și în gene, crainicii pufoși ai iernii.

Noi ne închinam, de câțiva ani, numai soarelui — pentru că prin el evadam pe maidane, în larg și senin, din casa cu nebuni.

Soarele ce ni-l fura toamna — toamna pe care încercam să ne-o închipuim...

— Cum crezi tu că e toamna — mă întreba Fana, clipind repede. Eu zic că-i o cumătră urâtă și rea, cu picior de lemn, ca unguroaica de Mădălina. Sau ca Safta țiganca.

Mă uitam cum plutesc franzele veștede pe apă.

— Eu zic că-i o femeie care oftează ca mama.

Se însera fără veste.

Tremuram de frig și de neliniște. Sub noi, clipocind în beznă, gârla învia glasuri din adânc. Podul de fier se profila pe cer ca o arătare albă, de animal apocaliptic. Jucau umbre, pretutindeni și ascultam, în fiecare fir de iarbă, o șoaptă. Fantasmele se ridicau din apă, ca un joc de flăcări, una lângă alta și erau ca flăcările, la un incendiu de fabrică, supte de întuneric. Noaptea își agăța pelerina cu pulpanele fluturate, în traversele podului. Vântul șuiera, bucuros de ispravă și se juca, zvârlind în sus și în lumina felinarelor de la uzină, volburi de frunze și de ploaie.

Aveam impresia că am rămas, singuri și mici, aplecați peste haos, departe de orașul cu străzi și necazuri și smulși, de o vrajă, din viața tuturor.

Ne înstreinam în noi și ne apropiam, cu alte gânduri, cu alte zvâcniri în sânge, cu amintiri ce dormiseră până atunci la fund — o moștenire pe care n-o știam de la cine și de când o purtăm în carne și sub frunte. Încercam să le limpezim, să lămurim un înțeles și să ne prindem de el. Visasem, în adevăr, de când mă știam, alături de Fana, într-un culcuș de piatră, pe o margine de apă fără nume sau cu toate numele laolaltă? Fata se înfiora de câte ori, mișcând piciorul, da rostogol o pietricică.

Strânși unul în altul, cu inimile zvâcnind la fel, ne căutam mâinile, să ne simțim alături și să ne privim în adâncul ochilor, de aproape și îndelung, într-o lumină ce se aduna în noi pentru întâia oară. Ne bănuiam, unul pe altul, zâmbind. Nu știam de ce zâmbim. Nu mai căutam un rost. Toate tainele trăiau în noi. Ar fi fost de prisos să încercăm să le dezlegăm. Ne mișcam, simțeam, trăiam la rîndu-ne prin ele, stăpâni și robi deopotrivă ai acestui mister de îngemănare sufletească.

Fana îmi lua mâinile reci și mi le încălzea, lipindu-le de gură, cu răsuflarea ei.

— Ți-e frică sau tremuri de frig, Iacov?

Iacov...

Uitasem că am un nume. Mama îmi zicea Puișor sau „câine de uși multe”. Tata mă chema așa: „mă, tu ăla mic” — ori mă mângîia, ca mama: Puișor! Chiriașii mă porecliseră Năpârstoc, că eram mic și slab, iar haimanalele cu cari mă jucam pe maidane mă botezaseră Ciuf-Ciufulici, pentru că umblam cu părul mare, cu coamă în creștet și buclele peste urechi, ca fetele. În adevăr, învățătorul mă strigase, în cei patru ani de școală, Iacov. Dar domnul Bacincu era un om mărunt și slab, nervos când nu era ursuz, iar numele cu care mă chema la tablă, să fac socoteli sau să călătoresc, cu nuiaua lui pe hartă, prin principalele orașe ardelene, mi se păruse aspru, nepotrivit cu mine, strein. Îl purtam ca pe un număr — un număr de tablă înfipt în haina albastră a hamalului.

Singură Fana știuse să-l muzicalizeze, să mi-l apropie și să mi-l facă drag.

Haimanaua cu ciuf și năpârstocul din casa cu nebuni nu mai mă interesau. Unul rămăsese pe maidane, murise o dată cu soarele, între mărăcini — celălalt știa numai s-o tragă de păr pe Lenora și să-i ronțăie zahărul.

Lângă Fana era altcineva, acum — un Iacov nou, apropiat de taine și muiat în apele unei nopți de mister.

— Ce reci ți-s palmele! Bagă-le la mine-n sân.

Mâna căuta înfiorată cuibul cald.

Capul mi se apleca pe umărul plin, cu un gest de supunere, de dăruire fără murmur.

Se ridicau din apă brațe de umbră și mă legau de fată, strâns, cu un fir pe care alte mâini aveau să-l rupă în curând, cu întâia prăbușire a visului ce-și crescuse aripile, în aceste înserări de cuminecare și de împletire a destinelor.

Ne deșteptam, cine știe când, să ascultăm cum trece un tren de marfă pe podul de fier, cu uruit de roți pe traverse. Locomotiva fluiera prelung, acarii își legănau lanternele în noapte.

Plecam acasă de mână, cu toată figura în ploaie și vânt. Nu ne mai păsa de frig. Toamna ne furase soarele și ne îngropase maidanele sub noroi. Nu mai aveam ce pierde. Fana cânta, cu o nepăsare îndărătnică. Se oprea, când luneca în mocirla galbenă a potecii dibuite prin beznă, să înjure vremea ursuză.

Ne apăsam palmele pe inimă, să-i cumințim zvâcnirile și urcam spre barieră, în fugă, râzând ca să înșelăm întunericul, singurătatea și frigul.

Lăsam în urmă ciulinii și mărăcinii, să-i frângă vântul și să-i îngroape, până la primăvara viitoare, zăpezile ce vor veni. Mi se părea că-i aud tremurând și scâncind, de singurătate și presimțiri. Încercam să cânt, ca Fana, ca să fiu și eu nepăsător, dar buzele erau amorțite și mi se umezeau ochii.

Lăsam în urmă mărăcinii și-l lăsam pe Ciuf-Ciufulici, mort între ciulini.

Fana pleca spre casă de mână cu Iacov...

CAPITOLUL IV - Un suflet crescuse răsucit și strîmb

Toamna era anotimpul incendiilor, al sinuciderilor și nenorocirilor.

Firește că și scandalurile erau mai numeroase acum și mai crâncene.

Mădălina lucra mai mult acasă, când era timp urât, cârpind și spălând rufele hamalilor și ale lucrătorilor din împrejurimi, iar Tinca se neurasteniza, singură în adăpostul pustiu. Erau necesare mai dese destinderi de nervi. Bătrâna sta la pândă, ca o veveriță și cum o vedea pe Mădălina picior-de-lemn ieșind în curte, o lua la ocări. Unguroaica o blestema să-i sece ochii și s-o mănânce viermii de vie, în cărucior. Lenora aduna noroi în pumni și arunca spre pălimarul oloagei. Fana alerga după ea și cu o singură palmă, după ceafă, o da tumba prin băltoacă. Fata se ridica urlând, plină de noroi pe burtă, pe figură și pe mâini. Mădălina încerca să se răzbune, înfigând degetele în părul frumos al Fanei, dar surorile două o prindeau de piciorul zdravăn și o trânteau cu capul de pietre.

Se făceau grămadă pe jos, urlau și se zgâriau, scrâșnind.

Când nu era Ivan acasă, să le frigă pulpele și spinările cu lovituri, Tănăsică umplea găleata cu apă, din butoiul birtului și le scălda. Dușmancele se astâmpărau ca prin farmec. Uneori încercau să protesteze că le udă, în așa hal, o scârbă de slugă și-l amenințau, Mădălina alături de cele trei surori, că-i scot ochii dacă se mai amestecă unde nu-i fierbe oala.

Dar prăvăliașul nu se intimida și nu știa de rușine.

Se jura pe papucii de atlas cu cari se plimbase Eva prin rai că, dacă nu se cumințesc, le înșfacă de păr, le culcă pe spate în mijlocul curții și le face, una după alta și fără alegere, miresele lui.

Băiatul era convins, în capul lui prost de flăcău cu buzele groase, cu ochii glumici și urechile clăpăuge, că în câteva ore ar stârpi certurile cumetrelor din casa cu nebuni — dacă l-ar lăsa jupânu’...

Femeile se speriau fără spaimă, scuipau și intrau în casă.

Tănăsică era o figură pitorească, un amestec ciudat de animalitate păroasă și de candoare. Nu știam când mănâncă sau când doarme. Om de încredere al birtașului, asuda — slugă fără odihnă și fără folos anume. Ca orice om de încredere, Tănăsică da în brânci muncind, nu avea leafă sau parte la câștig și se învățase să suporte, cu stoicism, toate ponoasele.

Varlam și Criste erau boieri, lucrau numai la ora prânzului și seara. Comandau bucătarului țigan ciorbe și iahnii de cartofi, așteptau porțiile egale, să le ducă la mese, stau de vorbă cu lucrătorii și se înjurau cu hamalii ori îl chemau pe ofticosul cu catastiv, la plată. Când nu aveau mușterii, se răsturnau pe scaun sub șopron, picior peste picior, și se scobeau în nas, prindeau muște ori strigau glume porcoase în urma lucrătoarelor tinere de la manufactura de tutun. Pentru osteneala asta aveau leafă, mâncare cu grăsime și carne, casă, un rînd de haine pe an și ceasuri atâtea de somn pe noapte.

Tănăsică era hamal și spălătoreasă de șervete și vase, tăietor de lemne și măturător, bucătar și chelner, contabil și spoitor de tingiri, fată în casă la Varlam și Criste și stăpân la pierdere, când se spărgeau farfurii ori se furau lingurile de lemn — cioacă a bătăilor și păgubaș din sărăcia lui de slugă la dârloagă...

— Mă, prostule — îl certa deseori Safta țiganca — de ce rabzi, la ce bun îți rupi bojocii-n tine muncind? Tu nu vezi că ofticosu ăla de jupîn își bate joc de tine? Dă-l dracului și caută alt stăpîn.

Tănăsică o asculta, ridica din umeri și se scutura tot, ca de un vis rău. Gîndul de ducă îl încerca o clipă. Toate necazurile se adunau în el și-i încleștau pumnii, dar revolta lăuntrică era o flacără repede stinsă. Sluga se înviora, i se lumina figura. Se uita prudent în toate părțile, să fie sigur că nu-l mai aude nimeni și se apropia de Safta să-i șoptească:

— Știu eu ce știu, coană!

Lipea un deget pe buze, ca o rugă, să nu mai spună la nimeni taina ce i-o dezvăluia și se transfigura, cu rîsul gîlgîit în glasul limpede acum.

— Tănăsică crede c-o să iasă bine peste un an!

Se jura, s-o convingă și pe Safta de adevăr, pe ochii boului din staulul lui Cristos. Flăcăul era un fantezist. Nu înjura ca Gore, nu striga ocări ca Mădălina și nu blestema ca Tinca. Vorbea în imagini. El singur știa că Eva purtase papuci de atlas în rai, că în staulul de la Betlehem a fost un bou cu ochi de copil, că Aprodul Purice băuse vin din cană de lemn, că sfintele mucenice aveau o icoană de aramă în sîn, iar îngerașii purtau clopoței în vîrful aripilor...

— La urma urmei, cucoană — se resemna Tănăsică — să zicem că n-o să iasă bine pînă la anu! Că jupînu e un cîine, iar eu un prost că rabd să mă bată! Mor că muncesc? Nu! Să plec? Unde? Pe matale nu te bate nenea Gore? Ba bine că nu! Pleci? Nu pleci. Păi vezi, cucoană? Rabzi — că așa ți-a fost scris...

Întreba din prag, cu glasul umed.

— Unde să plec? Pe cine am în lume?

Și cum țiganca nu știa să răspundă unor întrebări de cari atîrna existența lui Tănăsică fantezist și clăpăug, sluga își apleca ușor, cu un gest de renunțare, capul pe un umăr și-și despica gura într-un surîs ca o rană:

— Păi vezi...?

— Văd, mă Tănăsică — ofta Safta — cum să nu văd?

— Te bate? Ba bine eă nu! Pleci? Vezi să nu pleci...

Lovea cu pumnul în zid, ca o răzbunare împotriva adevărului ce-i lega, pe amîndoi, de viața cu umilințe:

— Aia e... mărul pe care l-a mușcat șarpele! Așa ne-a fost nouă scris: să îndurăm și să tăcem, ca morții în paraclisu de la poarta raiului...

Untul înserărilor cu ploi monotone, nopțile lungi și necazurile, îl înrăiau pe Gore. Hamalul venea acasă beat și tîrziu, de cîteva ori pe săptămînă, să spargă vasele cu piciorul, să se certe cu Paler și s-o tragă de păr pe Safta, că doarme cu lampa stinsă. Nu uita să bată cu pumnii în ușa meșterului ungur și să-l poftească afară, dacă se crede tare și e ceva de capul lui, la trîntă și la palme.

Bela încărca pușca de vînătoare și scotea țeava pe fereastră, ca un avertisment pentru vecinul rău. Chiriașii, adunați în jurul lui Gore să vadă ce-o să se întîmple, se călcau în picioare, fugind de frica armei cu două focuri.

Taină de nepătruns pentru mine, însă, rămăseseră scandalurile din casa simigiului și cîntecul epilogal și sfîșietor al rusului.

Cînd se întîmpla să treacă un miez de noapte fără nici un tămbăiău, eram siguri că vom fi smulși din somn de un semnal de incendiu. Mă înfioram, cu ochii mari în întunericul din sală, ascultînd. Fluiera mai întîi la fabrica aprinsă, cînd departe, cînd apropiat, în voia vîntului. Sirena sfîșia tăcerea umedă de afară, ca o chemare, ca un strigăt întretăiat de spaimă și prelungit, în ultim efort, ca o rugă și ca o deznădejde.

Știam unde arde fără să mai ies în curte, să văd în ce parte e cerul roșu. Dacă fluiera ca o lunecare de arcuș pe o coardă de contrabas, focul era la atelierul pentru industria lemnului, de alături. Dacă șuierul era limpede, subțire, aflam că flăcările au cuprins stivele de scînduri de la „Lessel”. Cînd, dimpotrivă, dau locomotivele alarma, pîrjolul mistuia depoul de mașini sau magaziile de mărfuri ale gării.

După cîteva clipe, toate fabricile din împrejurimi dau semnale la fel. Era un concert asurzitor, un urlet de disperare ce te smulgea din casă fără voie și te precipita spre locul sinistrului.

Mama umbla, cu mîna speriată, pe masă, pe scrin, pe dulapuri, după chibrituri. Tata își căuta pantalonii pe întuneric, se apleca lîngă pat și orbecăia după ghete, înjurînd că Puica nu mai aprinde lampa, zăpăcit, tremurînd ca mine și ca mine îmbrăcat, la întîmplare, cu haina pe dos sau pantalonii cu nasturii la spate. Obișnuit, încălțam ghetele schimbat și ne împiedicam în șireturi.

Tata pleca la fabrică în fugă, orbește. Făcea parte din echipa de salvare și era dator să fie prezent la birou, la orice oră din zi sau din noapte. Oriunde ar fi fost pîrjolul, înhămau caii la pompă, se echipau cu topoare, cu căști și frînghii, luau scările pe umăr și porneau spre foc, strigînd și agitînd uneltele, ca să-și poată face drum prin gloata curioșilor ce se adunau pe străzi, somnoroși, zăpăciți, buimaci, în panica generală.

Goana în noapte, sirenele ce nu mai conteneau, ale fabricilor, ideea că ne ducem la un incendiu, toate mă tulburau și îmi precipitau zvîcniturile inimii.

În urma noastră veneau și pompierii. Se auzeau, de departe, semnalele gornistului. Țipetele de alarmă, tropotul cailor, uruitul roților de la sacale pe caldarîm, scara impresionantă, cu manivele și sîrme întinse, pompa cu aburi, coifurile cu luciri galbene, metalice și topoarele în bandulieră, gîndul că ei sunt pompieri adevărați — mă exaltau...

Deasupra fabricii, cerul era o vîlvătaie. La poartă mișuna o mulțime imensă — umbre profilate pe fondul roșu al luminii cu care flăcările inundau curtea și strada. Intram, cu pompa și cu tovarășii din echipa tatei pînă în apropierea atelierului aprins. Era un zgomot infernal, o întretăiere de glasuri ce nu știau ce spun și de comenzi pe cari nu le mai asculta nimeni. Pompierii încercau să intre pe coridoare și uși, lucrătorii luptau să iasă, cu brațele pline de scule și de materiale. Se împingeau unii în alții, orbește, se călcau, se bruscau — se înjurau.

O forfotă eroică și ridicolă în același timp, fără folos, fără înțeles și totuși logică, fără îndoială în logica acelor momente de panică, de încordare nervoasă și de anihilare a oricărui efort de reculegere și de justă apreciere a pericolului.

În acest timp, flăcările se încolăceau pe sub streșini prăbușeau grinzile în atelier cu zgomot surd, în risipă de scîntei și spărgeau acoperișul, se ridicau spre cer, alături și sprintene, se aplecau în voia vîntului, dispăreau o clipă, supte parcă de întuneric și iar se smulgeau în sus, mai înalte, mai groase, mai sprintene și mai cotropitoare. Printre ele, zburau porumbeii. Îi vedeam trecînd, zăpăciți, orbi, nevinovați. Flacăra, ca o limbă de reptilă gîngăniile, îi prindea din zbor și-i precipita, cu aripile strînse, în jarul ce mistuia acoperișul.

Plîngeam cu pumnii la gură de mila lor.

Nu mă mai interesau pompierii urcînd cu agilitate scările ori spărgînd cu topoarele tabla de pe atelier, nici poruncile date de ofițer, prin gornistul de lîngă el, pompelor cu aburi și sacalelor. Știam că, la fiecare comandă prin goarnă, sergentul mecanic va răspunde trăgînd o dată, de două sau de mai multe ori, de mînerul fluierului ascuțit, strident. Nu mă mai impresiona, deocamdată, nici strigătul celor de la tulumbe, cari cereau în răstimpuri, cu glasul prelung, speriat, cînd se vedeau înconjurați de vîlvătăi: apă, apă, măăă...

Mă obsedau porumbeii, cu zborul frînt în flăcări.

Moartea lor era, pentru mine, cel mai tragic moment, din tot acel haotic și covîrșitor spectacol al distrugerii.

Plîngeam pentru sufletele albe, trecute prin purgatoriul incendiului și din nou întraripate pentru zborul din urmă și cel mai frumos, în limpezimile văzduhului cu drum fără întoarceri...

Tîrziu, în zorile tulburi, lăptoase, murdare de toată oboseala ce ni se lăsa pe pleoape ca un văl, din atelierul incendiat rămîneau numai zidurile afumate, cu geamurile sparte și ferestrele smulse din loc, cu acoperișul tot prăbușit peste mașinile inundate, răsucind în jurul lor curele arse. Mai stăruiau, sub grinzi și tablă, cuiburi mici de jar, să coloreze vag pustiul dintre ruini. Vedeam, prin golul de ochi orb al ferestrelor, crescînd și scăzînd pale de lumină roșie.

Parcă obosea și focul de atîta zburdălnicie de flăcări spre cer, de atîta mistuire și de luptă cu valurile de apă ale tulumbelor alimentate de pompa cu aburi și de pompele de mînă, pe cari le manipulaseră, neobosit, mahalagii și lucrătorii, sub comanda celor de la echipele particulare de salvare.

Era o delăsare, o destrămare de gînduri, o istovire generală, în pasul rar, mare și greu — în cizma cu carîmbii peste genunchi — al pompierului, în încovoierea oamenilor ce tîrau după ei tulumbele inutile acum și în lenea cu care se rostogoleau, din cînd în cînd, ultimele bîrne rămase prinse în ziduri.

Nu mai impresiona nimic.

Plecam spre casă. Pe drum, mă împiedicam și lunecam în toate noroaiele, istovit, cu somnul sub pleoape ca o beție amară și leșinătoare.

Mă deșteptam după prînz, cu capul greu, fără foame și fără gust de joacă. Fana mă lăuda că am avut curaj să plec la foc, în rînd cu oamenii mari și mă întreba cum a fost. Ridicam din umeri, mut, cu privirile usturate de lumină. Tresăream, arar, cu ochii mari în gol și nu știam de ce tresar. Fata mă sîcîia cu întrebări la cari nu era nimic de răspuns. Uitasem tot ce fusese peste noapte. Îmi rămăsese o uruială de motor în urechi și un gust leșios, de apă murdară și curele arse, în gură.

Dacă ploua afară, îmi lipeam fruntea fierbinte de geamul rece și mă uitam, fără să văd, pe maidanul cu basculă, spre bariera cu brațul de lemn, vopsit în roșu și alb, ridicat ca o amenințare pentru căruțele ce treceau, mici și încărcate, pe sub el...

Repetam, deseori: bariera — sonorizînd cuvîntul și căutîndu-i un înțeles pe care îl ascultam în mine, nelămurit încă în gînd dar clocotit și crescut în suflet, ca un neastîmpăr și ca o presimțire.

Mă obseda și mă speria uneori, în vis, brațul acela de lemn, ridicat spre cer, imperativ, ca un deget de stăpîn uriaș, stropit cu sînge. Cînd se lăsa în jos, greu, parcă despărțea două lumi, cu o poruncă mută: pînă aici! Porunca era, deopotrivă, pentru noi, orășenii din mahalaua cu nume rușinos și pentru cei de dincolo de barieră, poporul fără țară și fără sărbătoare al țigăniilor și al maidanelor fără hotar...

Fata eu nume băiețesc, însă, continua să mă supere cu întrebări.

— Lasă-l în pace — o sfătuia mama — că acum nu mai e bun de nimic, cîteva zile. De ce s-o fi ducînd la foc, dacă-i face rău!

— De ce să-i facă rău — se mira Fana.

— Știu eu? Nu-l vezi în ce hal e? Parcă-i scos din coșciug... Acu’ nu-i nimic. Stai să-l vezi cînd s-o însera!

Zidurile cenușii ale atelierelor de la manufactura de tutun Belvedere aveau patru rînduri de ferestre, la depărtare și în mărime egală. În toate geamurile se aprindeau becuri, ca un joc în sărituri, de la un etaj la altul și de la o latură la altă latură — patru brîuri cu străluciri mici și galbene. Globurile mari de la barieră își legănau lumina peste linii. La canton suna un clopot, semnalul de închidere a drumului. În necuprinsul triajului agonizau felinarele de la macaze, cu sticle verzi și roșii sau cu săgeți albe pe matul vopsit ai uneia din cele patru suprafețe semnalizatoare.

Uram becurile aprinse ca la o comandă diabolică. Ele chemau noaptea și vărsau întunericul pe stradă, ca o apă sau ca o pulbere curgînd pe acoperișuri și picurînd de sub streșini.

Plecam de la geam, prins neașteptat de un neastîmpăr curios. Mă plimbam prin casă. Îmi venea să fug afară și-mi era frică să deschid ușa. Cînd mă uitam, atent, la bătrînul din cadră, mi se părea că mișcă bu-zele. Închideam ochii, să nu-l mai văd, dar monstrul cu capul țugui și gura strînsă îmi rămînea, întreg și viu, sub pleoape. Țipam: „lasă-mă-n pace!” Încercam să cînt, ca Ivan sau ca Gore și mi se încleștau fălcile. Tremuram, cu sudoare pe frunte. Amețeam umblînd repede printre scaune și în jurul mesei. Deși bătrînul din fotografie nu mai mă obseda cu clefăitul lui de gură fără dinți, strigam nu știam cui și de ce: „lasă-mă-n pace!” Firește că, afară, lunecau prin băltoace pași de vedenii, că umbrele se adunau la geamuri, mă priveau prin spăr-tura perdelelor și se sfătuiau, în șoapte pe cari numai eu și vîntul le ascultam.

Mama încerca să mă smulgă din neastîmpăr, să mă ocupe cu ceva, să mă lege de un gînd senin. Știa întîmplări cu haz și povești, reînvia — pentru a nu știu cîta oară — isprăvile, în adevăr de basm, ale uneia din bunice, haiducă odinioară și frumusețe legendară.

Ascultam fără să aud și întrebam, fără rost, nimicuri cărora, în acele momente de tulburare, le acordam importanță. Mă pasiona îndeosebi păstorul cu oile și cîinele lui, pe care mi-l arătase Ivan cizmarul, într-o noapte, în globul luminos al lunii. Dar nu ascultam răspunsul, nu eram în stare să mă concentrez. Nu mai umblam prin casă, acum, și puțin îmi păsa de umbrele cu șoapte și de pașii vîntului. Era o liniște aparentă. Mă înviora gîndul că, în lună, e un ciobănaș cu fluier de soc și cîine mițos, între oi năzdrăvane.

O rugam pe mama să-mi spună povestea cu trei turme de miei și trei ciobănei, pe care o cînta, în fiecare duminică după masă, tata — ca pe un colind sau ca un descîntec de dragoste și moarte.

Mă înveseleam brusc — o veselie stridentă, mărturisită în gesturi nestăpînite, dezechilibrate, simptomatice, sub care creștea un sentiment de gol și de îndepărtare, de apăsare pe umeri, de lunecare și de pierdere a pămîntului de sub picioare.

Mă întristam tot așa de repede și fără rost.

Așteptam să se întîmple ceva, să năvălească un ins pe ușe cu o veste rea. Mă nelinișteam că tata n-a venit încă de la fabrică. Fluierase pentru încetarea lucrului sau nu? Întrebam, tresăream cu fiecare pas din curte și fugeam să dau perdeaua la o parte și să văd cine vine, iar întrebam, ca apoi să tresar din nou și să fug la fereastră. Mă obseda ideea că s-a întîmplat ceva cu tata — cu el sau cu altcineva, cu un om, cu mai mulți, într-un atelier sau în toate sălile de mașini industriale.

Dar Puișor apărea în prag, vesel cum nu-mi aduc aminte să fi fost de multe ori, în anii lui puțini și aspri. Strigam, fericit pînă la lacrămi și-i săream în brațe, să-l cuprind cu mîinile pe după gît, strîns, topit tot în îmbrățișare, să-l mîngîi, să-l sărut, să-l trag de păr și iar să-l sărut. Mă bucuram ca de-o comoară pierdută de mult și regăsită, pentru că eram sigur că, la fabrică se întîmplase ceva, că tata trecuse — în momentele mele de neastîmpăr și presimțire — pe lîngă o mare primejdie.

Aveam impresia precisă a morții ce sta la pîndă, în apropiere...

Văzusem atîția inși spînzurînd de copaci sau înecați la Ciurel, mutilați de tren sau rupți în bucăți de curele și transmisiuni, prin ateliere, că — fără s-o înțeleg sau să încerc s-o cuprind cu gîndul crud — începusem să simt moartea în mine și în aer, ca o aripă a cărei filfîire numai eu o vedeam, cînd îmi apăsam palmele de pleoape — gest instinctiv de concentrare pe care nu știam de la cine îl moștenisem...

Toți oamenii de la noi din mahala — fie că lucrau la fabrică, fie că erau căruțași sau hamali la magaziile imense ale gării ori în triajul plin cu vagoane de marfă — erau la fiecare pas pîndiți de moarte cruntă, sălbatică, înfricoșătoare: prinși de vîrtejul mașinilor și frînți în bucăți de cuțite, de nu cumva aruncați răsucit și făcuți fărîme de plafon, ca de acolo să se prăbușească, un mototol de cîrpe și de carne tremurînd încă în ultimul licăr al ființei, pe stivele de scînduri ori în mormanele de talaș, atunci cînd nu erau despicați de tenderul și de roțile unei locomotive, ca să rămînă deseori alături de linie, o singură mînă, vînătă, țipîndu-și revolta în pumnul strîns, cu toată groaza momentului și cu toată foamea, pe un codru de pîine — foamea lor, postum protestatară, de cîini ai vieții.

Alergam să văd un mutilat cu inconștiența fanatică, robitoare, ce mă smulgea din casă, cînd ardea undeva.

Dar înnoptările, după ce priveam bucățile de carne împrăștiate pe traverse, erau tot așa de chinuitoare ca și înserările ce urmau după un incendiu.

Prima noapte îmi era imposibil să dorm. După fiecare foc, trăiam și mistuiam în mine spectacolul halucinant al flăcărilor, iar toți porumbeii arși înviau și mi se adunau pe frunte, gîngurind și fîlfîind aripile. Mă sculam țipînd și fugeam să mă fac mic lîngă tata, tremurînd, vorbind fără șir, cu ochii mari în întunericul din casă, populat și el de șerpii vîlvătăilor și de aripi albe. Dacă, dimpotrivă, se întîmplase în ziua aceea o nenorocire, visam noaptea, fără să dorm, că toate bucățile de carne se adună laolaltă, că învie mutilatul și mă strigă pe nume. Plecam alături de el, sărind din traversă în traversă și glumind. Dar, între o glumă și alta, la un moment dat, fluiera o locomotivă. Venea spre noi, vijelios, un tren. Fugeam, să nu ne ajungă, dar pămîntul, la rîndu-i, ne fugea de sub picioare și ne apropia de bestia cu trei ochi aprinși: unul verde, altul roșu, celălalt alb — de un alb spălăcit, mortuar.

Alergam îngrozit, pînă mă deșteptam, urlînd de spaimă, în brațele tatei — speriat și el, alături de mama, dar liniștiți numaidecît, cînd înțelegeau că totul nu a fost decît un vis rău, ducă-se pe pustii locuri.

Mama îmi închina perna și se culca din nou, fără grije.

Era convinsă că o să mă apere sfînta cruce...

Dar sufletul acela crud, tăvălit prin toată mocirla vieții, fărîmițat de toate emoțiile tari, desfigurat de toate măscăriile unui trai comun în mascara unică a casei cu nebuni și străpezit de aceste nopți de coșmar și de sfîșiere, nimeni n-ar mai fi fost în stare să-l apere.

Prea curînd apropiat de adevărul brutal al vieții, prea devreme prins de aripă, lovit de toate tainele și sîngerat în toți mărăcinii necazurilor, sufletul acesta crescuse răsucit și strîmb, ca un copac cu fruct pădureț la gust și otrăvitor.

CAPITOLUL V - Descifrare în palmă și în vreme

Cu fructul acesta amar în palma întinsă am intrat în lume, prin gangul umed, plin de necazuri și taine, al casei cu nebuni, copleșit fără să înțeleg, simțind adevărul în mine ca un spin și murdar de toată murdăria ce mă înconjura.

Mama nu uita să-mi închine perna, cînd mă culcam.

— Fugi la rugăciune, drace! Roagă-te la Dumnezeu, să crești mare...

Un motiv de întristare, pentru mine și bătrîni: isprăvisem clasele primare dar nu crescusem mare! Meșterii nu mă primeau în fabrici și ateliere, să-mi aleg brățara de aur a unui meșteșug, pentru că eram prea mărunt și slab.

— Ce să facem cu el? Mai ține-l un an acasă și îndoapă-l ca pe curcani, să prindă vlagă...

Tata ofta, trist că trec anii și rămîn haimana pe drumuri. Mama, însă, nu se descuraja. Era sigură că, pînă la toamna viitoare, o să ajung cît un plop, dacă o să mă rog la icoană.

— Închină-te, să te faci mare, Puișor și să nu mai visezi urît...

Mă uitam, absent, la îngeri și sfinți și mișcam buzele.

Icoana închipuia în linii, în culori și slovă necunoscută, o poveste de dincolo de moarte și din cer.

Fusese împărțită în cinci vămi. Între ele pluteau nori cenușii, mohorîți, să aibă îngerii și mucenicii cu aureolă pe ce să calce.

Prima vamă, inferioară, era împărțită, la rîndu-i în cincisprezece chinuri ale iadului. Păcătoși și păcătoase, în pielea goală, spînzurînd de limbă sau legați cu capul în jos, se părpăleau în flăcări. În vama următoare, de-o parte era învierea din morți, de alta chinurile tartarului. În mijloc, străjuia un înger cu sabie de foc în mîna stîngă. Răposații apăreau zîmbitori din pămînt, pe lîngă crucile mormintelor. Dar nu dormiseră toți în umbra crucii. Pe unii îi mîncaseră fiarele. Vor veni și ei în cer, pentru că o balenă, un crocodil și un leu se apropiau de arhanghel și vărsau, din gura deschisă larg, victimele foamei și sălbăticiei lor. Ce prigoană îi aștepta și aici? Doi draci prinseseră în lanț o armată de netrebnici: muritori de rînd, stăpîni atotputernici odinioară și călugări, femei stricate și bătrîni cu bărbi încîlcite. Diavolii îi trăgeau spre iadul închipuit ca o mare de flăcări, în care suferă, plîng și țipă nevrednicii să vadă lumina paradisiacă. Un tartor îi împungea cu un trident, în timp ce altul se bucura că-l ține de beregată pe avarul nedespărțit de punga lui cu aur. Firește că, peste oameni și chinuri, zbura un înger, să aducă mustrări, cu glas de trîmbiță, pentru sufletele pierdute în acea vale a plîngerilor tîrzii. Un șarpe gros, verde, înfășurat de la coadă la cap de o panglică pe care nu știam ce scrie, se ridica din foc să gonească sfîntul cu goarnă, dar gura lui de smoală aprinsă nu putea să atingă vestmîntul roșu și albastru al celestului trimis să smulgă, de pe buzele fripte de sete, un gemăt de pocăință.

În vama superioară era judecata. O cumpănă, în mijloc, cîntărea faptele bune și rele. Oricît de mult ar fi tras doi nichiperci de talgerul cu păcatele muritorului ce aștepta, gol și pur, virtuțile lui erau mai grele și omul avea să intre în raiul cu porțile deschise și împodobite cu crengi înflorite. În calea fericiților pe veci, alt înger arunca trandafiri.

Peste toată această întîmplare cu zîmbete și plîngeri, cu bucurii ce nu vor fi vis și nenorociri peste cari n-o să se mai aștearnă praful uitării, plutea izbînda crucii, la care veneau să se închine regi în hlamidă și patriarhi cu cîrje de aur, fecioare în alb și copii cu ramuri verzi în mîini. Era glorificarea credinței și aureolarea lui Isus. Mîntuitorul sta pe un tron luminos, în ultima vamă a văzduhului din icoană, înconjurat de apostoli și de aripioare cu capete de copil zburînd în jurul lui ca fluturii pe lîngă o floare...

Cînd eram singur acasă, iarna îndeosebi, mă urcam în pat și mă uitam ore întregi la icoana asta mare, încercînd să înțeleg tot ce văd și să nu mă sperii de tot ce înțeleg.

Uneori, împărțeam nefericirile și recompensele celeste, pentru cei din curte, după canonul din poză. Pe Tinca o spînzuram de limbă și o aruncam în foc. Lenora trebuia să încalece pe capul șarpelui și să țipe de frica dracilor. Ivan zbura, înger cu goarnă, pentru că știa să cînte frumos. Pe Gore îl aruncam în gura crocodilului, iar pe Mădălina o lăsam mîncată de leu, curios să văd dacă bestia cu coamă o să-i înghită și piciorul de lemn. Tino Stavros pleca în iad fără să mai treacă pe la cumpănă, în timp ce grecoaica și Tănăsică, de mînă cu mama și cu Fana, intrau în rai, mîngîiați pe obraz de sfîntul portar. Nu știam ce să fac cu Paler, cu cei doi ilfoveni și cu Pascu. Pe hamal, scăpat printr-o minune din gura crocodilului, îl obligam să se descarce de păcate în fața judecătorilor. Strigam la înger: „să faci ce vrei, cu el și cu țiganca lui”...

Era o joacă de copil. împărțeam omenirea ce mă înconjura, iconar ca oricare altul, în răi și buni, în victime și călăi. Acesta a fost întîiul gînd lămurit sub frunte. Îl repetam în fiecare seară, cînd mă rugam: „precum în cer așa și pre pămînt”...

Alteori uitam de vecini. Mă cocoțam pe un scaun pus în pat, ca să fiu mai aproape de cer și de taine și priveam pierdut, smuls din casa cu nebuni și din lume, la icoană. Încercam un sentiment de desprindere, de evadare din pantalonii cu brăcinar de sfoară și din cămașa în culori lipovenești, ca și cum mă apuca o mînă invizibilă de chică, mă ridica în sus și mă lăsa, chip și eu ca oricare altul din poză, pe malul apei din care scoteau capul balenele și crocodilii, ca să învie din gura lor oamenii mîncați cine știe cînd și pe ce meleaguri ale vieții pămîntene. Eram îmbrăcat ca îngerii, zîmbitor ca patriarhii, senin ca sfinții și ușor ca aripioarele cu capete blonde de copil, din jurul lui Isus. În zborul lor recunoscusem sufletele albe ale porumbeilor morți în toate flăcările incendiilor.

Urcam de la o vamă la alta, ca în vis. O auzeam pe Tinca țipînd în tartar, Fana îmi făcea semn cu mîna, din poarta raiului, să mă apropii, iar Tănăsică se bucura, bătînd din palme și plîngînd de fericire că nu se înșelase, cînd îi spusese Saftei lui Gore că „o să fie bine peste un an”! Acum era bine pentru el, era frumos, uitase toate umilințele și nedreptățile ofticosului cu catastiv, scrumit, de mult în jurul iadului.

Nu mă apropiam de paradisul ce mă chema prin Fana. Căutam pe altcineva, printre regi cu hlamidă și cuvioși, de la un nor la altul, pînă sus, la picioarele lui Isus. Întrebam, umblam neastîmpărat de colo pînă colo, întrebam din nou și iar plecam, despicînd văzduhul cu zborul meu, pînă la malul unde înviau morții, în vecinătatea torturilor și sub fericirile promise ale raiului.

Strigam de acolo, din pragul dintre viață și moarte, spre depărtări și înălțimi, puternic, cu palmele la gură și ochii crînceni:

— Unde e Dumnezeu? Îl caut pe Dumnezeu...

Se cutremurau văzduhurile și mă deșteptam căzînd în pat, rostogol, cu infernul și cerul peste mine. Nu mă mișcam. Scînceam, cu mîinile încurcate printre picioarele scaunului și cu icoana apăsată pe umerii mei, ca o piatră de mormînt. Stam așa pînă intra mama în casă.

— Ce făcuși, împielițatule — se speria ea — pliciind palmele și oprită în prag.

— L-am căutat pe Dumnezeu — urlam de sub cadră și cioburi de geam, fără lacrămi.

Puica se mira, cu mîna la gură, tristă că are un copil stricător și buimac din fire, ca mine. O lăsam să se mire și îmi apăsam lama cuțitului pe frunte, să dau înapoi cucuiul ce mi-l făcuse, în cădere, un colț al ramei de stejar. Eram furios pe mine, pe icoană, pe mama și pe tot cerul, cu vămile și crucile lui victorioase. În prăbușirea mea din slavă și în semnul de la frunte vedeam o răzbunare a lui Dumnezeu — pentru că îndrăznisem să-l caut și să-l strig pe nume.

Mama afirmase un mare adevăr pentru mine: că milostivul se afla pretutindeni. Nu era nevoie să mă cațăr pe scaune și să intru cu tărtăcuța prin geamuri, ca să-l găsesc. Am început să-l caut, cum spusese bătrîna, pretutindeni și s-a întîmplat să-l întîlnesc la noi în curte, într-o zi de iarnă, cu soare mult pe zăpada orbitoare.

În fața ferestrei de la sală era un copac rămas — ca mine — pipernicit, fiindcă nu-l înviorase soarele primăverilor și nu-l crescuseră ploile darnice. Numai Mădălina îi turna, la rădăcină, lături.

Vrăbiile se opreau în crengile lui, ciripeau spre mine, vesele și săreau pe zăpadă, să ciugule firimiturile de pîine pe cari le aruncam, în fiecare zi, după masă. Mă uitam la ele, din casă și băteam cu degetul în geam, să le dau de veste că le văd și mă bucur de zburdălnicia lor de bulgărași cu aripioare.

Nu știu de unde se pripășise la noi în curte o pisică mare, neagră, ca un duh necurat. O uram pentru că, de cîte ori o întîlneam, se încorda, zburlită, cu botul pe labe, gata să sară pe mine. Miorlăia dușmănos, răsucind și întinzînd coada stufoasă și mă fixa cu ochii despicați și crescuți. Nu puteam să-i suport privirile și țipam, cu capul ascuns în palme, pînă venea Ivan, din magazia lui, s-o prindă de gît și s-o arunce pe casă. O ura și rusul. Pisica îi furase pîinea de cîteva ori și-i răsturnase sufertașul cu mîncare.

Animalul dormea în poala oloagei. Tinca o mîngîia cu un nume de floare. Noi o botezasem, cu o dușmănie egală pentru bestie și stăpîna ce-i da să mănînce, Gașperița.

În după-amiaza aceea revelatoare de iarnă, ce avea să mă apropie de Dumnezeu, rămăsese o singură vrabie în copac. Zburda din cracă în cracă, se ciugulea sub aripă ori striga spre mine: cip-cirip, ca un rîs nevinovat și ca o mulțumire că-i aruncasem un miez de pîine. O strigam, la rîndu-mi, prin geam, cu mîngîieri și o întrebam dacă nu-i e frig afară, prin zăpadă — mică și fără adăpost cum era. Pasărea își tremura aripile, ciripind: nu, nu! Mă înțelesese și încerca să mă convingă că ei niciodată nu-i e frig.

Dar, în zburdălnicia jocului, pisica a lucit priviri de pradă.

Gașperița se apropiase de pom cu pașii rari, atenți, imateriali. Cînd am văzut-o am tresărit. Era prea tîrziu ca să mai ies afară, să gonesc duhul negru ce se tîra pe pămînt încet, sigur, cu ochii fascinanți. Am bătut cu pumnii în fereastră, să sperii vrabia, am strigat la ea să plece, că vine pisica și-o omoară. Pasărea însă, nu presimțise moartea în apropiere. Se ciugulea sub aripă. Așa a prins-o animalul în gură, în săritura ce-a făcut-o, ca o vedenie, prin fața mea.

Nu am chemat pe nimeni, să smulgă prada din ghearele Gașperiței. Nici eu nu am ieșit repede afară, să încerc s-o scap.

Încremenisem la geam, fără gînd.

Vrabia plîngea în mine: cip-cirip, mi se ascunse în inimă și se zbătea, cu aripele deschise: cip-cirip, cu un plîns, ca o dojană, ca un protest. O ascultam, cu o lacrimă prelinsă în bărbie, slab, proptit de zid să nu cad, cu desăvîrșire deprimat. Dacă incendiile și nenorocirile mă cutremurau, tulburînd și răsturnînd în mine toate imaginile, scena asta neașteptată, de o clipă, cu o pasăre mică și o mîță de smoală, mă anesteziase. Înțelegeam, pentru întîia oară, că sunt dureri mai presus de plîns și de zbucium.

Seara, la masă, am povestit bătrînilor ce se întîmplase. Întrebasem: „de ce”? Era o întrebare ce mă chinuia, pe care o strigasem în mine, ca să nu aflu un răspuns.

Tata a surîs vag, cu toată limpezimea ochilor în lumina lămpii. A surîs și m-a mîngîiat pe frunte, îndelung, cu mîna ușoară. Pe el nu-l impresionase isprava Gașperiței. Îl îngînduram eu, pentru că: „tare eram bun la inimă și mult o să sufăr în lume”! Mama, însă, a ținut să mă convingă, în timp ce aduna firimiturile de pe masă, că nu se petrecuse nimic deosebit. Vrabia era sortită să mănînce musculițe, pisicile mîncau vrăbii, cîinii omorau pisicile...

— Vorba mamă-ti, Puișor — a oftat tata. Tu nu vezi? Se mănîncă unii pe alții...

Am întrebat, aplecat peste masă, cu buzele albe;

— De ce?

Nu bănuiam că răspunsul, așteptat ca o dezlegare în conștiință, mă va apropia de cer.

— Pentru că... așa a lăsat Dumnezeu!

Am bîlbîit, nu mi-aduc aminte ce și am căzut pe scaun, slab, cu bărbia în piept.

Dumnezeu, pe care-l căutasem în icoană și-l chemasem în mine, mi se arătase în gheara ce sfîșiase pasărea, îmi vorbise prin gura ce devorase prada mică...

Tîrziu, am ridicat ochii spre icoană, umezi și am privit-o lung, cu încrîncenare în pumni și cu părere de rău în suflet, ca pe un vis și ca pe o jucărie de care trebuia să mă despart pentru totdeauna. Se prăbușise ceva în mine și se căscase un gol — un pustiu în care gîndul era zbor de liliac peste încremeniri de ape sub sălcii și sub lună. Mă simțeam singur dar crescut, mai puternic, cu o cută adîncă între sprîncene. Cu o încordare de voință în smuncitura în sus a capului, ca să-mi descopăr fruntea, aruncînd spre creștet șuvițele de păr ce-mi lunecaseră pe tîmple, am vrut să strig, pentru mama și pentru gîndul ce mă copleșise: „eu nu mai mă-nchin la icoană!”

Nu știu dacă acest prim efort de eliberare a fost prea istovitor pentru plodul de atunci sau dacă, în gîndul ruperii de credință, m-a durut, în subconștient, ideea despărțirii de copilăria legănată, atîta vreme, de sufletele albe ale porumbeilor întîlniți în capetele bucălate și blonde din jurul lui Isus și de sfinții — toți la fel și frumoși, în vestmintele lor roșii și albastre: acel roșu apostolic pe care a fost scris să-l întîlnesc, mai tîrziu, fluturînd pe o baricadă...

Adevărul e că am plîns, cu capul căzut pe umărul tatei, nestăpînit.

— Of, că tare ești prost — se mîhnise mama. Poftim la el ce risipă de lacrimi, pentru un pumnișor de vrabie...!

Tot așa mă certa Puica și toamna, cînd mă întorceam acasă plîngînd de mila mărăcinilor și a scaieților cu floarea în puf violet, pe cari-i lăsasem, singuri și frînți de vînt, să-i biciuie ploile și să-i îngroape zăpezile ce aveau să vină, cu viscolul scăpat pe maidane ca un mînz sălbatic. Pentru ea, mărăcinii și scaieții erau niște buruieni și atîta tot. Se uscau toamna, înviau primăvara, alții și tot ei, fără nici un rost. Pentru mine, însă, în serile cînd așteptam cu Fana alături, sub pod, o minune în care, rînd pe rînd, tovarășii de joacă și de isprăvi se bucurau că nu mai cred, ca să poată rămîne în adăpostul cald de acasă, toate aceste nevrednice uscături și buruieni, cum le botezase mama, începeau să aibă un suflet, să simtă, să prindă glas și să mă cheme, să mă roage, să plîngă — un plîns ce numai eu aveam urechi să-l aud — că le las singure, fără apărare în noapte și în furtună. Parcă-i vedeam cum tremură și se adună unul lîngă altul, mărăcinii laolaltă cu ciulinii și scaieții, mici și scuturați de spaimă, copii și ei ca mine, uzi, vineți de frig, scîncind, plesniți cu biciușca vîntului peste ochi cînd încercau să se apere de ploaie, dezrădăcinați și dați peste cap, amestecați cu noroiul și clisa galbenă, de

șuvoaiele de apă ce inundau — scurse pe cele două versante ale dealului cu linia ferată — coclaurile.

Sufletul acesta obidit și mut, al maidanului, trăia în mine.

Mama filozofase la fel.

— Nu mai plînge, prostu’ mamei! Așa e soarta lor de mărăcini! Scaieții rămîn pe cîmp, se ofilesc și putrezesc, rîndunelele pleacă, vrăbiile ciripesc în cuiburi mici, noi ne adăpostim în case. Parcă oamenii nu mor și nu putrezesc? Pe vrabie cine-o apără, pe noi cine ne plînge...?

— Fiecare: om, pasăre, vierme sau buruiană, orice lighioană, are un noroc scris în frunte. Sau, cum am spus adineauri: o soartă...

Adevărul ce mi-l dezvăluise mama, cu cîteva luni în urmă, în noaptea cu plîns pentru sufletul maidanului zgribulit de frig și rămas în mine, cu țepii mărăcinilor înfipți în carne, mi se limpezise sub frunte abia atunci, în seara aceea de schimbare la față, cu ninsoare molcomă, cînd umbra jucăușe a vrabiei mai stăruia încă prin crengile fragede ale pomișorului, ca un fulg de zăpadă sau ca un licăr.

— Așa e soarta Mădălinei, să aibă picior de lemn și să spele rufe la hamali? Care e norocul lui Ivan? Să dreagă papucii Saftei și să plîngă în fiecare noapte, de mila grecoaicei? Dar soarta grecoaicei? S-o bată simigiul?

Se înnodau întrebările în mine și nu știam cum să le smulg în lumină, cu ce vorbe să le spun. Închisesem ochii, să le simt, să le apropii, să le văd mai limpede. Se despica în mine o amintire și se desfăcea, miraculoasă, ca o floare japoneză în apă: Safta țiganca, cu un chiștoc de țigare stinsă în colțul gurii, dînd în cărți și ghicind în palmă...

Intrase într-o zi cineva la ea, un om cu figura suferindă, veștedă. Nu-l știa nimeni de unde vine și cine e. Apăruse, în prag, ca o arătare, înfășurat într-o pelerină. Toți ne uitam la el fără să clipim. Necunoscutul s-a apropiat de țigancă și a întins mîna, albă, cu degete subțiri.

— Să-mi spui care-i soarta mea!

Vorbise rar, cu un tremur uscat, sec, în glasul ca a părere.

Mă oprisem lîngă mama, cu gîndul la omul în pelerină și am întrebat, ca o joacă:

— Să-mi spui care-i soarta mea!

Puica a rîs.

— Fugi la naiba, ghibirdici cu nădragii-n vine!

Cum stăruiam cu palma întinsă, așteptînd banul de aur al norocului pe care și eu, ca orice buruiană sau lighioană, îl purtam în frunte, mama a surîs — alături de tata — m-a luat în brațe, mi-a suflat în față, ca în descîntec și a făcut: ptiu! cu buzele, ca în deochi.

— Soarta matale, Puișor? Nu ți-o cunoști? Să umbli haimana și să plîngi pentru toți mărăcinii pămîntului...

Vorbind, Puica îmi răvășise părul pe frunte, mă sărutase și mă mîngîiase — glumise...

Singur tata a tresărit, cu o întunecare vremelnică în albastrul ochilor și a lovit cu palma în gol, de la o tîmplă la alta, ca și cum ar fi vrut să gonească o vedenie.

— Tu, femeie, de nu ți-ar fi gura ursitoare!

Hoinar și să plîng pentru toți mărăcinii pămîntului..

Mi-am trecut degetele prin părul ciuf și am îngînat: „bine” — absent, fără întrebare și fără înțeles în mine, un bine de dincolo de noi și de casa cu nebuni, spus cu ușurința cu care îmi alegeam uneori, din palma întinsă a Fanei, o vișină necoaptă, amară, strepezitoare, ca să-i las, numai ei, cireșile dulci și cărnoase.

Mi se pare că împlinisem patrusprezece ani.

LA ÎNCEPUT A FOST PRIMĂVARA

CAPITOLUL VI - Soarele murise cu mărăcinii și copilăria

Primăvara intrase pe bariera orașului ascunsă în pelerina nopții și fără veste, cu ploi repezi, să spele copacii și acoperișurile de albul murdar al zăpezii și să gonească de pe maidane — în stoluri, cum veniseră, ciorile.

Mama deschisese geamul și ne trezise din somn.

— Primăvara, Puișor!

— Unde?

Întrebasem buimac, cu visul încă rămas în gene. Mă dezmeticisem tîrziu, și bătusem cu pumnul mic în zidul tare și aspru dintre noi și Mădălina.

— Lenoro, a venit primăvara!

Dar fata cu păpuși de cîrpă și plîns de pisică bolnavă nu mi-a răspuns. Știa oare, Lenora, ce e primăvara? Ea trăise, pînă atunci, laolaltă cu guzganii și gîndacii, între patru ziduri umede, floare veștedă în igrasia pereților. De cînd se mutase spălătoreasă în odaia de alături, fata ei nu trecuse pragul gangului. Cînd încerca să se joace în curte, o usturau ochii de lumină. N-o încercase încă dorul de ducă, nu evadase în imperiul florilor cu puf violet, nu se tăvălise prin iarbă și nu-și lipise tîmpla de pămînt, să-l simtă zvîcnind ca o inimă, nu se scăldase în valurile verzi ale cîmpului, nu se murdărise în praf și nu se spălase în spuma de la canalul mic, nici nu așteptase soarele sub pod, tristă că mor mărăcinii și ciulinii și veselă că vor învia cînd se vor topi zăpezile și va sparge Făt-Frumosul maidanelor, carapacea de broască țestoasă a norilor.

De opt ani, pentru acest fruct al întunericului, încă nu se făcuse primăvară...

Darabana ploii, pe acoperișuri, suna ca un cîntec de izbîndă.

Puișor a scos pumnii pe fereastră, i-a umplut cu apă de la burlan și m-a stropit, pe frunte și în sîn.

— Botezul reînvierii, mînzule!

Am spus, pentru tata și primăvară: „săru-mîna”...

Afară era un zvon ca o fugă de pitici cu clopoței minusculi în ciucurii de la opinci. Ascultam pentru întîia oară pămîntul respirînd adînc, ca un salahor în somn fără vise, în ajun de sărbătoare. Se desfăceau în ploaia caldă bulgării înghețați, ca mugurii și se înălța spre cer, din țărînă și copaci — prinos adus vraciului stăpîn peste moarte și renaștere — un neastîmpăr pretutindenesc, în care se împletise mersul ca un fir de paing al gîzelor, cu dansul despletit al sălciilor.

Urca în mine și în copacul pitic de la geam, viața — forța ce avea să despice în curînd, cu sabia firului de iarbă, piatra.

Mă îmbrăcasem cu pantalonii, să-mi fie mai ușoară fuga pe maidane, cînd s-o lumina și mă trîntisem peste plapumă, cu palmele sub cap, așteptînd să răsară soarele.

Cinci luni dorisem, în carcera sălii, sub ochii de spion și de spaimă ai bătrînului cu gura strînsă ca o pungă, clipa eliberării.

Știam sigur că nici Fana nu doarme. Sta la pîndă, cu tumultul primăverii de afară în inimă și în tîmple. Aștepta soarele, ca mine. Mîine îl vom privi de mînă, răsărind de peste depoul de mașini și ne vom bucura ca păgînii, țopăind în jurul focurilor aprinse pe ruinele rampei de vinuri din dosul cazărmilor.

Eram așa de dornic de evadare că, în imaginația mea de atunci, se topeau zăpezile în cîteva ore, se încrucișau poteci printre bălăriile crescute și înflorite ca prin farmec și se încălzea apa la stăvilar cu prima rază de soare, lunecată pe strălucirea undelor ca o rîndunică în zbor — să ne putem spăla de toată murdăria celor cinci luni de viață moartă.

Visam să trecem de la iarnă la primăvară cu un singur pas, ca la șotron.

Soarele, însă, a uitat să răsară a doua zi. Grămezile de zăpadă rămăseseră în curte, ca în ajun, cu gunoiul în vîrfuri. Ploua mărunt, acum, ca toamna, iar ciorile se strigau pe nume, plutind în burnița dimineții ca niște petice furate de vînt din vitrina unui dricar, smulse de un vîrtej în înălțime și lăsate apoi să cadă, plutind alene și în stoluri, peste mahala.

Primăvara ne mințise pentru întîia oară.

Rămăsesem în prag, trist și mă uitam spre cer, fără gînd.

Fana îngîna în fiecare toamnă, cînd așteptam singuri sub arcada podului: „să vezi că nu mai răsare soarele!” Îmi rămăsese în amintire glasul ei, ca un cîntec de goarnă după dricul unui soldat prost și flăcău. Suspinam, cu un țurțur de gheață în mînă: „să vezi că, primăvara asta, nu răsare soarele pentru noi”...

Sloiul rece mi se topea în palma caldă. Prelinsă printre degete, apa îmi picura pe vîrful piciorului gol, ca lacrămile.

Fana a venit la noi pe la prînz. Se așezase lîngă mine, pe scăunel, fără cuvînt. Era palidă. Plînsese. Umblase desculță prin zăpadă și tremura, strînsă sub broboadă.

Ne împărtășisem totdeauna gîndul bun și întristările. Trăisem unul prin altul, chip resfrînt în două oglinzi paralele.

Cînd plecam la ispravă prin grădinile sîrbilor, fata sărea gardul o dată cu mine, ca o umbră și nu mă lăsa singur, între dulăi și în mîna paznicilor cu șalvari. Eram mai voinic, mai temerar, dacă o știam alături.

Învățasem să înot dar nu mă tentase niciodată aventura. Cînd am zărit-o pentru prima oară pe Fana, însă, cățărîndu-se pe parapetul stăvilarului, am simțit un zvîcnet ca o poruncă în inimă și, fără să am timp să mă întreb ce fac, m-am pomenit dus, încins de soare și de încordare. M-am săltat în vîrfuri și am sărit, o dată cu, ea, în gol. În cădere, am văzut gîrla răsturnîndu-și malurile și urcînd, ca o gură haotică de animal. Apa s-a despicat pe lîngă noi, plesnind ca un bici cu sfîrc de mătase și m-am dus la fund, amețit. N-am mai știut de mine. M-am trezit plutind pe spate, cu brațele desfăcute, ca o broască izbită cu piatra de la praștie în cap.

Fana mă căutase în adînc, mă prinsese de păr și mă trăgea la mal.

Mă întinsesem, istovit, în răcoarea înviorătoare a ierbii.

— Nu-i nimic — zîmbise fata, bătîndu-mă pe obraz, repede și ușor — e bine c-ai avut curaj să sări de pe balustradă. Asta e una la mînă! A doua oară o să ieși singur din vîltoare. Așa-i la început...

Se întorsese lîngă mine, peste cîteva clipe, cu un măr. Înotase pînă dincolo, în livada sîrbilor și îmi adusese, recompensă că avusesem tăria să înfrunt primejdia de dragul ei, un fruct cărnos, mustind sub pielița ca obrazul ei rumen. Trecînd prin apă, Fana îl ținuse în gură iar mărul păstrase urmele dinților.

Mușcasem din el cu o foame în care, pentru întîia oară, mi-am simțit sufletul flămînd.

Recunoscător, i-am întins jumătate din fruct.

— Na, mănîncă, fiin’că m-ai scăpat de la înec. Dacă nu erai tu, acum mă ciuguleau peștișorii și mă sugeau lipitorile.

Fana a răspuns simplu, scuturînd părul ud pe umeri:

— Nu te lăsam eu la fund! Secam stăvilarul cu gura și tot te scoteam afară.

Mi-a venit să plîng și am rîs, lipind mărul de gura ei, ca de un fagur cu miere și înfulecîndu-l apoi cu o poftă crescută neînțeles în mine. O primă cuminecare în dragoste, visată și împlinită ca un joc cu o fată, un băiat, un fruct și o tiflă pentru moartea ce trecuse prin mine și pe lîngă noi, ca un frig în oase și ca un nor plutind cu umbra după el, sub soarele pe care numai noi știam să-l implorăm, cînd se înclina spre dealul Cotrocenilor, să nu ne fure lumina ce-o adunasem sub pleoape și în bronzul trupurilor cu neastîmpăr încă neînțeles în sînge.

Cucerisem, prin Fana, faima unui mare curaj (ea singură știa să mi-l insufle) iar fata răzbuna, prin mine, glumele obraznice ale tovarășilor de joacă. Haimanalele ne chemau cu un singur nume pe amîndoi. Numai cu unul din noi se sfătuiau, siguri că răspunsul meu e cuvîntul ei, iar jocul ales de fată era mai dinainte ales de mine.

Cînd se întîmpla, uneori, să plec singur pe maidan, eram stîngaci, plictisit, fără haz. Dacă mă certam cu cineva, un plod din gloată striga la potrivnic: „nu da, că-l doare pe el, aici și plînge — Fana acasă”! Nu mă îndoiam că, în gluma lui răutăcioasă, e un adevăr. Iarna, cînd eram singur în sală și trist, eram sigur că fata e tot așa de singură și tristă. Plecam, desculț prin zăpadă și cu gîtul gol în viscol, să văd ce face. O găseam în magazie, stînd pe butucul de spart lemne, cu fruntea în palme.

Nu o întrebam de ce plînge. Știam că iar s-a luat de păr cu Domnica. Era o taină și în viața lor. Fana ridicase numai un colț al vălului și se cutremurase. Îmi mărturisise, într-o înserare, venind spre pompă, că surorile sunt niște scroafe iar „ăla bătrîn” un porc. Se scuturase, ca de un vis urît și mă rugase să nu-i aduc aminte niciodată de ce-mi spusese și să n-o întreb, mai ales, de ce e Pascu un spurcat...

O mîngîiam, de cîte ori o găseam amărîtă și încercam s-o conving să nu se mai amestece în tărîța oamenilor. Bătrîni ca Pascu, Paler și Gore erau oameni, iar eu cu Fana copii. Între noi și cei mari săpasem un hotar prăpăstios. Plozii aveau o lume a lor, trăiau în alt univers. Așteptam să creștem cu universul în care vom rămîne, totuși, copii — stăpîni pe maidane, pe viața gîzelor, pe spuma caldă a celor două canaluri și pe adîncul de la stăvilar.

Fără îndoială că, în noaptea aceea cu ploaie repede și zvon mincinos de primăvară, se întîmplase ceva deosebit cu Fana. Tremura lîngă mine, cu ochii roșii de plîns și nesomn, ofta și-și apăsa pleoapele, în răstimpuri, cu podul palmelor.

Am întrebat-o șoptit, ca o mîngîiere.

— Scandal cu... ăla bătrîn?

Nu mi-a răspuns.

— Cu Sultana sau Domnica?

Și-a mușcat buzele, cu un fior de frig în tot corpul și a tăcut.

— Atunci?

Fata a deslipit buzele tîrziu.

— Mama! A zis că anul ăsta nu mă mai lasă cu tine, pe coclauri...

Un moment, am avut impresia precisă a unei precipitări în gol. Ce farmec ar mai fi păstrat viața pentru mine, fără sora mică? Ce bun și ce frumos ne-ar mai fi rămas pe pămînt, dacă o gură rea de cotoroanță oloagă ne fura jocurile printre mărăcini? Fana nu mai merge pe maidane și n-o să mai despice aerul, arc zvîrlit între parapetul stăvilarului și gîrlă, era — în logica mea de atunci — o veste imposibilă, ceva sinonim cu aiureala lui Coadă, un nebun ce se jura că vede trenul mergînd cu roatele pe cer sau cu gluma fără haz a lui Tănăsică, sluga de la birt, care năvălise într-o seară în curte cu părul vîlvoi, să ne anunțe că Dîmbovița se plictisise curgînd de la Ciurel spre oraș și-și întorsese apele galbene și tulburi, pe un drum nou, de la canale spre stăvilar.

În definitiv, ce importanță avea c-o amenințase bătrîna pe fată că n-o mai lasă pe maidan? Întorsese sluga cursul gîrlei, numai cu o glumă de prostănac cu urechile clăpăuge? Ridicasem din umeri, zîmbisem și ne văzusem, mai departe, de joacă și de necazuri.

— Proastă ești, Fano, dac-ai plîns tu pentru atîta lucru! Și ce dacă ți-a spus coana Tinca, azi noapte, că nu te mai lasă cu mine? Parcă mie nu mi-a spus mama, acum doi ani și acum un an? În fiecare seară mă amenința: dacă mai pleci și mîine pe coclauri, te omor! A doua zi plecam, seara iar mă amenința și a doua zi iar plecam...

Nu eram convins de ce spun. Aveam impresia că scot cuvintele din buzunare și le arunc, pe lîngă fată, boabe de porumb, în zăpadă. Le găsisem, întîmplător, la mine dar nu erau ale mele. Nici Fana nu întinsese mîna să le prindă. Simțisem, vorbind, cum crește îndoiala și cum acoperă, ca două palme flacăra unei lumînări, alt adevăr: în iarna ce trecuse, murise cineva, în mine și în sora mică.

— Acum doi ani și acum un an, Iacove, a fost altceva, că eram copii și acum e altceva, că a zis mama că nu mai suntem ce am fost acum un an. Eu am avut în fiecare lună un semn, iar iarna asta și am văzut și la tine un semn, astă vară, cînd ne scăldam.

Mă roșisem, fără să înțeleg bine ce spune.

— A zis mama, Iacove, că dacă mai umblu cu băieții pe maidan și mai stau cu tine, singură, în magazie, îmi scoate lumea ponos că sunt o stricată.

Fata vorbise rar, fără culoare în glas.

— Mama zice că, din iarna asta, sunt fată mare — că tu ai să-ncepi să-mi spui măscări și să faci, nu mi-a spus ce...

Oloaga era o nebună. O uram pentru tot răul ce-l presimțise clocotind în mine. Încercam s-o conving pe fată, ca să mă pot convinge, că tot ce spusese Tinca era o minciună. Apăram paradisul cu mărăcini și isprăvi, pe care mîna slabă și tremurătoare a bătrînei voia să-l smulgă din noi și să-l calce sub picioarele lui Pascu. Ce păcat făcusem, să fim goniți din copilărie ca răufăcătorii? Ce floare de cucută crescuse în noi, fără s-o știm și-și scursese otrava, fără veste, peste oglinda în care sufletele noastre își atingeau și îmbrățișau aripile? Ce putere ar fi putut să le despartă, ce destin de poveste cu soarele și luna trebuia să le zvîrle la apus și răsărit — să fugă apoi unul după altul, în zbor rotund în jurul pămîntului și să nu se mai întîlnească vreodată? De ce se amestecau cei mari într-o lume ce nu era a lor, de ce încercau să arunce cu noroi peste hotarul pe care noi îl adîncisem, îndărătnic, între un univers și altul? Adunam în gînd, cuvînt lîngă cuvînt — ca metaniile în șirul lui Tino Stavros — adevărul ce mă hotărîsem să-l strig în auzul tuturor:

— Lăsați-ne copilăria! Nu vrem să fim oameni ca Gore, ca simigiul, ca Tinca și Mădălina picior-de-lemn! Luați-o pe Lenora, că ea o să crească rea de gură ca Safta, răpitoare ca Gașperița și clăpăugă și proastă ca Tănăsică...

Mă frămîntam în mine dar nu eram în stare să limpezesc un singur gînd sub frunte. Parcă îmi crescuse o aripă din inimă și atîrna, frîntă, moartă de plumb — peste clocotul lăuntric. Obosisem, în cenușiul de vreme rea al înserării.

Nu mai ploua. Soarele risipise norii spre Cotroceni și le stropise dantela cu sînge. Ne uitasem în lumină, prinși de mînă, ca în fiecare primăvară, dar soarele de acum era ca un ciob de sticlă roșie, rece, departe.

Făt-Frumosul așteptat de noi murise de astă toamnă, cu mărăcinii, cu iarba, cu jocurile, cu Ciuf-Ciufulici și copilăria...

CAPITOLUL VII - Moartea își fîlfîise aripa aproape

Toată săptămîna plouase. Zăpada, topită pe alocuri, rămăsese prin adăposturi ca niște petice de rufă murdară. Pe maidanul cu basculă era o baltă cu reflexe de oțel în lumina becurilor ce se legănau aprinse, în fiecare înserare, la canton. În străfundul ei de oglindă se dau peste cap atelierele de la manufactura de tutun.

Descoperisem o taină pe care nu o spusesem încă nimănui.

— Se poate ajunge, cu un singur pas, la cer! Dacă intru acum în apă calc pe acoperișul, vecin cu norii, de la Regie...

Făcusem, atunci, o apropiere între taina ce o lămurisem în luciul metalic al bălții și adevărul strigat deseori, în hazul țațelor și cumetrelor din mahala, de nefericitul ce văzuse trenul mergînd răsturnat, cu roatele pe cer.

Tata avea o carte, păstrată cu sfințenie. Citisem odată în ea că sunt mistere, pe pămînt și în cer, pe cari numai nebunii și copiii le pot înțelege...

Ploaia spălase geamurile țigăncii și le gătise cu ghivece de mușcată, micsandre și cerceluși. Igrasia cojise pereții și urcase, în fîșii și rotogoale, pînă sub acoperiș. Se apropia praznicul opturilor de cocă îndulciți cu miere. Safta scuturase păturile și preșurile la poartă, vrăjind: „Martie în casă, puricii afară!” Era un neastîmpăr surd de viață fără culoare.

Mirosea, ca în cimitir, a frunze putrede...

Fana venise în fiecare zi la noi, cu o cusătură. Lucra, stînd lîngă mama și vorbea serios, ca nevestele, de bani, de necazuri și vecini. Nu se schimbase sau ne încăpățînam să credem că nu se schimbase nimic între noi. Norul cu amenințări trecuse. Rămăsesem copii. Jucam țintar, închipuiam castele din scîndurele, desenam chipuri și flori pe geamul aburit ori priveam, cu capetele apropiate, cum plouă, dar cînd eram lăsați, pentru cîteva clipe, singuri în casă, uitam de joacă și tăceam, cu ochii în pămînt și cu un sentiment nelămurit în inimi, de apropiere și de înstreinare în același timp. Ne simțeam spionați, aveam impresia că ne privesc, de pretutindeni, ochi despicați de Gașperiță. Cum se întorcea mama de afară respiram înviorați și ne regăseam voia bună și jocul.

Noaptea visam că Puica se plimbă cu Fana printr-o grădină, amîndouă frumoase și cucoane ca Salomia lui Hagiu și mă deșteptam dimineața surîzător. Visul acesta mă cumințise și mă apropiase de bătrînă cu un suflet de căprioară și de slugă supusă. Scuturam preșurile și măturam prin casă, spălam vasele și despicam un munte de lemne, să aibă pentru o lună la îndemînă.

Mama se uita la mine ca la o minune.

— Ce-o fi hărnicia asta pe matale, Puișor?

O adoram pentru că vorbea frumos cu Fana și se plimba cu ea prin grădina din visul meu dar nu-i spuneam de ce-o ador! Mi-era frică să nu rîdă de mine...

Îi sărutam mîna, mut, cucernic aproape.

Într-o seară, a fost sărbătoare mare pentru noi. Tata se întorsese mai devreme de la fabrică. Era bărbierit proaspăt și-i juca lumina ape-ape, în părul uns cu pomadă și lins spre tîmplă. Întinerise parcă. Nu mai era trist. Zîmbea, mîngîia pisica și avea gust de taifas. Mamei îi zicea, ca în zile bune: „Puico dragă”. Cu mine se juca făcînd pași cu două degete pe masă și mormăind: „vine goanga la băiatu”...

Mă uitam la el cu ochii umezi, pierdut.

Tata era vesel!

Eram așa de surprins și de fericit, că abia mi-am stăpînit plînsul.

Mama se așezase pe un scaun, în fața lui și-i mîngîia mîna, vorbindu-i blînd, înțelegător, ca o bunică răsfățînd zburdălnicia unui nepot.

— Ia spune matale, Puișor-mare, ai fost la cinste cu prietenii?

A răspuns docil.

— Fost.

— A mîncat Puișor ceva?

— Nu.

— Să-i dea lui Puica să mănînce?

— Mîncăm cu toată familia și-l chemăm și pe rus la masă, că-i om cumsecade și n-are pe nimeni în lume?

Ivan lepădase șorțul albastru de cizmar, își pieptănase barba și părul, se încălțase cu cizmele roșii și îmbrăcase o rubașcă albastră. Pe tata l-a îmbrățișat, mamei i-a sărutat mîna și i-a dus-o apoi la frunte.

— Gospodinule, te rugăm să mănînci cu noi. Am o veste bună, pentru nevastă și pentru dumneata, că ești un om întreg. M-au avansat, fraților! După zece ani de muncă, mi-au mărit leafa! Sîmbăta asta am luat trei lei mai mult. Adică o băncuță pe zi. E ceva! Tot recunosc ei, boierii, munca! Numai să ai noroc să trăiești pînă își aduc aminte de tine...

Puica a șters o lacrimă, furiș, cu un colț al șorțului. Ivan l-a îmbrățișat încă o dată pe tata, care a făcut trei cruci mari spre icoană, implorînd mila cerului pentru munca și viața săracilor cu samarul necazurilor în spinare.

Mă miram, deseori, cum poate un om așa voinic, ca rusul, să fie blînd și prietenos cu copiii și cîinii. Stăpîn și slugă în cizmăria lui cît o coaje de nucă, se așeza la masa cu scule cînd pleca Puișor la fabrică și lăsa lucrul cînd fluiera ora șase. Trăiau în el, cu drepturi și îndatoriri egale, patronul și lucrătorul. Dimineața, mai înainte de a începe munca și în ceasul de odihnă de la prînz, Ivan citea, încovoiat pe scaunul mic și rotund, într-un ceaslov greu, cu paginile galbene și slovă fără înțeles pentru mine. Seara se spăla, îmbrăca rubașca aibastră și pleca pe maidanul cu basculă. Îl așteptau plozii din mahala și dulăii. În republica lor mică și gălăgioasă, „nenea rusu”, era judecător, duhovnic, general și tovarăș de joacă.

Ivan sta pe iarbă, iar copiii se adunau roată în jurul lui. Certurile și neînțelegerile dintre micii supuși erau spuse și dovedite uneori cu martori. Mitiță îl înjurase pe Gioală, Popîndăiu îi furase zmeul lui Savu iar Niculăiță îi strigase lui Robu că e ciung și are mamă bețivă. Rusul asculta și da pedepse: Mitiță să se ducă într-un picior pînă la barieră, Popîndău să oprească primul om ce va trece pe stradă și să-i spună: „nene, azi am furat și te rog să mă ierți, că altă dată n-am să mai fac!” Isprava lui Niculăiță era prea urîtă ca să poată fi spălată printr-o ispășire oarecare. Era necesară o mustrare aspră. Cîrpaciul se uita în gol și vorbea blînd, pentru cel vinovat și pentru toți ceilalți, de oamenii necăjiți. Știa întîmplări cu mame ce se sacrificau pentru odrasle și cu orfani rămași fără sprijin și fără mîngîiere în lume. Avea un glas muzical, convingător, pătrunzător. Din fiecare pildă scotea un adevăr, un învățămînt, un sfat bun, o dojană pentru vinovat și un omagial pentru copilul ciung al bețivei. Niculăiță și Robu, în cele din urmă, se luau în brațe, se sărutau și se împăcau.

După fapta bună și pravoslavnică a împăcării, victime, vinovați și judecător se ospătau la fel, cu covrigi și corăbioare.

Jocurile pe cari le învățaseră plozii de la Ivan aveau, de multe ori, un tîlc surprinzător. Rusul povestea scene biblice sau de legendă slavă, le explica pe înțelesul tuturor și încerca apoi să-i facă pe ascultători să le trăiască aievea. Maidanul cu basculă era cînd drum al Ierusalimului, cînd cetate cu faimă, în necuprinsul alb al zărilor siberiene. Robu îl închipuia întotdeauna pe Isus, Niculăiță îl încarna conștiincios pe Iuda, iar Mitiță începuse să se creadă han-tătar. Fată de împărat. Fana sta în genunchi într-un cerc tras cu o surcică pe pămînt (cercul închipuind, firește, turnul în care o închisese dihania cu un ochi în frunte) și-l aștepta pe Popîndău-Făt-Frumos s-o scape.

Repetau jocul pînă învățau actorii replicile pe dinafară și se fixau asupra acțiunii.

Războinicii avea arcuri de sfoară și scuturi de carton și de tinichea. Uneori se împodobeau cu pene de găină și coifuri de jurnal.

Urmau, epilogal, tumbele cîinilor și alergările mixte. Patrupezii, întotdeauna victorioși, cîștigau — premiu binemeritat — oase cumpărate de la măcelăria de pe calea Plevnei.

— Vai de mine, gospodin Ivan, se mirase odată Safta, nu fără dojană în glas, văzîndu-l intrînd în curte cu toți copiii și cîinii din mahala după el — lasă-i ia dracu de plozi și vino, soro, să stai de vorbă cu Gore și cu Paler, cînd n-ai treabă. O curte de chiriași și dumneata, om în toată firea, în loc să joci un tabinet cu noi sau să stai la o parolă cu altcineva, te hîrjonești cu puștii de pe maidane. Zău că nu se face asta, gospodine! La urma urmei, ce, noi avem ciumă sau suntem așa de proști că nu merităm o cinste ca asta? Să știi că dînsu-al meu e supărat! A zis că: „poftim, fă, și rusu face pe scorțosu, ca unguru de Bela”...

Adevărul e că Ivan nu se amestecase niciodată în certurile și intrigile din viața vecinilor. Se izolase în magazia lui, ca un pustnic pe o insulă înconjurată de o apă cu miasme.

Trăia cu gîndurile și cu tainele lui — taine ce nu le aflase încă nimeni.

Se zvonise că rusul a fost revoluționar. Cuvîntul, spus în șoaptă de cineva, îi cutremurase de spaimă pe chiriașii din casa cu nebuni și le clănțănise dinții. Spaima a crescut, cînd s-a aflat că Ivan fugise din țara lui ca să scape de spînzurătoare. Mahalagii se uitau la el cu frică și curiozitate, ca la un animal de circ, scos — pentru reclamă — la plimbare, pe străzi.

Salomia ne asigurase că rusul e mare cărturar și fecior de boier moscovit.

Pe Safta, însă, nu o impresionau noblețea cîrpaciului. Țiganca se revoltase, deseori, că un meșter-papuc, ca el, se spală în fiecare seară pe picioare.

Ivan nu clefăia la masă, ca Paler și nu-și sugea mustața, după ce bea apă, ca Gore. Mînca din sufertaș, tăcut, cu șervetul pe genunchi și tăia carnea cu un cuțitaș strălucitor, luat de acasă și purtat prin toate orașele pe cari le colindase.

Se degaja, din toată făptura lui uriașă, o bunătate apostolică și o cumințenie de fată palidă și blondă. Te simțeai obligat să ai încredere în el și să ți-l faci duhovnic. Îl respectai pentru că-l iubeai — o dragoste din dragostea lui deplină, atotcuprinzătoare.

Cînd stam lîngă el și eram murdar pe mîini, mi le ascundeam repede la spate, rușinat și plecam să mă spăl.

Mă uitam la Ivan, ca odinioară la icoană, cu un sentiment de desprindere din mine și de dăruire.

După-masă, rusul a povestit întîmplări din țara lui. Mosafirul luptase și suferise pentru „ăminire”, visase o viață liberă și o repartizare egală a bunurilor și a îndatoririlor. În Rusia erau milioane de asupriți și cîțiva stăpîni. Robii se moșteneau, ca pămînturile, banii și titlurile de noblețe. Tatăl său avea nenumărate sate cu mujici. Ivan îl rugase să-i elibereze și — pentru că bătrînul nu-l ascultase — plecase de acasă. Renunțase la avere și colindase tot imperiul rusienesc, cu toiagul în mînă, să vadă, să asculte, să înțeleagă, să se împărtășească din durerea tuturor și să limpezească în el marele adevăr al vieții și nefericirii umane.

După anii de vagabondaj și de umilire, trecuse frontiera în Finlanda, să-l asculte pe Vladimir Ilici Ulianov și se întorsese în Rusia, să aprindă, cu tovarășii bolșevici, torțele răzvrătirii. Revoluția fusese repede și sîngeros înnăbușită iar Ivan fugise peste hotar, să ducă în lume cuvîntul lui de ură împotriva țarului și de scîrbă pentru menșevicii pe cari cizmarul cu mîini subțiri și albe îi învinuia de trădare a cauzei comune.

Se stabilise în România, să se simtă cît mai aproape de țara cu milioane de robi și de orașul cu turle de aur, în a cărui strălucire se născuse și crescuse, ca florile scumpe în seră, la adăpost de necazuri dar și departe de adevărul pur din parabolele și din sacrificiul lui Isus.

Ivan ne rugase să credem că nu plecase din Rusia de frica ștreangului! Moartea nu era o spaimă, pentru un om ca el. Prin fuga lui ținuse numai să protesteze împotriva ideii că un om — cu sau fără coroană pe cap, țar sau simplu guvernator — poate să aibă dreptul să condamne și să ucidă un soldat al libertății.

Nimeni nu-i stăpîn pe viață! Dimpotrivă, ea e singurul împărat al lumii, pentru că vine de la cer...

Vorbind, rusul nu adîncise o cută pe figură și nu se mișcase. Clocotul era lăuntric, iar energia cu care enunțase adevărul acesta ne încremenise pe scaune. În clipa aceea mi-am dat seama de adevărata forță închisă și stăpînită în el.

— Nimeni nu-i stăpîn pe viață...

M-am înfiorat și am privit spre tata, lung, încercînd să-i fur gîndul. Bătrînul fuma, cu bărbia în palmă și se uita la mosafir, cu un zîmbet trist pe figură.

Ivan mai spusese odată și numai pentru Puișor, aceste cuvinte mîntuietoare.

Mă trezisem, într-o noapte, din somn. Mi s-a părut că aud șoapte afară și m-am dat repede jos din pat, să văd cine e în curte. Era o noapte senină, cu lună mare și strălucitoare. Lumina se revărsa pe acoperișuri, ca apa și se aduna, prelins, pe geamuri.

Ivan și tata stau pe scăunele, cu umbrele alături și egale pe zid. M-am făcut mic, lîngă prag și i-am ascultat.

— Nu poate spune ămu: asta viață de la mine cum un rublă pe care arunc la drum! Tu nu poate zice la viață „pașol”. Dacă zice viața la tine pașol, atunci bun, murim. Dacă nu zice, atunci harașo, trăim. Ce este tu și Ivan și Gore? Pfu, nimic — nicevo... Viața care e la mine și la tine, pentru noi și nu avere al nostăr, asta nu știi nimeni ce este!

— Așa o fi, gospodin — oftase Puișor — da’ vezi că vine o vreme cînd îți dai seama că toată truda ta e zadarnică, fără folos, fără rost — că te încrîncenezi în jug, azi ca ieri și mîine ca acum un an, ca să tragi o brazdă în care nici o sămînță n-a prins și n-o să prindă. Mergi pe un drum și nu duce nicăiri și te trezești, într-o bună zi, plictisit și singur, obosit de tine și de lume și de soare! Vezi, gospodin? Asta e boala mea: mi-a obosit sufletul...

În noaptea aceea am apropiat, pentru întîia oară, taina de la noi din casă.

Aflasem de ce ofta mama.

Înțelesesem mai ales pentru ce, de cîte ori mă despărțeam de tata, dimineața, la poarta fabricii, îmi venea să plîng și aveam presimțirea că n-am să-l mai văd.

La masă, mama servise alt rînd de cafele, iar Ivan cînta, încet, ca o scuturare de clopoței în iarnă. Puișor asculta nemișcat, cu același zîmbet trist pe figură, ca în clipa cînd spusese rusul că nimeni nu-i stăpîn pe viață.

Am simțit, cum mă uitam la el, că-l pierd, că începe să se destrame, să se clatine, ca un copac cu o bună parte din rădăcini desprinse din pămînt.

L-am prins de gît, cu spaimă, cu dragoste — să-l păstrez lîngă mine, aproape, strîns, al meu!

Tata mi-a luat capul în palme și m-a privit în adîncul ochilor, îndelung, parcă înțelegînd gîndul ce mă frămîntase.

— Ce-i piticule, cu matale?

Cum nu știam ce să-i răspund și pentru că n-am găsit un cuvînt mai frumos, mai cuprinzător și mai muzical, am rîs cu genele pline de lacrămi și l-am mîngîiat.

— Nicevo, bunule, nicevo...

CAPITOLUL VIII - Gura lumii numai pămîntul...

Prima zi senină schimbase casa cu nebuni în hală de vechituri.

Se anunțase timp frumos din ajun. Safta, care știa să vadă semne și să descifreze destine în cafea și în palmă, era tot așa de inspirată cititoare în stele, în forma și culoarea norilor și în sîngeriul amurgului. De cu seară, țiganca se uitase, cu mîna streașină la frunte, în soare și după o clipă de scrutare a zării și de cumpănire a datelor cosmice culese, și-a despicat gura în surîs competent.

— Soro, mîine-i vreme bună!

Gospodinele se culcaseră tîrziu și dormiseră pe sponci, cu gîndul la munca de a doua zi. Mama se sculase în zori, smulgînd plapuma de pe mine. Mormăisem și mă întorsesem cu fața la perete dar mi-au fugit pernele de sub cap, una după alta. N-am deschis ochii pînă nu m-am pomenit, cu șoldul gol, pe scîndurile aspre ale patului. Scîncisem, înciudat și trecusem în camera bătrînilor, să mă culc în așternutul lor. Încăperea era goală. Tremuram pleoapele, încă buimac de somn, neînțelegînd bine ce se întîmplase.

— Ce-i asta?

Puica a rîs, și-a umplut palma cu apă și m-a stropit

— Curățenie generală, Puișor, ca la cazarmă...

Abia acum am priceput. Mi-au trecut imagini prin amintire, fugar: soarele în amurg, norii, Safta cu mîna la frunte...

Țiganca, așadar, era vinovată că nu mă lăsa mama să dorm.

— S-o ia dracu de baragladină!

Am căscat și m-am întins, ca feciorul din țara leneșilor proverbiali. Nu vream să renunț la odihna dulce a dimineții. Am căutat, prin casă, un preș și am plecat, cu el tîrîș după mine, măturînd praful și răsturnînd maldărele de perne, să mă culc în curte.

În prag m-am întîlnit cu Fana.

— Ai făcut ochișori, lene de paisprezece ani?

Am tresărit, cu neastîmpăr în inimă.

Fata era îmbujorată de muncă și de răcoare.

Cămașa descoperise umărul rotund și ascunsese, sub înfiorarea mîinii, un mugur roz ca o promisiune și ca un strigăt mic. Niciodată nu avusesem o impresie mai învăluitoare de prospețime.

Pentru întîia oară am înțeles că sora mică e frumoasă, o frumusețe cum nu o simțisem pînă atunci. Am vrut să îngîn ceva și mi-au clănțănit dinții. Fără să-mi iau ochii de la ea, am ridicat preșul și mi-am ascuns goliciunea pulpelor, peste cămașa ce-mi rămăsese rușinos de scurtă.

— Să-i facă lui Puica de mîncare?

Fana întrebase cu glasul mamei, blînd și plin de răsfăț, ca în seara cînd se întorsese tata cu chef de la cîrciumă. Am fost așa de surprins că-i recunosc glasul întinerit pe buzele fetei și așa de bucuros, că n-am știut ce să răspund. Mi-am strîns repede brăcinarul pantalonilor peste mijloc și prins fără veste de hărnicie, am început să car lucrurile afară, să bat pernele cu pumnii, să mă dau peste cap pe saltele și să le scutur, voinic și neobosit, cu nuiaua.

Puica s-a uitat la mine, lung, și a zîmbit.

— Dragoste mică, să vii mai des pe la noi, că-mi faci băiatu înger nu altceva!

Fana, cu cîteva fire de ceai luate în puica degetelor, lîngă mașina de spirt, a rîs și și-a tremurat buclele — mai negre pe albul cămășii.

Necăjit că mama înțelesese de ce eram vesel și harnic, am căutat o pietricică pe jos și am zvîrlit-o în sus, cu putere, ca o veste trimisă stolului de vrăbii din plopi și înălțimilor.

În curte nu mai aveai loc să calci de hodoroage și boarfe. Stînd grecește pe un mindir, cu cărnurile răsfrînte și încă tari, Safta căuta ploșnițele din cadre, cu un ac de păr. În răstimpuri, își răsucea gîtul și se uita, numai cu un ochi, ca o gîscă, spre discul solar. O înfierbîntase. După ploșnițele din tablia patului plecase și Mădălina picior-de-lemn, cu o pană de găină într-o mînă și bidonul de petrol în alta.

Pascu o împinsese pe Tinca, pe rotile, la soare. Oloaga rezemase capul pe spătarul sicriului ei călător, bolborosind ocări în gura fără dinți. Fana scosese tot din odăi, spălase scîndurile și aștepta să se usuce. Domnica și Sultana, cari veniseră acasă cînd se lumina, se culcaseră numai în cămăși, lîngă căruciorul mamei, răsturnate nerușinat pe saltele. În trecere, Fana le învelise de cîteva ori cu plapuma, dar surorile, amîndouă cu aceeași mișcare, îndoind un picior pînă ajungeau cu genunchiul aproape de bărbie și ridicînd marginea învelitoarei cu talpa, se dezveleau din nou, să le încingă razele pulpele albe și sînii plini, răsărind prin gura cămășii — neastîmpărați — ca patru capete de hulub.

Ilfovenii de la simigerie se așezaseră pe scăunele, lîngă zid și se uitau la ele pe sub sprîncene, glumind și scuipînd des.

Pascu se trîntise într-o rînă, pe un colț de așternut și-și gîdila fetele, cu un pai smuls din mătură, pe la ochi, prin urechi și în jurul sînilor. Surorile chihoteau ca un nechezat și se apărau de mîna ce nu le lăsa să doarmă. În zbatere, le lunecau cămășile în sus.

Ilfovenii rîdeau, cu ochii din ce în ce mai aprinși.

Oloaga împrumutase o figură candidă și nu vedea ce se întîmplă. Safta, însă, văzuse. Strînsese gura, cu scîrbă și făcuse semn spre noi. Mama a ridicat din umeri și a tăcut, dar Mădălina picior-de-lemn nu s-a stăpînit. Tinca o auzise ocărind. Păruiala era inevita-bilă.

— Ce, fă — a strigat mumia la spălătoreasă — ți-ai scos păduchernița la mezat și n-ai loc de alții?

Unguroaica a răspuns crunt, cu o înjurătură de cazarmă și cu amenințări de profanare a mormîntului în care avea să doarmă în curînd, fără vis, oloaga. Fana, însă, nu i-a mai sărit în spinare ca altădată. Surorile așteptaseră zadarnic, de la ea, semnalul scandalului. Fata se ascunsese în magazia de lemne. Nu mai voia să se amestece în cearta celor mari, mai ales într-o împrejurare ce mă convinsese și pe mine că tovarășa de joacă avusese dreptate să spună, în spovedania ce mi-o făcuse odinioară, că „Sultana și Domnica sunt niște scroafe, iar ăla bătrîn un porc”...

— Tare mi-ar pare bine să le tragă unguroaica de păr pe amîndouă! Numai scîrba aia de Sultana e de vină...

Cearta între Tinca și Mădălina ar fi ținut pînă la prînz. Tănăsică era bolnav, Ivan plecase în oraș să cumpere material. Nu avea cine să le scalde ca pe paparude, nici cine să le învinețească spinările cu latul curelei. Fetele de la bordel renunțaseră la gîdilăturile lui Pascu. Se ridicaseră în genunchi, cu pumnii în șolduri și-o ocărau pe vecină, ținînd ison măscărilor țipate de oloagă și ilustrîndu-le cu gesturi și dezveliri. Ilfovenii se răsturnau pe scăunele rîzînd și urlau ca sălbaticii, de cîte ori una din surori găsea o atitudine mai expresivă. Spălătoreasă nu se da învinsă, mai ales că intrase în luptă și Lenora, cu țipete mici, cu sudălmi și cu atitudini mult mai expresive.

Fata spălătoresei se închipuia băiat și își chinuia trupul uscat, deșirat, diform aproape, într-o ritmică de un grotesc strigător.

Era un vacarm înspăimîntător. Nu se mai înțelegea nimic, nu se mai deosebeau glasurile, iar cuvintele pierduseră orice înțeles. Cinci capete desfigurate de ură căscau guri la fel de murdare și se împroșcau cu blesteme și ocări. Nu mai aveau voci omenești. Parcă se certau cu sticle pe cari le aruncau ele la unii la alții și le spărgeau de ziduri sau cu bolovani în geamuri.

Se dusese veste că iar e scandal în casa cu nebuni și se adunase toată mahalaua la poartă. Copiii se urcaseră pe gardul dinspre maidanul cu basculă ori se uitau printre șipci, chihotind și încurajînd-o pe Lenora cu alte măscări.

Safta, care căutase pînă acum, cu o liniște revoltătoare, ploșnițele din cadre, surdă și oarbă în mascarada ce ținuse aproape două ore, a șters fără grabă acul de păr cu poala cămășii, de sîngele păduchilor de lemn uciși, s-a sculat în picioare, s-a frînt o dată de mijloc, să-și îndrepte șira spinării (că se cocoșase scobind cuiburile și urmărind lighioanele ce-i mușcaseră toată iarna somnul și-i supseseră sîngele gros) și i-a făcut semn Mădălinei, calmă, să tacă.

Țigancă născută și crescută în șatră, meșteră în certuri, mai păstrînd încă în amintire și în neastîmpărul moștenit al sîngelui, sălbăticia încăierărilor de odinioară, cu plozii prinși de picior, smulși din copaia de sub coviltirul de rogojină și izbiți cu sete în capul potrivnicului. Safta s-a amestecat, în cearta dintre spălătoreasă și oloagă, la timp și cu tact.

— Mai tăceți, soro, că mi s-a-ngroșat obrazul ca tovalul, ascultîndu-vă ocările și văzîndu-vă măscările! Sultănico maică, ești fată mare, soro și sade rău, drăguțo, domnișoară cum te afli, să spui și să faci ce nu se cade, în văzul tuturor. Coană Tinco, e mai mare batjocura, femeie bătrînă, să-ți spurci gura cu sudălmi și blesteme.

Safta știa că scandalul nu va rămîne fără urmări. Pentru ochii și pentru gura lumii, țiganca intrase în arenă cu un crin în mînă. Așadar, după ceartă, putea să facă dovadă, cu martori, că încercase să împace lucrurile, că vorbise frumos cu dușmancele. N-o să poată nimeni s-o acuze. Dimpotrivă, toți au să vadă în ea o victimă. De fapt, aștepta de mult timp un prilej de răfuială cu fetele oloagei. Aflase că Domnica și îndeosebi Sultana o vorbiseră de rău, prin vecini, că a fost întinzătură cu garoafă la ureche și umbla cu taraful de lăutari după ea, din cîrciumă în cîrciumă, pînă a căzut ca o pacoste în cîrca lui Gore, pe care-l duce de nas ca pe un prost.

Surprinse un moment de neașteptata dojană a vecinei, oloaga și fetele amîndouă nu au răspuns. Scandalul, poate, s-ar fi oprit, pînă una-alta, și mocnit, la replica fostei cîntărețe, iar răfuiala s-ar fi amînat, pen-tru cîteva zile, dacă Pascu nu s-ar fi simțit brusc dator să-și apere familia și destul de voinic ca s-o înfrunte pe țigancă. Pricoliciul a zvîcnit în sus, ca un muțunache cu arc, de după căruciorul nevestei și agitînd brațele ca un vasilache cu talgere în palmă și clopoțel în vîrful scufei cu moț, a țipat subțire — în hazul copiilor de pe gard:

— Baldîro, ce te amesteci unde nu-ți fierbe oala?

Safta s-a încruntat o clipă, la rîndu-i surprinsă de lovitura asta neașteptată, dar s-a înseninat la comandă și a făcut un semn spre noi și gloata de la poartă și de pe gard. Semnul a fost înțeles. Eram martori, auzisem că Pascu-i zisese baldîră — ea vorbise frumos, și el o insultase! Prin urmare, era datoare să răspundă la provocare și să se apere energic.

Pitorească și drastică, replica țigăncii i-a gonit pe cei doi ilfoveni, roșii de rușine pînă în sfîrcul urechi-lor, în simigerie și le-a ascuns pe surori sub plapuma trasă repede peste cap. În imaginația ei de șatră, ocărind, Safta închipuia atitudini așa de grotești pentru Sultana și Domnica și-l obliga pe bătrîn să oficieze cu ele ceremonialuri erotice așa de scîrnave, că Fana s-a scuturat, lîngă mine, ca după o lingură cu medicament amar, iar eu am avut impresia că-mi aruncă în față, cineva, un pumn de țărînă. Parcă mi se lipise praful pe gingii și ronțăiam pietricelele în măsele.

Oloaga, al cărei vocabular ajunsese de pomină, de astă dată n-a mai avut cu ce să răspundă. Vecina a redus-o la tăcere. Oricum, replica finală nu fusese spusă. Mahalaua de la poartă o aștepta, nerăbdătoare, tălăzuind. Știa oricine că acest ultim strop, în paharul plin, dez-lănțuia furtuna și urma păruiala, cu mascarada trupurilor goale tăvălite pe jos.

Spectacolul nu era rar în casa cu nebuni, dar niciodată nu promisese să fie așa de interesant — mai ales pentru haimanalele cu năravul să stea mult cu mîna în buzunarul spart al pantalonilor.

Din fericire, Ivan s-a întors la timp din oraș. Rusul aruncase sulul de talpă de pe umăr și, oprit între boarfe și hodoroage, încerca să afle ce se întîmplase, mutînd priviri cînd scrutătoare, cînd întrebătoare, de la țigancă la oloagă și de la Pascu la lumea dimprejur. Dar — ca odinioară Mădălina și Sultana, în fața lui Tănăsică — Safta și Tinca s-au simțit egal de vinovate și — complice la moment — l-au asigurat pe cizmar că nu a fost nimic serios.

Mahalaua plecase deziluzionată.

Dușmancele își întinseseră mîna, să scape de un inamic comun, dar nu se împăcaseră. Dimpotrivă, ura pe care o păruială ca oricare alta ar fi domolit-o pentru mult timp, era natural acum să crească și să caute, pe altă cale, poate mai periculoasă pentru beligerante și pentru liniștea vecinilor, un motiv de răzbunare.

Femeile renunțaseră la palme și pumni, dar le rămăsese o altă armă, mult mai ușor de mînuit și mai la îndemînă: intriga...

Safta nici n-a avut răbdare să termine scuturatul, își lăsase lucrurile întinse în bătătură și plecase cu colindul pe la ușile vecinilor.

— Văzuși, soro, nebunele? Mi-aprinsei paie-n cap cu stricatele...

Clocotea de neastîmpăr și revoltă, ca o locomotivă sub presiune.

Mama a zîmbit în silă și a rugat-o să nu se supere dacă n-o să aibă timp s-o asculte. Stau saltelele și plăpumile tabără prin curte. Pe lîngă asta, n-o interesa existența altora. Era sătulă de viața ei. Abia o suporta pe umeri.

— Pe mine, zău așa, să mă lăsați în pace! La un sfat sau la un ajutor, cu dragă inimă, că oameni suntem! Da’ la certuri d-astea...

Își prinsese mîneca albă, ușor, cu două degete și o scuturase. Vrea să spună: „dau și cămașa de pe mine numai să scap!” Țiganca, însă, o asigurase că acum nu era vorba de ceartă sau intrigă. Venise numai să-i spună adevărul, s-o pună în gardă. Oloaga și fetele ei erau un pericol, pentru oricine. Ieri îi săriseră Mădălinei în cap, azi o insultaseră pe ea, făcînd-o baldîră, mîine au să se lege de altcineva. Așa era neamul lor. Nu trăiseră altfel nici pînă atunci. Se mutaseră de pe o stradă pe alta. Plecau cu blestemele mahalalelor după ele. Oriunde s-ar fi dus cineva, pe Grant sau la gropile lui Ouatu, în Cărămidari ori pe Pleșoianu, în Cotroceni sau la Pricopoaia și de acolo la Abator și ar fi întrebat de Tinca lui Pascu, aduna numai isprăvi, una mai boacănă ca alta. Oloaga fusese, în tinerețe, așa de nebună și de stricată, că se dusese pomina! Scrisese despre ca și la jurnal...

Safta i-a promis mamei că o să-i spună într-o zi tot romanul din viața bătrînei, ca s-o convingă că surorile mari aveau cui să semene. Pînă una alta, însă, a ținut să-i explice de ce era în pericol cinstea tuturor nevestelor cumsecade din curte.

— S-a dus vestea de Sultana și de ailaltă, ca de popă tuns. Nu mai poți să spui unde stai, că numaidecît sare cineva cu gura și zice: „aha, stai la casa cu fete! Las’ că știm noi ce fete”... O să ajungem cu felinar roșu la poartă...

Nu ar fi fost nimic că una din ele trecea uneori, pe furiș, în camera lui Bela.

— Am văzut, am înțeles, am tăcut! Mi-am zis că, între vecini, se mai întîmplă! Te ajuți unul pe altul la nevoie, cînd ești tînăr...

Țiganca tăcuse pentru un motiv binecuvîntat: aventura ungurului cu Sultana începuse cu cîntec de dragoste. Bela o plăcuse de mult. Ea îi făcuse semn, de cîteva ori, de după perdea și se întinsese, scoțînd limba la el. Ungurul a priceput că e sentiment serios la mijloc și i-a trimes, într-o seară, o pungă de caise.

Mîncîndu-le, Tinca a zis:

— Filotim băiat! Dă o fugă, Sultănico maică pînă la el, că-i flăcău și-o fi avînd niscaiva nasturi lipsă la

haină și la cămăși.

Sora mare a plecat la Bela iar Domnica a plecat, în noaptea aceea, fără tovarășe. Săptămînal, fata de la bordel s-a interesat de nasturii de la haina meșterului, iar bătrîna, tot așa de săptămînal, a morfolit caise în gingiile vinete.

Firește că nu era numai ungurul burlac și nu avea el singur, în mahala, rufării de cîrpit. Domnica se înhăitase cu unul sau cu amîndoi ilfovenii — sigur nu aflase țiganca și poate nici odrasla lui Pascu nu știa, pentru că lucrătorii de la simigerie, cari semănau ca doi gemeni, refuzau cu încăpățînare să-și spună numele.

Altă taină, pe care trebuia s-o dezleg odată, ca să pot descifra, prin ea, misterul din casa grecului.

Fapt cert, pînă una-alta, era că ibovnicul surorii mijlocii fura, din prăvălia lui Tino Stavros, pungi cu brînzoaice și corăbioare, pentru Tinca.

Sultana, ca să nu rămînă mai prejos, căutase și găsise ușor, cum era și firesc, încă un amant. Domnica o imitase. Se luaseră, în cele din urmă, la întrecere. Numai după o lună de pîndă și așteptare în stradă, ele colecționaseră un număr considerabil de bărbați cu nasturi lipsă la haină sau la cămăși. Seara, între cinci și șapte, era pericol, pentru o nevastă cinstită, să stea în gang. Ar fi însemnat, după părerea țigăncii, să facă pe portarul la tractirul din față. La început, fetele oloagei avuseseră un pic de obraz și se duceau, furiș, la mușterii. Acum îi așteptau acasă, în papuci și cu un capot pe umeri. Ibovnicii treceau mai întîi pe la Tinca, să-i lase cadoul în poală; trei-patru portocale sau cîțiva pumni de migdale, furate de haimanale din lăzile descărcate în triaj, din vagoane, sau cornete cu stafide și năut, cumpărate pe bani puțini, uneori cîștigați la rișcă, de calfe și lucrători tineri.

Surorile nu se jenau una de alta. Se crucificau, alături, pe marginea aceluiași pat și se uitau în tavan ori își mîncau unghiile, cu desăvîrșire absente în ceremonialul erotic pe care băieții îl oficiau stîngaci și nervoși, ca să plece — în urmă — zîmbitori, purpurii și murdari. La ieșire îi aștepta Pascu, să le ceară țigări și uneori — pentru cinci-șase zile numai, se jura el — cîțiva gologani împrumut...

Mama se plimbase prin casă, palidă, tremurînd. Îngînase, deseori: „să mai lăsăm din poveste și pe mîine, vecină, că azi mai avem treburi” dar țiganca nu înțelesese. Avea o ușurință rară să explice prin semne unele întîmplări, convinsă că gestul, mult mai lămuritor ca vorba, ar fi mai puțin nerușinat:

Puica nu s-a mai putut stăpîni.

Safta a trecut alături, la Mădălina, să-i spună și ei romanul oloagei și isprăvile fetelor. Seara, cînd s-a întors Paler de la turnătorie, nu era nimeni acasă. Gazda plecase prin mahala.

În lupta ce se declarase, dușmancele țigăncii nu s-au mulțumit numai cu intriga de la o ușe la alta, deopotrivă de murdară și de inofensivă. Tinca era decisă să-l trimeată pe Pascu la biserică, s-o dea pe spălătoreasă în acatist: să-i moară Lenora și s-o mănînce viermii pînă la groapă — să-i rămînă numai oasele și funda de cîrpă în coșciug.

Sultana, de comun acord cu Domnica, hotărîse destinul Saftei. Surorile aveau să se răzbune de departe și crunt.

CAPITOLUL IX - Trup de fată în sînge și gînd

Gioală, trimes cercetaș pe maidan, se întorsese cu veste tristă. Haimanalele nu se adunaseră încă în umbra salcîmilor de pe hotarul sîrbilor, gîrla era rece la Ciurel, sub bălăriile fragede nu se uscase pămîntul.

Timpul era senin, iarba se așternuse, covor cu petice, pe locurile virane, iar viorelele zîmbiseră plăpînd. Soarele, însă, rămăsese sloi, departe, înstreinat. Ne uitam la el ca printr-un geam fumuriu.

Venise luna lui april, cu moleșeală și somn. Umblam, prin casă și prin curte, dormitînd. Mi-era lene, cum stam întins pe un preș, în căldura dospitoare a după-amiezii, să deschid gura și să cer o cană cu apă. Mă pișcau muștele de pleoape și-mi bîzîiau pe buze. Le lăsam în pace. Simțeam cum mă desfac din încheieturi și mă topesc. Țărîna de sub mine parcă era o gură de li-pitoare. Mă speriasem mîncînd. Aveam impresia, în fiecare seară, cînd mă ridicam de jos, că mă culeg din cîrpe, din frunze, din pămînt și din aer, alt copilandru.

— Ce-o fi cu el?

Puica întrebase, cu un amestec de nedumerire și grije în glas.

— Schimbă de piele, ca șerpii! Începe să viseze drăcovenii și să adulmece a trup de fată mare...

Safta fusese doftoroaia. Se uitase la mine ca în undă limpede. N-a mai fost nevoie să-mi vadă palma, ca să descifreze primăvara din sînge și din închipuire.

Ivan o asigurase pe mama că n-am nimic. Eram slab și atît. Să mănînc bine, să dorm, să beau din cînd în cînd un strop de vin și să aștept să înflorească salcîmii. Moleșeala? Dispare. Împlinisem patrusprezece ani? Rusul a surîs vag, privind în gol. Nu era nici un pericol toate vor trece! Să mă dezbrace în fiecare seară, cînd mă culc și să mă afunde, de cîteva ori, în butoiul cu apă — ca pe găină, cînd nu vrei s-o lași să cadă cloșcă...

Fana sta toată ziua lîngă mine. Se așeza, cu o cusătură în mînă, pe un scăunel. Începuse să ne intereseze intrigile și bîrfelile dintre chiriași.

Pascu fusese la biserică și dăduse acatist pentru Mădălina dar Lenora nu murise încă. Sultana avea gînd rău cu țiganca. Fata nu aflase cum o să se răzbune sora mare dar era sigură că o să fie ceva crunt. Gore venise acasă beat, îl înjurase pe Bela și adormise în sală, pe jos. Paler și țiganca abia îl dezbrăcaseră. Era mort de băutură. Ca să-l urce în pat, l-au chemat pe Ivan să le dea ajutor.

Fana aflase de la rus, după ce se jurase că n-o să-mi spună, că tata i-a comandat, pentru mine, o pereche de ghete. Cizmarul îmi luase măsura piciorului într-o noapte, în timpul somnului. Mama îi șoptise că au să-mi cumpere și haine, peste cîteva zile dacă nu mai curînd — oricum, în Săptămîna Mare, să fiu gătit de sărbători.

Mi-a fost lene să mă bucur.

Am spus că trăiam, alături de Fana, toamna și iarna, o viață moartă. Noi eram desculții orașului. Nu cunoscusem, pînă la șapte ani, ciorapul și nu purtasem ghete. Fata se încălțase, școlăriță săracă și tristă, cu niște rupturi mari și scîlciate, pe care nu le mai purta Sultana, iar eu luptasem, prin clisa ploilor și prin nămeți, cu cizmele rămase și acum lîngă pat, pline de praf și de păcură, cu carîmbii harmonică. Erau așa de largi, că trebuia să-mi înfășur piciorul în patru obiele și așa de grele, că le legam strîns, cu sfoară, de picior, să nu le pierd prin zăpadă. Mergînd, asudam tîrîndu-le ca pe niște ghiulele de ocnaș.

Redevenisem, după cei patru ani de școală, jerpeliții orașului și prizonierii încăperilor, ca niște carcere, din lunile de toamnă friguroasă și de iarnă cum erau iernile atunci, lungi și viforoase.

Se întîmpla, deseori, să nu mai putem suporta atmosfera de mormînt a tavanelor joase, să simțim cum se strîng răsucit în noi, ca niște arcuri, nervii — așa cum simt pușcăriașii, cînd li se face dor de albăstrelele cîmpului, de soare și de moarte.

Stam la pîndă, să nu ne vadă părinții și la întîiul moment prielnic, chiuind ca sălbaticii, evadam cu Fana de mînă, desculți și numai în cămăși, în viscolul ce răsturna omătul pe maidanul cu basculă. În înfrigurarea fugii, zăpada era caldă ca apa de la stăvilar în toiul verii, iar crivățul blînd ca o adiere din înserările primăverilor. Ne tăvăleam prin troiene, rîzînd, plîngînd de fericire și zburdam cu figurile în plină viforniță.

Bătrînii, în cele din urmă, dau alarma, iar vecinii, cuprinși de panică și afurisindu-ne ca pe nebuni, organizau o adevărată vînătoare. Alergau după noi, ne rugau să ne întoarcem acasă și ne amenințau — solicitau deseori concursul căruțașilor de la barieră, ca să ne poată prinde.

Ne tîrau pînă în curte cu țipete mici și cu întîmplări fără haz atunci. Safta luneca pe gheața ascunsă sub pulbere albă și se da peste cap, cu mine-n brațe, iar Pascu era prea slab ca s-o poată duce pe Fana pe sus. O apuca de un picior și o trăgea, asudînd și înjurînd, prin nămeți.

Urlam și ne apăram libertatea, cu pumnii și cu lacrămile.

Viața de atunci — frumoasă ca o sorcovă...

Acum era cald. Înviau mărăcinii pe maidan. Mă așteptau, desculț și în cămașe pestriță, lipovenească, larg desfăcută la gît. Nu aveam ce să fac cu haine scumpe și botine de comandă, cu elastic și scîrțîietori.

Pînă la toamna ce va veni, îmi rămînea destul timp să mă bucur și să le rup...

Fana încrucișase brațele, tristă, pe cusătura uitată în poală.

— Eu tot pui de bodaproste rămîn...

Am căscat și m-am întins, cu trupul tot o furnicare.

— Las’că intru ucenic la fabrică și-ți cumpăr de la mine din leafă...

Mă frămînta alt gînd, acum. Era adevărat ce spusese Safta? Ce se petrece, seara, la oloagă în casă? Nu știam de ce vreau să aflu. Descoperisem în mine un dușman, un glas necunoscut pînă atunci, un sentiment nou — la început ca o umbră ușoară pe frunte, alteori ca o mușcătură în inimă. În ziua cînd se dezveleau surorile pe saltele, am avut o clipă impresia că o văd pe Fana în locul Sultanei, goală sub ochii ilfovenilor. Întorsesem capul, repede, cu un necaz scrîșnit în mine. Nu m-am liniștit pînă nu am găsit-o, singură, în magazia de lemne. De atunci, cîteva nopți la rînd, mă perpelisem sub plapumă și mă chinuisem să mi-o aduc aminte pe sora mică, așa cum era la gîrlă. Mă întrebam: oare și ea are pulpa albă și rotundă, ca Domnica? Dar toate imaginile de altădată mi se șterseseră din amintire cum ștergeam uneori, cu palma, de pe geamul aburit, chipurile și florile pe cari le desenasem cu degetul sau cu vîrful stins al chibritului. Ziua, stînd lîngă fată, mă surprindeam privindu-i pe furiș făptura și încercînd să-i închipui liniile, sub cămașe.

— Fano, piciorul tău e alb?

— Nu-l vezi?

Mi l-a arătat, simplu, cît se vedea din fustă, pînă mai jos de genunchi. Tot așa de simplu, însă, ea și-a tras bluza pe umeri și-a încrucișat picioarele. Se roșise și clipea repede. Înțelesese cu ce rost o întrebasem. Îmi citise în priviri cuvîntul ce nu îndrăznisem sau nu știam cum să-l spun. Își acoperise sînii, se apărase de gîndul rău, nemărturisit încă și de ochii pentru cari nu avusese taină pînă atunci.

Nu mai era fata de astă vară, goală și superbă în lumina soarelui, pe parapetul de la Ciurel.

Bănuia Fana în mine, ca o pasăre cu zborul frînt lîngă tufiș, dușmanul ascuns? Avea uneori tresăriri mici și i se înfiorau nările. Alteori rămînea stană, cu pleoapele strînse. Parcă asculta, în aer și în ea, un zvon.

Ne luam de mînă și încercam să surîdem dar ne întristam, fără să înțelegem de ce și ne depărtam, rușinați. Stam față în față, cu ochii în pămînt, vinovați fără vină.

Începusem, amîndoi, să pierdem paradisul...

CAPITOLUL X - Dragoste și moarte, altceva nu există

Cîteva luni, n-a mai fost nici un scandal la simigiu.

Grecoaica nu ne mai speriase somnul cu plînsul ei țipat în noapte și nu mai adunase chiriașii, buimaci și neputincioși, în fața ușii cu drug de fier pe dinăuntru și în curmeziș.

Safta, care încercase odinioară să afle ce taină era în casa unde nimeni nu intrase și de ce își martiriza vecinul nevasta, se mira acum că Tino se cumințise și se întreba, nu fără ușoară părere de rău în glas, ce minune coborîse pacea și poate o fărîmă de dragoste, în căsnicia lui misterioasă.

Țiganca bocise, deseori, de mila grecoaicei și se rugase de Tino, în fiecare noapte cu scandal, în cor cu toate cumetrele, să n-o mai bată. Dar, dacă cu un ochi rîdea acum, bucuroasă că soția simigiului scăpase de chinuri, nu încetase să plîngă cu celălalt.

Certurile și palmele, în viața celor din casa cu nebuni, erau necesare ca apa și ca soarele. În traiul lor searbăd, redus la mîncare, la somn și la încălecări fără dragoste, intriga era unicul exercițiu de fantezie și logică, iar ocările și păruielile, singur mijloc de destindere a nervilor, de descărcare a necazurilor și de răzbunare platonică împotriva vieții. Cum nu erau în stare să vibreze decît în fața unui spectacol oripilant, scandalurile de la simigiu le asiguraseră pînă atunci, la dată fixă, emoții tari ca rachiul și ca pumnii primiți fără veste, pe la spate.

Era natural, așadar, ca femeile, mai ales, să acorde faptului o importanță vitală. Ele încercaseră, cîteva săptămîni la rînd și prin orice mijloace, să pătrundă misterul, să afle prin ce „talenturi” răușise grecoaica să-l facă pe bărbat, din tiran cum fusese cu cîteva luni în urmă, un „Bubi sub papuc”...

— Că e sigur, soro, că l-a pus cu botu pe labe — afirmase Safta în soborul vecinelor, strînse într-o dupăamiază la sfat și cafeluță. Uite, parcă-l văd pe scîrba de Tino umblînd în patru labe prin odăi. Nevasta rîde în gușe cînd îl vede și zice: „mult mă călăriși cu pumnii, capră rîioasă, stai să te călăresc și eu acum!” Și-l încalecă, soro, iar tontu se tîrăște cu ea în spinare prin casă, nechezînd...

Se aflase, în primul rînd, de la persoană sigură, că grecoaica îl amenințase pe simigiu, în ajunul Anului Nou, că-l lasă dacă nu se face om cu scaun la cap.

— Nu mai pot să îndur bătăile — ar fi strigat ea, disperată. Ești un grec scîrbos și te părăsesc. Plec în lume. Car bușteni în triaj dar cu tine nu mai stau! Că ce sunt eu, să mă chinui ca pe Christos, palicar împuțit? Plec și te blestem să rupă viermii din tine, cum rup corbii din caii morți pe maidane! Nevastă ca mine nu mai pupi tu, hodoroagă bătrînă ce ești — bătu-te-ar un car de icoane...

Tino o amenințase, la rîndu-i, că o spintecă fără milă cu pumnalul, dacă-l lasă singur pe lume și dă foc la taraba cu covrigi și brînzoaiee, să-i spele flăcările pe amîndoi de ticăloșenie și să le urce sufletele la cer, ca două rîndunele zburînd alături.

— Bun — a răspuns ea cu hotărîre — primesc! Alege una din trei: plec și rămîi singur pe lume, mă omori și se alege cenușa de amîndoi și praf de munca ta, sau nu mă mai schingiui și trăim în bună pace, să crape dușmanii de necaz...

Tino se gîndise o noapte ce să facă. Nu era așa ușor de ales. În cele din urmă zîmbise, cu sentimentul că face un sacrificiu: pace, fă — pace între dobitoace...

— A fost cineva la ei în casă, să-i vadă, să-i audă vorbind așa? N-a fost! Atunci de unde știm? Vorbe, ascultați-mă pe mine — își tremurase Safta cărnurile — vorbe de clacă...

După altă versiune, simigiul n-o mai canonise pe nevastă de frica lui Ivan. Rusul îi trimisese vorbă prin cineva că, dacă nu se astîmpără, îl prinde de brăcinar și dă cu el de pămînt, să-l îngroape pînă la umeri, ca în trîntele pe viață și pe moarte din cărțile cu haiduci.

Vecinii zîmbiseră neîncrezători. Nu era capabil cizmarul de o amenințare ca asta. Știa toată mahalaua că el nu încercase niciodată s-o smulgă pe grecoaică de sub loviturile lui Tino Stavros. Se mulțumise să se închidă în atelierul cît o coaje de nucă și să plîngă, ca o muiere, la icoană. Ivan era voinic, firește, dar față de simigiu se purtase bleg ca o cîrpă.

Adevărul îl știa numai Sultana, de la unul din ilfoveni. Nevasta nu-l amenințase pe covrigar și nici nu-i trecuse vreodată prin gînd să se întoarcă în patrie. Belșug și fericire n-o aștepta nici acolo. Nu lași acasă avere și fericire, ca să pleci în lume după o stîrpitură cu nevricale, mai ales cînd ești tînără și frumoasă. Safta aflase că Tino o luase săracă. Grecoaica aduna și mînca măsline putrede și se culca în port, pe lăzi goale sau prin bărci. Marinarii îi plăteau îmbrățișările cu stafide sultanine și smochine. Cu o rodie și un șir de mărgele ieftine, o cumpărai amantă pe o săptămînă.

Simigiului i se făcuse milă de ea și o culesese de pe drumuri.

Norocul, însă, o părăsise curînd.

— Ce să mă fac — se căina ea în fiecare noapte, umblînd prin casă în vîrfuri, să n-o audă Tino. La mizeria și destrăbălarea din port nu mai mă-ntorc, fie ce-o fi, iar aici nu mai pot să îndur bătăile bărbatului...

Bisericoasă din fire, se rugase la icoană, s-o lumineze cerul. Plînsese, se tîrîse cu burta pe dușumele, se mîn-jise cu chinoroz pe față și se înțepase în sîni și în pîntec cu acele, ca prin umilire și suferință să-și urce ruga pînă la auzul Maicii Domnului.

Cum sta îngenuncheată, într-una din nopți, i se păruse c-o vede pe sfîntă mișcînd buzele.

— Lasă-l dracului de palicar, soro, și hai la noi, în cer...

Grecoaica înțelesese porunca divină și se hotărîse, fără șovăială.

— Mă omor!

Altă scăpare nu mai era.

Cînd a văzut-o urcîndu-se în pod, cu frînghia în mînă, simigiul a simțit cum i se face inima ca un co-vrig răsucit, s-a lovit cu palmele peste ochi și s-a jurat pe morții din Kalamata și Vlahoclisura că n-o mai atinge. Nevasta nu l-a ascultat. Intrase cu capul în ochiul ștreangului și îl potrivise pe beregată.

— Nu te mai cred! Lasă-mă să mor!

Sta pe scară, ca o barză într-un picior, gata să se arunce în gol.

Tino îi prinsese gleznele cu brațele, plîngînd și-i săruta vîrful papucului.

— Maro, viața și norocul meu! Maro, chinul și bucuria mea de toate zilele...

Grecoaica se înduioșase.

— Tino, stăpînul și mîntuitorul meu!

Simigiul și-a dus femeia pe sus, pînă în casă, i-a spălat picioarele cu lacrămi și i le-a șters cu părul.

— Maro, chinul și bucuria mea de fiecare clipă...

Se împăcaseră, cu un sărut ca un sigiliu și se iubiseră ca în prima noapte.

Adevărul era în toate și în nici una din aceste versiuni. Fantezia cumetrelor falsificase, inversase logica simplă a faptelor și trivializase o întîmplare ce păstra, în umbră, un singur personagiu și cel mai principal: Salomia, nevasta lui Hagiu și amanta pușcăriașului frumos din Cotroceni.

Cum și de cînd îl cunoscuse proprietăreasa pe Ivan, nu se știa, pînă una alta. Ea îl adusese în casa cu nebuni, cu opt ani în urmă și le vorbise vecinilor, de noul chiriaș, ca de un gospodin cărturar, venit la noi în țară să mănînce o pîine amară, prin muncă. Firește, era convinsă că toți mahalagiii au să-l respecte, aflînd că noul tovarăș luptase pentru binele poporului și fugise din imperiul rusienesc ca să scape de prigoană, lăsînd în urmă avere și rubedenii de neam mare. O primă dovadă de respect o dăduse ea, numindu-l administrator.

— Gospodin Ivan e omul meu de încredere, aici! Nu vă mai osteniți pînă la mine, pe Grant, cu plîngerile. Gospodin o să vă asculte și o să facă dreptate. Dacă nu viu pînă la zi-ntîi să iau chiria, i-o dați lui. Gospodin Ivan o să vă scrie fitanță de primire. Ce-o zice și cum o zice el că e bine, așa să se facă și să nu care cumva să vă prind cu intriga, că gospodin e voinic, cum îl vedeți și e voia la el, ca de la mine, să vă ia de umăr și să vă dea afară din curte, cu catrafusele buluc.

Oricît de uriaș ar fi fost Ivan și oricît de drastic avertismentul proprietăresei, vecinii se priviseră cu subînțeles. Era un mister! Nu culegi un ins de pe stradă, să-l faci om de încredere, numai pentru simplul motiv că insul ar fi gospodin și cărturar cu neamuri boierești.

Safta întrezărise adevărul.

Salomia călătorise mult, pe vremuri, iar despre rus se aflase că umblase tot pămîntul. Se întîlniseră, prin urmare, prin alte țări. El venise în București convins că amanta de odinioară nu-l uitase și sigur că, lîngă ea, îl aștepta belșugul. Se înșelase. Adorata își găsise, între timp, alt iubit. Cînd ești ibovnica lui Fane din Cotroceni, nu scapi așa ușor — că pușcăriașul frumos vede, simte, presimte și înfige pumnalul, fără nici o tresărire, în inima potrivnicului.

— E pericol de moarte, rusnacule — ar fi spus stăpîna caselor — să lucrăm cu cap, că ne întinde nebunul ciozvîrtele pe gard! Deocamdată stai acolo, pe Basarab și fă pe cizmarul. Cînd ai nevoie de parale, îmi dai de veste, să mă prefac bolnavă și încasezi tu chiria. Le spui vecinilor că mi-o aduci, să nu se zică așa și pe dincolo, dar o păstrezi la matale în buzunar. Comedia asta o să ție cîteva luni, pînă mă descotorosesc de pacoste...

Timpul o dezmințise pe țigancă.

Opt ani, pușcăriașul frumos din Cotroceni rămăsese amantul Salomiei, iar Ivan se mulțumise, în tot acest timp, cu rolul modest de om de încredere. Iarna și primăvara, de sărbătorile mari, el pleca pe Grant, în tovărășia unuia din chiriași, să-i ureze proprietăresei, în numele tuturor, petrecere frumoasă și s-o roage să poarte papucii de casă pe cari-i lucrase, din material scump, ca un semn de recunoștință. Fane era martor la acest ceremonial și, în loc să-l spintece cu pumnalul, îl poftea pe rus la masă, îi turna vin cu mîna lui și îl ruga, uneori, să cînte.

— Să nu te superi, da’ petrecere fără muzicuță-i parastas. Cîntă, batiușca mă, că mi se despică inima de fericire și nu se știe ce-o mai fi pînă mîine...

Înalt și rămas — în ciuda anilor — tînăr, cu trupul subțire și mlădiu, nu voinic dar plin de clocot și elastic, temut și deopotrivă admirat de amici și inamici, sincer în prietenia și ura lui, categoric în gestul ce răzbuna și copil în surîsul cu care se dăruia iubirii, Fane era un tip reprezentativ al romantismului bucureștean de odinioară. Pușcăriașul din Cotroceni avea o figură albă, cu trăsături feminine și ochii mari, negri și mereu umezi, adînci, scăpărători în clipa, repede uitată, a necazului dar învăluitori, timizi aproape, în fața femeilor.

— Un om cu viața mea, gospodin, cu isprăvile mele bune și rele, cu sufletul meu și cu dușmăniile ce le-am adunat în cîrcă, poate să moară peste zece ani sau poate să moară mîine, ca un cîine, într-un șanț!

Fărîme sau numai palide umbre ale marelui duh romantic de atunci, cu o lege a lui mai presus de legi și cu elanuri ce sfidau morala comună, cuțitarii cu o șu-viță de păr lunecată provocator pe o sprînceană și ochii ascunși, pieziși, feroci în lovitura ce ucidea pe la spate și lași în fața unui bătăuș mai puternic, îl iubeau pe Fane și îl urau, tocmai pentru că îl simțeau al lor dar nu asemeni lor. Încercaseră, nu o dată, să spargă sau cel puțin să înlăture oglinda în care se vedeau așa cum erau: mici, ticăloși, cu imperiul de isprăvi — în care se bănuiau stăpîni dar nu și prizonieri — redus la cele cîteva ulițe și maidane din cartierul lor.

În pușcăriașul frumos din Cotroceni trăia vagabondul ideal, generos și dornic de petreceri de cari să se ducă pomina, de pe Grant la bariera Vergului și de la Puțul lui Crăciun pe dealul cu ape miraculoase sau la Obor — petreceri cu femei frumoase, cu vin bun și lăutari, epilogate cu o plimbare la șosea, cu mopsul pe capră, lîngă muscal, ca un stindard.

Haimanalele își aveau legile și logica lor de viață. Erau stăpîne absolute pe o mahala. Între o bandă și alta era dușmănie de moarte. Cuțitarii își respectau, reciproc, hotarele cu maidane și cîrciumi și nu plecau în altă „țară” decît atunci cînd voiau să provoace.

Fane, însă, călcase întotdeauna aceste imperative categorice în viața celorlalți.

Considera orașul o cetate supusă. Un suflet ca al lui nu avea loc să-și deschidă aripele numai într-un cartier, încercase, deseori, să împace tovarășii din toate culo-rile bucureștene, ca să realizeze, sub comanda lui, o republică a tricourilor. El începea cheful la Pricopoaia, îl continua pe Filantropia și-l termina la Obor sau pe Dudești. Golanii, însă, nu înțeleseseră visul atotcuprinzător al pușcăriașului frumos din Controceni. Voiau să rămînă stăpîni în lumea lor, se simțeau jicniți de prezența lui Fane — mai ales că el avea ibovnice în toate mahalalele — și se adunau, în consfătuire, prin cafenele sau pe un loc viran, ca să hotărască ce au de făcut și cum să răzbune ofensa.

Insul cu o misiune așa dificilă și plină de pericole, uneori — pericole pe cari era mîndru că le poate sfida — intra în cîrciumă înjurînd și lovind cu bastonul în șirul de sticle, îmbrăcate în foiță, din rafturi, se așeza, nepoftit și obraznic, la masa celor din Cotroceni, cerea băutură anume pentru el și le comanda lăutarilor cîntece pe placul inimii.

Fane se uita la el, lung, palid, indiferent la gîndul scandalului ce va urma sigur dar trist că tovarășii din mahalaua în care venise să petreacă au rămas proști și departe de gîndul lui de înfrățire și-i obliga pe prieteni, cu un semn, să se facă că nu văd sau că nu înțeleg provocările mosafirului nepoftit.

— Am gust — se ridica el de pe scaun, în cele din urmă, adresîndu-se noului venit — am gust să petrec cu voi!

Haimanaua pleca, imediat și surprinzător supusă, cu un docil și abia îngînat: ,,bine, coane Fane” și se întorcea, nu peste mult timp, cu toată banda.

Cîrciumarul adăoga o masă sau mai multe, după numărul celor veniți, iar pușcăriașul frumos comanda, pentru dușmani, fripturi în sînge și vin în căldări. Dălcăuții mîncau cu poftă și închinau în cinstea „conului Fane”, care îi privea, zîmbind fără gînd, cu brațul petrecut pe după gîtul ibovnicii și cu cei cîțiva prieteni credincioși aproape.

Cuțitarii erau sinceri, în urările lor de sănătate și noroc în dragoste.

Fane ciocnea paharul — un pahar al lui, clin care nu mai bea nimeni și păstrat cu sfințenie de cîrciumar — cu fiecare, îi săruta frățește și dacă vreunul din ei avea tricoul rupt sau era netuns, îi strecura în palmă, fără să vadă ceilalți, o piesă de argint. Șoptise, nu o dată, că-i rușinos, pentru un tînăr, să umble jerpelit și cu lațe de spoitor. Tricoul și freza cu smocul de păr pe-o sprînceană erau unicele dovezi de noblețe ale romanticilor cu șișul ascuns în mînecă, dispuși oricînd să moară de dragul amantei sau apărînd iubita unui tovarăș, din orice mahala ar fi fost. Un imperativ drastic, înscris în inimi, îl descalifica pe cel ce se purta cu o femeie, ori-care, inelegant — o eleganță a lor, cu legi aparte și de neînțeles pentru ceilalți orășeni — sau se dovedea că nu fusese în stare s-o apere.

Sunt cavaler — era o lozincă, firește rareori respectată riguros, a tuturor cuțitarilor bucureșteni.

Cînd, întîmplător, o fată sau o bătrînă avea un necaz într-o suburbie vecină, haimanalele îi făceau gardă de onoare și o însoțeau pînă la hotarul dintre cele două lumi. La despărțire, cineva rupea o bucată din tricou și o da mărturie, ca să afle tovarășii din cartierul megiaș cine le apărase sora, ibovnica sau mama.

Recunoscători, aceștia îi invitau pe salvatori într-o cîrciumă, le dau să bea și să mănînce, și-i conduceau, pînă la ei acasă, cu harmonica. În timpul petrecerii, gazde și mosafiri, la fel, legau batiste albe de cureaua pantalonilor — semn că e pace...

Fiecare cartier avea, în țesătura vestmîntului, culori anume.

Haimanalele din mahalaua cu nume rușinos purtau tricouri în dungi orizontale albastre și albe, cei de pe Grant în dungi perpendiculare albe și roșii, cei din cartierul Sfînta Vineri-Pleșoianu în pătrățele albastre și roșii, iar cei de pe Basarab (de dincolo de pod), Banul Manta și Filantropia, în dungi perpendiculare albastre și roșii. Fără îndoială că fiecare culoare simboliza ceva și voia să mărturisească un gînd.

Fane, singur, în București, îmbrăca — sub cămașa de mătase — un tricou pe care și-l comandase special, în pătrățele negre și roșii, cu guler albastru și șnururi albe, pentru că: „dragoste și moarte, fraților, altceva nu există!” Tovarășii lui din Cotroceni aveau, de asemeni, tricou în pătrățele roșii și negre dar fără guler și fără șnur — semn distinctiv și galon acordat numai pușcăriașului frumos...

— Să bem, fraților — închina el cu dușmanii poftiți la masă — pentru suflet, pentru noroc, pentru femei și pentru aleluia...

Se ridica unul din cuțitari, să răspundă sincer.

— Coane Fane, te iubim acum, cînd stăm unii cu alții alături și ciocnim un pahar cu vin. Da’ mai e o lege, pe care o calci, că ești mai al dracului ca noi! Așa cum ne vezi, să ne lași s-o apărăm, cînd s-o sparge cheful. Matale ai spus că-i o dragoste și-o moarte... și că haimanaua nu se lasă atinsă la bătătură nici de sfîntul sfinților măsii...

Loiali, în ura și prietenia lor egală, tinerii îl rugau:

— Spune, nenicule, cît suntem în bună pace, cum vrei să te cinstim? Știm să cîntăm, să facem jocuri, bătîndu-ne în cuțite și să ne vărsăm sîngele, la o poruncă a ta, ca să vezi cît ne ești de drag...

— Lasă, că în cuțite o să văd eu, în curînd, cum vă bateți. Acum, dacă mă iubiți, să-mi cîntați, fraților! Cîntați, mă, că mi se despică inima de fericire și nu se știe ce-o să fie cu mine peste un ceas...

În cîrciumă era un aer închis, greu de gînduri, de vin și fum de tutun. Haimanalele urlau, răsturnate pe scaune și prinse pe după gît — cu ochii mici, pierduți în gol — cîntece de obidă și de dragoste, în timp ce Fane rămînea în picioare (el singur în picioare) cu bărbia în piept, mai frumos și mai înalt în tristețea lui nemărturisită.

Măguliți că un tovarăș ca el le ascultă și respectă suspinele și ofurile — fiecare mahala își avea melodiile ei — dușmanii se apropiau de pușcăriaș și-l rugau, cu privirile înlăcrimate, să le permită să-l îmbrățișeze.

— În ziua cînd o să te omorîm — ofta unul din ei — doi ani o să purtăm cenușe în cap și n-o să bem un strop de vin. Ibovnicile noastre au să lege funde negre în păr, iar lăutarii au să-ți cînte cîntecul, ca o psaltire în biserică...

— Lasă, mă frăție — încerca Fane să surîdă — că nu s-a născut încă insul care să mă omoare pe mine! Acum să bem și să glumim, că o viață, o dragoste și o moarte avem! Mulțumescu-vă de acum, pentru tristețe, cind o fi să mor și săruta-le-aș ochii ibovnicelor de la voi din mahala, că au să poarte funde negre în păr, după mine. Phe, da’ mai e pînă atunci — facu-i morții sufletul scuipătoare...

Asta era singura lui înjurătură.

Glasul îi tremura. În figura zîmbitoare, numai ochii erau umezi.

— Vin jupîne — cîntă, țigane...

Cîrciumarul umplea din nou căldările de pe masă și schimba toate talgerele de lemn, pentru alte momițe și fleici în sînge. Lăutarii bătrîni și cu har în meșteșug lunecau arcușul pe coarde, ca o părere, topiți în melodia sălbatică și unică, iar haimanalele ascultau, oftînd, încovoiate pe scaune, cîntecul pușcăriașului frumos din Cotroceni. Fane și-l făcuse singur, în primele luni de închisoare și obidă. Era o glorificare a sufletului cu care se mîndrea dezmoștenitul de oriunde — suflet înflăcărat, generos, încrîncenat în ură și muiat în surîs, pentru că în dragoste fără margini fusese plămădit și fără robia legii, ca pasările, ca vîntul și ca florile de pe o margine de drum

Toți lăutarii bucureșteni îl știau dar n-aveau curaj să-l îngîne vreodată, fără porunca stăpînului în tricou. Cîntecul acesta era ca o pecete peste frăția ce se încheia între o bandă și alta sau ca o provocare, cînd cuțitarii din mahalaua în care venise să petreacă pușcăriașul fru-mos, scăpărau priviri piezișe, necruțătoare...

Acum era semnal de luptă.

Fane spărsese paharul de zid, cu un chiot în care era rîs și sudalmă, își desfăcuse funda de la gît, cu un gest nervos, dezbrăcase haina și lepădase cămașa de mătase, ca să rămînă — în fața haimanalelor — o haimana la fel, cu inima în zale roșii și negre. Era mai frumos acum, mai mlădiu și mai subțire: un trup fraged de copil cu neastîmpăr în priviri și flăcări mici în goana sîngelui.

Prietenia înceta, ura începea să aibă cuvînt.

Fane lupta întotdeauna în tricou, ca un erou înfășurat în stindard. Faima culorilor pe cari le purta intra din nou în joc. Victoria lui era victoria tuturor cotroceniștilor...

Potrivnicii se împrăștiau prin mahala, pe după colțul străzilor și pe maidane și așteptau, cu ochii crînceni și cuțitul ascuns în mînecă. Fără îndoială că, iarnă sau vară, tricoul era și pentru ei o armură imperios necesară. Un fluierat strident, prelung, cu două degete pe limbă, anunța începutul ostilităților.

Fane se oprea în ușa cîrciumii, să-și ridice pantalonii cu un gest specific, făcut numai în aceste ocaziuni de mare încercare și pleca după dușmanii proști și dragi, urmat de lăutari dar și de prieteni, deși aveau poruncă să nu se amestece în scandal, oricît de mare ar fi, la un moment dat, pericolul în care s-ar afla.

Cînd îi apărea în cale un inamic, la o răscruce sau pe un loc viran, el întindea palmele, să se vadă că luptă fără armă.

Cavaler, potrivnicul arunca șișul păstrat, pînă atunci, în mînecă.

Pușcăriașul frumos din Cotroceni avea loviturile lui sigure: pumnul repezit de sus în jos, cu putere, între ochi sau izbitură directă în inimă. Pocnit, insul se da cîțiva pași înapoi, îngenunchea și se făcea covrig la picioarele învingătorului. Se intîmpla, uneori, ca o pușlama — de frică sau cu gînd vădit de asasin — să nu renunțe la cuțit. Era un moment de încordare, în primul rînd pentru omul înarmat, care știa că joacă — pe viață și pe moarte — o carte mare.

Fane nu se intimida. Se apropia de dușman cu pasul egal și ferm, liniștit în aparență și se uita în ochii lui, drept, fix. La prima tentativă de atac, cu o agilitate surprinzătoare și cu un calcul precis al mișcării, pușcăriașul din Cotroceni îl dezarma pe nemernic și-l arunca, prins de mijloc și învîrtit pe umăr, cu capul în jos. Dacă nu-l lua duba de la Morgă, îl îngropau rudele peste cîteva zile.

Lăutarii cîntau, în timpul luptei, iar prietenii celui neînvins îi pansau pe răniți cu fășii rupte din tricouri — din tricourile lor în pătrățele negre și roșii — și îi trimeteau, în camioane sau pe brațele mahalagiilor, după împrejurări, acasă ori la „Salvare”.

Fane, trecînd prin mahala, lăsa în praf cîțiva desfigurați și umplea camera de gardă a spitalului apropiat cu haimanale învinețite.

După scandal, victorios și trist că lovise, cu pumnul, în inima de sub tricouri și că vărsase sînge de frate mai mic și neînțelegător, nevinovat poate că nu se putea ridica pînă la visul lui de înfrățire, se înfunda cu tovarășii toți într-o cîrciumă din Cotroceni, se îmbăta după întîiul pahar cu vin și începea să plîngă, cu o durere în el din durerea celor învinși.

Povestind, Fane își culca tîmpla pe pantoful mic și scump al amantei — gest omagial pe care rusul îl înțelesese.

— Numai femeile m-au priceput, batiușca Ivan! Uite de ce le-am iubit pe toate, la fel, ca pe icoane!

Vorbise rar, ca o poruncă.

— Să știi, gospodin, că în ziua cînd mi s-o urî cu viața, de-o femeie am să mă las ucis. O să fie moartea mea, atunci, ca papucii aduși de matale Salomiei mele: cadou, ultimă recunoștință pentru dragostea cu care m-au fericit atîția ani — săruta-le-aș, de dincolo de moarte, sfîrcul sînilor!

Se oprea la fereastră, cu profilul în lumină și nu-i mai păsa de lacrămi. Își desfăcea gulerul, larg, cu un gest mic, nervos, ca în clipa lui de ciudă și de sfidare a dușmanilor din cîrciumile mahalalelor, ca să se vadă, sub albul de mătase al cămășii, tricoul în pătrățele roșii și negre, purtat peste tatuajul ce simboliza — pentru el și toate haimanalele bucureștene — norocul și rostul pe lume: o inimă, străpunsă de o săgeată...

— Dragoste și moarte, gospodin! Altceva nu există pe lume! Care ți-a fost folosul că ai încercat să schimbi rostul lumii rusienești? Ai fugit și-ai venit aici, să-i cîrpești papucii țigăncii lui Gore, pentru cîteva capeici. Iartă-mă, gospodin, că nu vreau să te umilesc, da’ tare mi-e necaz pe matale în clipa asta! Ai crezut că țarul nu-i lasă pe mujici să fie fericiți? Și, pentru ei, ai dat cu piciorul la avere și cine știe dacă n-ai lăsat în urmă și o dragoste... Vezi că ți se umezesc ochii? Hai, batiușca Ivan, cîntă ceva — cîntă pentru Sonia, pentru Liuba sau pentru Marusia din inima dumitale...

Ivan psalmodia o romanță în care o ruscă de departe lumina necuprinsul ai privirile, îl legăna cu sufletul, îl parfuma cu răsuflarea și sprijinind zările pe gene, luneca pe cer o inimă ca o lună hoinară.

Fane asculta cu ochii închiși, trîntit pe covor, la picioarele amantei.

Ea traducea, uneori, versul cu tristeți.

Răsare soarele și-apune

Și-n închisoarea mea-i tot noapte —

Durerea cine mi-o va spune?

Ibovnicul se ridica în genunchi, cu brațele deschise, ca o cruce înfiptă între Ivan și Salomia și striga, scuturînd capul.

— Vezi, asta mă roade și pe mine, batiușca! Crăp ca mîine și duc cu mine taina în mormînt. N-o să aibă cine să spună lumii tot ce am visat frumos și tot ce am închis în mine, cu scrîșniri de durere sau de revoltă.

Pușcăriașul avea presimțire că-i e sfirșitul aproape.

— Ai să vezi, gospodine, după ce-oi muri eu, că nu mi-a fost viața în zadar, că n-am trăit numai pentru scandal și petreceri. Mi-am avut și eu bulgărul de soare, am îngrijit și am crescut și eu un suflet fraged. Sufletul ăsta o să-mi aprindă o lumînare la căpătîi.

Singură Salomia știa de cine era vorba și nu se supăra — tot așa de bună amantă și soră.

Opt ani, ea fusese, de asemeni, sora si duhovnica lui Ivan. Necazuri mari nu avusese el niciodată. Trăia mai presus de vecinii din casa cu nebuni, cu gîndul peste hotare, așteptînd din primăvară în primăvară o veste mare, de la tovarășii rămași acasă sau de la fugarii risipiți în lume. Se mai considera încă, după opt ani de speranță zadarnică, un mosafir, o umbră vremel-nică printre noi. Viața tuturor trecuse pe lîngă el ca o apă, fără să-l atingă. Anii de muncă și de lipsuri, în mahalaua cu nume rușinos, aveau să rămînă, în curînd, pentru el, ca o amintire urîtă.

Ivan visa o deșteptare sărbătorească.

Visînd, începuse să adune, de timpuriu, fire albe pe tîmple...

În noaptea de Anul Nou, rusul intrase pentru întîia oară, în casa de pe Grant, cu sufletul plin ca un ciorchine, dornic să afle pe cineva care să-l asculte. Nu mai putea să sugrume adevărul în el.

Cînd l-a văzut în prag, uriaș și palid, sprijinit de zid să nu cadă, Salomia a scăpat paharul din mînă.

— Vai de mine, ce-i cu dumneata, gospodin?

Fane l-a prins repede de subsuori și l-a așezat pe un scaun.

— Gospodin, dragă gospodin, Ivan!

Rusul tăcea, cu capul greu între umeri. Lacrămile îi picurau, mari pe covor. Pușcăriașul îl crezuse rănit într-o încăierare cu pungașii și căuta cu palma, sub rubașca descheiată la gît, urmele de sînge. Proprietăreasa încerca să-i ridice fruntea și să-l privească în ochi, convinsă că numai așa va întrezări zbuciumul ce-l gonise de acasă, pe o noapte cu viscol cumplit și-l adusese, pe neașteptate, la ușa lor.

— Ivan ai venit să spui la voi că el omoară ala grec spurcat!

Salomia își îngropase fața în palme.

— Vai de mine! Iar a fost scandal în șandramaua aia cu nebuni? Am să-i dau foc, să scap mahalaua de balamuc.

Fane singur zîmbise. Acum înțelesese ce rană ascunde rusul sub rubașcă.

— Lasă, Salomio, nu mai da foc la case, că destul s-au aprins călcîile lui Ivan. Nu-s casele de vină! Marea vinovată e Maro, nevasta grecului.

Surprinși, deopotrivă, stăpîna și cîrpaciul s-au uitat la el, lung, cu nedumerire. Amantul se plimba liniștit prin cameră, fumînd.

— Eram sigur că așa are să se-ntîmple!

Se apropiase de Ivan, îi prinsese capul în palme și-l privise drept, cu un surîs ca o lumină palidă pe figură.

— Ei, gospodin, așa-i că mai e și altceva pe lume, afară de țar, de mujci și de Vladimir Ilici Ulianov? Acuma crezi că dragostea e ca o băutură amară și vine cu gust de moarte?

Îl sărutase pe frunte, ca pe un copil, după o faptă bună.

— Începi să fii un om, pentru că începi să simți ce-i aia dragoste adevărată! Bravo! Pînă azi mi-ai fost drag și atît. De acum încolo, încep să te admir! Ai știut să alegi! Prea e tînără Maro și prea seamănă cu Salomia mea, ca să nu merite iubirea unui om ca tine...

O poveste pe care Fane o trăise.

— Fă ca mine, rusule! Cînd am văzut-o întîia oară pe Salomia, alături de lepădătura aia bătrînă de Hagiu, ca o căprioară lîngă o mîrțoagă de saca, am simțit cum mi se tulbură sîngele. Uite, mi-am zis, cum îi place vieții să-și împerecheze progeniturile! Ia să-i dăm noi vieții un dos de palmă peste gură! După o săptămînă, mîrțoaga a fost scoasă la reformă...

Cînd era lîngă Fane, Salomia se estompa. Trăia în umbra lui, prin gîndurile, elanurile, necazurile și bucuriile lui. Inteligentă, intrepidă, înfruntînd primejdia cu un surîs împietrit în colțul gurii și înlăturînd piedicile cu tact, stăpînă pe sine și în orice împrejurare, ea își croise un drum în viață, în urcuș anevoios dar sigur,

cu o voință îndărătnică. Alături de pușcăriașul frumos din Cotroceni, însă, avea un sentiment bizar de contopire, de anihilare a voinței, de volatilizare a gîndului, de părăsire pe brațele lui ca într-un leagăn.

Exista pentru el și prin el.

— Dacă zice dînsu așa, batiușca, așa este!

Ivan încercase, slab, să se apere. Tot ce spusese Fane i se păruse o glumă — oricum, ceva la care nici nu se gîndise.

— Asta nu daragoste!

Pe Maro, mărturisise rusul, o văzuse de cîteva ori și numai în trecere. De doi ani, de cînd o adusese simigiul în țară, grecoaica apăruse rar în simigerie, deschisese geamul de patru ori și zîmbise copiilor, răspunsese o singură dată, prin semne, țigăncii lui Gore, care o întrebase, tot prin semne, ce mai face și se plimbase mai ales seara, păzită de cei doi ilfoveni, pe maidanul cu basculă. Poate că era o singuratică, poate n-o lăsa bărbatul să iasă în lume, de frică să n-o piardă. Sigur era numai faptul că Maro, timp de doi ani, privise soarele printre gratii.

Ivan presimțise că se petrece ceva neobișnuit în casa grecului dar nu încercase să afle. El trăise cu munca, nevoile și gîndurile lui, cîntînd cînd era trist sau vesel și așteptînd o veste cu minuni, de la tovarăși.

E adevărat că, uneori, simțea o tulburare, un neastîmpăr în el. Arunca rașpelul și calapodul și pleca afară. La simigiu erau ferestrele deschise. Ivan o bănuia pe Maro ascunsă înăuntru, după perdele. Dar nevasta lui Tino nu se uita anume la el. Ar fi fost în stare să jure că vecina se oprise la geam ca să asculte ciorovăiala vrăbiilor prin plopi sau să vadă cum se scutură florile mărului ce crescuse, prin ce minune nici rusul nu știa, în fața ușii lui.

Oricum, el încercase să se smulgă din tulburare. Fugea pe maidan, să se joace cu copiii și să uite, sau se încuia în magazie, încovoiat pe ceaslovul cu slovă fără înțeles pentru mine.

Dacă juca printre rînduri numele grecoaicei, scris cu raze parcă, erau de vină numai ochii obosiți, că lă-

crimau. Maro i se părea un cuvînt ca o muzică în su-flet. Îi strigau vrăbiile prin copaci, îl amintea clopoțelul pus la ușa simigeriei, îl păstra gîndul, ca pe un joc și îl susura chitara de deasupra patului, cînd se izbeau razele soarelui de coarde.

Ivan îngîna în el, ca o împăcare: Maro e un nume ca o cădere de stropi în havuz, cînd e apusul fîntînă de culori.

Se mai întîmpla uneori, îndeosebi noaptea, cînd lumina lumînării se revărsa peste pagini înflorite, ca o amăgire, să i se pară că grecoaica seamănă cu toate sfintele din gravurile ceaslovului. Ea fura părul blond al Mariei din Magdala, ochii limpezi și buni ai preafericitei Atanasia din Antiohia, ovalul figurii cuvioasei martire Anisia, gura senzuală a sfintei fără nume, din visul zbuciumat al tinerilor mucenici și trupul plin de ispite al frumoasei Pelaghia, care dintru început, de viclene vedenii atrasă, preacurvise...

— Cum se împacă în matale, gospodin, Vladimir Ilici Ulianov cu sfrijiții din bucoavnă — îl întrebase Fane odată, rîzînd.

Ivan n-a răspuns. Pușcăriașul frumos din Cotroceni n-ar fi înțeles ce minune făcuse Maro. Grecoaica întorsese gîndul crîncen al răzmeriței spre cer și-l limpe-zise. Pur ca o figură de legendă păgînă, rusul învinsese duhul ticălos al trupului și stăpînise, sugrumase în el, orice îndoială bicisnică. Își recîștigase ceasul de odihnă și de reculegere, din clipa cînd simțise că toate sfintele din ceaslov trăiau în el prin nevasta covrigarului. Bucoavna pe care sta aplecat nu mai era o carte moartă, acum. Ivan se uita în ea ca într-o apă cu umbra în adînc. Din ispita de la doi pași, el furase și păstrase numai sufletul, în care se recunoscuse și contopise.

Ascultîndu-l, Salomia privise lung, cu înțeles, spre amantul cu surîsul competent. Pricepuse și ea, în sfîrșit, de ce vrea rusul să-l omoare pe Tino.

— Ei, batiușca, ți-am spus eu, de adineauri, că e dragoste la mijloc! Și încă ce dragoste...

Gospodin încercase încă o dată să se apere, de astă dată cu îndîrjire. Se lovea cu pumnul în frunte și se chinuia să-i convingă pe amîndoi că nu din pasiune pentru grecoaică se hotărîse să-l suprime pe simigiu.

Maro se dedublase, pentru el. Între nevasta lui Tino și Maro din visul lui Ivan era o mare deosebire. Sufletul ei, afirma cîrpaciul, se desprinsese din trupul pe care bărbatul îl culca alături de el, în fiecare noapte — evadase din viața tuturor, se eliberase din pumnul lui de țărînă și apropiind secolele, înviase în gravuri și în visul celui ce-și învinsese, de asemeni, pumnul lui de țărînă.

În acest dublu concubinaj, trupesc și idilic, al frumoasei de dincolo de gratii, drumurile nu se încrucișau. Rusul n-o rîvnise niciodată pe femeia simigiului iar acesta, prost și bătrîn, nu bănuia aventura nocturnă a sufletelor.

Mai mult, Ivan se întreba, uneori, dacă unda muzicală din visul lui era, în adevăr, duhul grecoaicei sau numai un ecou din muta mare fierbere a nopților de primăvară, cînd dragostea e a tuturor și a nimănui. Salomia și Fane ar fi rîs, fără îndoială, dacă el le-ar fi mărturisit că se îndrăgostise de umbra sufletului său, purificat în aceste nopți cu limpezimi și răsfrînt în gînduri, ca un tînăr pelerin aplecat — în ceasul cu liniști al amurgului — peste o apă cu oglinzile adînci sub sălcii.

Maro fusese numai fondul luminos pe care se profilase această umbră a sufletului.

Ivan nu ar fi cerut mai mult de la viață.

Întîmplările din ultima vreme, însă, stricaseră jocul cu umbre și lumini.

Începînd să-și cunoască vecinii, rusul se convinsese că toți erau deopotrivă de răi, pentru că erau la fel de proști și se hotărîse să rămînă departe de frămîntările și veselia lor întristătoare. Dar femeile din casa cu nebuni îl disperaseră.

Revoluționarul ce luptase odinioară pentru libertate și respectul aproapelui, a fost deseori silit, și nu fără tristețe, să despartă vrăjmașele prinse de păr, prin lovituri. Se rușina, ridicînd mîna și se certa că — din tovarăș al omului de pretutindeni — ajunsese gardian în ospiciul de pe șoseaua Basarab.

Firește că, în procesul acesta de conștiință, Ivan își acorda circumstanțe atenuante. Bătînd, fostul soldat al lui Vladimir Ilici Ulianov pacifica. Altminteri, cumetrele fără stăpîn ar fi fost în stare să se desfigureze, să-și dea foc la catrafuse sau să se înece una pe alta, apăsîndu-se cu capul în butoiul cu apă de ploaie.

Primele scandaluri din casa simigiului îl impresionaseră dar Ivan nu intervenise. De ce n-o apărase pe Maro, de ce nu se gîndise niciodată că e destul de puternic ca să-l reducă la tăcere pe grec cu un singur pumn, cum nu vibrase el în fondul acela de umanitate ce-l apropiase, odinioară, de spînzurătoare și-l înfrățise, în urmă, cu cîinii maidanelor, cu gîzele și cu licărul stelelor? Precis nu ar fi putut răspunde...

Spectacolul acesta oripilant al distrugerii și al martirizării, crescut în sălbăticie de întuneric și de panica tuturor, îl paraliza. Rusul se simțea mic, inutil, murdar, ticălos în ticăloșenia ce-l înconjura și se prăbușea pe scaun, plîngînd, cu sufletul greu de nedumerire, de spaimă, de revoltă și de îndurerare.

Cu timpul, însă, ca un animal ce adulmecă furtuna, Ivan începuse să presimtă scandalul cu cîteva ore mai înainte. Umbla fără astîmpăr, de colo pînă colo, s-o vadă pe Maro, s-o roage să fugă, să se ascundă. Intra pe la vecini și nu știa ce caută, întreba nimicuri și nu aștepta lămuriri, pleca pe poartă, cu gînd să se ducă undeva și uita unde. Se întorcea în magazie, ca — după cîteva minute — să plece iar prin curte, neastîmpărat, neobosit, neînțeles în el și de mahalagii.

Toamna și iarna, îndeosebi, chiriașii din casa cu nebuni se culcau devreme.

Ivan rămînea singur, să tremure în beznă, fără să știe anume de ce și să aștepte — o așteptare de fiecare clipă și cu fiecare clipă mai chinuitoare.

În aceste momente de încordare și de răsucire a nervilor, iadul din căsnicia simigiului împrumuta, în fantezia bolnăvicioasă a omului ce trecuse de atîtea ori pe lîngă moarte, nepăsător, un rost anume, nelămurit încă sub frunte dar limpezit în sentimentul bizar de in-tensificare maximă a vieții, cînd lucrurile se însuflețesc, iar umbrele încep să se materializeze și să aibă glas.

Ivan avea impresia, cum asculta, atent, în întuneric, că se adună și cresc, de pretutindeni, amenințări. În fața lor, Maro din vis tremura ca o frunză, terorizată — alături de el și în carnea lui — de o mînă sortită să lovească din ascuns. Se multiplica vedenia din vis, în jocul de oglindă aburită al privirilor umede, nesigure sau cealaltă Maro, roaba dintre gratii, presimțind furtuna aproape, venea să caute un adăpost sigur între cei patru pereți de scînduri? Oricare ar fi fost taina, rusul nu mai deosebea visul de viață, nu mai știa care-i frumoasa din gravurile ceaslovului și care umbra fugară din cuibul grecului.

Le îmbrățișa, pe amîndouă, cu același suflet și încerca să le apere de primejdie cu o rugăciune la fel.

Magazia lui, în aceste nopți de împletire a luminii cu întunericul, era amvon.

În timp ce vecinii, cu somnul încă rămas în gene, încercau să spargă ușa simigiului, ruga pe care o murmurase cîrpaciul în el se schimba în cîntec, mai sfîșietor în noapte cu cît erau mai stinse chemările de ajutor din odaia zăvorită. Țipase Maro sub lovituri sau țipa numai arătarea din visul singuraticului? Rusul răspunsese, pentru Salomia și Fane, numai cu o lacrimă...

Dar, în ultima noapte cu scandal, vecinii nu mai auziseră melodia ca o sfîșiere.

Se rupsese o coardă în Ivan, se răsturnaseră înțelesurile de pînă atunci și se cristalizase în el un adevăr nou, lapidar, definitiv. Ca să poată înțelege și prietenii din Grant adevărul acesta, gospodin explicase încă o dată misterul din gravurile ceaslovului. Îngemănîndu-se cu visul lui luminos, Maro începuse să fie, ca în porunca biblică, de o ființă cu Ivan.

Trăiau unul prin altul — o singură inimă, un singur gînd, o singură suferință.

Bătîndu-și femeia, simigiul îl martiriza pe rus. Din sufletul lui chema ea ajutorul vecinilor, în carnea lui suferea loviturile, în cîntecul lui își striga plînsul, în fața icoanei lui își aduna în palme, ca pe mărgele, lacrămile.

Batiușca postise o săptămînă și se gîndise ce să facă.

Se hotărîse: trebuia să-l omoare pe Tino, ca s-o salveze pe Maro și să-și libereze visul.

CAPITOLUL XI - Joc cu păpuși, cu inimi și cu flori

Terminînd spovedania, Ivan se ridicase de pe scaun, liniștit. Mărturisind gîndul tot, se împăcase cu el și cu oamenii. În conștiința lui, crima se consumase. Cum va fi ucis grecul, era o problemă secundară, un fapt ce va decurge de la sine — simplu, banal...

Fane, însă, nu-l lăsase să plece.

— Stai, batiușca, poate că mai avem ceva să ne spunem. Te ascultai, pînă acum, ca un duhovnic. Am înțeles vorba dar am înțeles și ce-a rămas, dincolo de vorbă, nespus. Acum e rîndul dumitale să mă asculți. E o viață de om la mijloc. Suntem datori, prin urmare, să stăm la o parolă serioasă. Mai ales că dragostea asta te-a cam întors pe dos. Cînd ți-am povestit, acum un an, cum am ucis un dușman, ai sărit în sus de re-voltă și ai țipat la mine, că nu are nimeni dreptul de viață și moarte asupra aproapelui! Și-acum arzi de nerăbdare să pleci la Tino, ca să-l omori. După cum vezi, gospodin, vine scîrba de viață la om, din cînd în cînd, îl prinde de chică și-l duce la oglindă: „așa ai fost ieri, omule!” Pe urmă, tot de chică, îl duce la altă oglindă: „poftim, așa ești acum!” Insul face ochii mari, de vițel la poartă nouă și nu se mai recunoaște — nu mai știe care-i el, cel adevărat! Pilda asta, ca să afli că nu-i lege în lume să stea în picioare ca o lumînare la nuntă — că omul e ca floarea cu pălărioara cu funde galbene în vîrf: se schimbă după vreme și se întoarce după soare...

Ivan scăpase șapca din mînă.

— Nu te mai frămînta, gospodin și — mai ales — nu încerca să înțelegi, acum, tot ce am să spun. Ascultă și lasă înțelesul pe mîine, cînd vei fi singur și mai limpede la cap. Știi cum suntem noi, în clipa asta? Ca la „lanseu”. Ai auzit, vreodată, de „lanseu”? E un dans cu figuri grațioase, jucat de perechi multe. Nu se poate să nu-l cunoască și nobilii moscoviți! Spovedania dumi-tale, batiușca, a fost ca o muzică și ca o poruncă. Ne-a împins, fără veste, în „lanseu”. Avem, pînă acum, o pereche Ivan-Tino, în figură simplă de dans și alta Salomia-Maro, în figură pe care n-o știm cum are să iasă...

Vorbind, Fane privise peste umăr la amantă și zîmbise.

Competent în cauză, el însuși erou principal al unei crime pasionale ce făcuse vîlvă, cu cîțiva ani în urmă, pușcăriașul apreciase că nu era nevoie să moară Tino, ca s-o salveze Ivan pe Maro și să-și descătușeze visul.

Faptul în sine era prea simplu ca să merite o vărsare de sînge, mai ales că între rus și adorată era o piedică de nimic ca simigiul. Cîteva palme, date la timp, ar fi fost tot așa de hotărîtoare. Singura necunoscută, în calculul ce-l făcuse Fane, era Maro. Mai precis: sentimentele ei probabile pentru cîrpaci. Firește, în datina simplă a vieții, oricine e bucuros să scape de schingiuiri si să-l urmeze pe salvator, mai ales cînd binefăcătorul e un om ca gospodin.

Haimanaua, însă, știa bine că femeile au o logică a lor și anapoda. Surpriza nu era exclusă. Orice hotărîre, luată mai înainte de a se cunoaște gîndul și înclinările grecoaicei, ar fi fost — prin urmare — riscantă. Concursul Salomiei, singura în măsură să provoace o mărturisire și să întrevadă, cum spusese Fane, îndeosebi ce va rămîne dincolo de vorbă, nespus de Maro, era indispensabil.

Întîmplător, în noaptea aceea, stăpîna caselor se încăpățînase să rămînă numai amantă, cu alte cuvinte: o femeie cu o logică a ei și anapoda.

Mîndră și generoasă deopotrivă, gata oricînd să intervină energic și să-și apere protejații cu orice risc și împotriva oricui, ea ascultase spovedania lui Ivan cu o liniște de piatră. Ochiul ager al pușcăriașului nu descoperise, sub masca pe care și-o impusese iubita, clocotul lăuntric. S-ar fi putut spune că martiragiul suferit de grecoaică, timp de doi ani, n-o impresionase de loc.

Mirat, Fane o provocase prin aluzia ce o făcuse la „figura Salomia-Maro” și încercase s-o convingă, indirect, că — în hora cu dragoste și moarte pe care-o începuse rusul cu Tino — ea era datoare să rămînă factor determinant și să impună, prin Maro în primul rînd, o limpezire a misterului din casa cu scandal.

Meșter păpușar, el trăsese sforile abil. Cu o singură comandă, ridicase între cei doi inamici, ca o barieră, un proces de conștiință și o angajase pe ibovnică, în figură compusă, cu grecoaica. înclinînd planșa pe care jucau cele patru marionete, voia să realizeze prin surprindere, în ritmul precipitat al dansului, un trio Ivan-Maro-Salomia. Rămas singur, simigiul nu mai interesa. Împrejurările îl aruncau peste bord, ca pe orice epavă...

În adevăr, gospodin ar fi încercat inutil să cuprindă cu gîndul prăpastia ce-o adîncise Fane în el.

Prins de umăr și dus în fața oglinzii în care zîmbise, auster, revoluționarul și omul de odinioară, rusul, simțise cum îi cresc în suflet — ca bălăriile cu suc otrăvitor, printre pietre și grămezi de moloz — remușcările.

Începuse o luptă surdă între dragoste și ură, între Ivan din amintire și cel de acum. Se adunau întrebările sub frunte și își încurcau firele. Dacă o adora în adevăr pe Maro, prin ce joc ascuns, prin ce salt neașteptat, născuse iubirea în el o dușmănie așa de aprigă împotriva simigiului? În ce tainiță a inimii își risipise lumina, ca o făclie cu flacăra stinsă în țărînă, gîndul curat, voinic, cu care îmbrățișase, de atîtea ori, pămîntul și mîngîiase nefericirile altora, cu un sfat înțelept sau cu o faptă bună ca un adăpost pentru un copil al nimănui, pe care-l culegi din viscolul de afară și-l aduci lîngă soba caldă? Ce băutură amară îl adormise în el, în ultima săptămînă de post și rugăciuni, pe Ivan de altădată și-l crescuse, în umbră și atotpu-ternic, pe Cain? Copleșit, rusul ridicase din palme, spre Fane, ochii mari, întrebători, rugători.

Cerșise de la el un răspuns, de care să se prindă, strîns — să și-l facă reazim.

Prietenul, ca și cum i-ar fi citit tot zbuciumul în priviri, a surîs trist.

— Ce să-i faci, Ivan Fedotici Karasoff? Așa sun-tem: inimă de om, inimă de cîine, la fel! Unde-i dragoste mare, e și ură. Una o răscumpără pe alta și amîn-două fac un om. Sau, cum ar spune Salomia: o scîrbă de om...

Stăpîna casei cu nebuni, însă, nu-l ascultase.

Spovedania chiriașului o îndîrjise. N-o înfiorase gîndul că uriașul amenințase să-l ucidă pe Tino, așa cum nu o înduioșase suferința grecoaicei. Se înfuriase, însă, aflînd că Maro, timp de doi ani, se încăpățînase să-i ascundă necazurile.

Salomia se gîndise, întotdeauna, cu genele umede, la fata frumoasă și săracă, rămasă departe, sub cerul legănător de la Candia. O adusese lîngă ea, nu fără sacrificii, s-o scape de nevoile și de mizeria din insulă, s-o simtă aproape, s-o apere, s-o învețe, să-i dezvăluie rînd pe rînd tainele vieții și s-o urce, pas cu pas, spre fericire.

Maro, însă, de cîte ori o întrebase Salomia cum se poartă grecul în casă, zîmbise vag și răspunsese invariabil, cu ochii în pămînt: „bine, tare bine, nici nu visam așa noroc!” Prin urmare, în loc să vadă în ea o binefăcătoare și să și-o facă duhovnic, o mințise — o înșelase. Era, fără îndoială, o prefăcută, o nerecunoscătoare ce nu meritase nici dragostea și nici sprijinul ce i-l acordase.

Salomia se hotărîse să și-o smulgă din inimă, ca pe un spin.

— Maro e mai scîrboasă ca o broască rîioasă! N-o mai cunosc...

Era un avertisment, pentru Fane, că n-o mai interesa spovedania lui Ivan.

Amantul, însă, nu dezarmase. Nu era dispus să renunțe așa ușor la planul ce-l făcuse. Știa că supărarea ibovnicei — supărare ce nu rezolva nimic, de altfel — era vremelnică. Maro, oricît ar fi vrut ea să și-o smulgă din inimă, nu era o streină. Mai curînd sau mai tîrziu, era datoare să se amestece în căsnicia simigiului și să încerce, într-un fel sau altul, să pună capăt scandalurilor. Pe de altă parte, pușcăriașul ambiționa să împiedice crima prin orice mijloace. În acest scop, o întrevedere Salomia-Maro, după opinia lui, era imperios necesară. Altminteri, nu s-ar fi putut realiza acel trio Salomia-Ivan-Maro, prin care plănuise, cu o sin-gură lovitură, să-l înlăture cu desăvîrșire pe Tino și s-o oblige, în același timp, pe grecoaică, să rămînă lîngă rus, în figură nouă...

Convins că orice amînare ar încurca și mai mult firele și ar face imposibilă o ieșire din greul impas în care se aflau, Fane nu șovăise să forțeze împrejurările, ca s-o oblige pe ibovnică să ia, numaidecît, o hotărîre energică.

— Ascultă, gospodin Ivan, venind spre noi, să ne spui necazul cu scîrba de plăcintar, știai că Salomia e soră cu Maro?

Vorbise leneș, răsturnat în fotoliu și fumînd, aparent fără să acorde importanță cuvintelor. Privise, însă, pe furiș, spre amantă, ca să poată aprecia efectul ce o să-l aibe această destăinuire, firește neaștep-tată. Surprinsă, Salomia ridicase fața din palme, smucit și se uitase la el fără gînd, plină de întrebări și fără o întrebare anume pe buze. În urmă, întorsese capul spre cîrpaci, încet, cu teamă parcă. S-ar fi părut că aștepta de la el o lămurire.

Gospodin se luminase și a răspuns simplu, cu un sentiment pe care avea să-l lămurească mult mai tîrziu.

— Dacă așa este, cum el spune, atunci Ivan omoară de doi ori ala grec spurcat!

Fane s-a silit să rîdă cît mai sincer, ca să poată da, tot așa de nepăsător și de candid în aparență, a doua lovitură.

— Ce-i mai frumos, batiușca, în toată afacerea asta, este că Maro nu știe că e soră cu Salomia! După cum vezi, o întreagă poveste, ca în Rocambole. Am s-o istorisesc, ca să te conving că Maro s-a purtat, în adevăr, ca o nerecunoscătoare. Cred că tot ce vorbim acum, între noi rămîne și în inimi, ca în mormînt!

Fane nu era convins de ce spune.

Maro, pe care și el — ca Ivan — o văzuse de cîteva ori și numai în trecere, îi rămăsese în amintire ca un joc în luminiș și ca un cîntec. În gînd, el îi acordase toate circumstanțele atenuante. Salomia o judecase aspru. În definitiv, față de ea, nevasta lui Tino se considerase o streină. Nu-i spusese cît suferă din mîndrie sau poate dintr-un sentiment de recunoștință și resemnare, apreciat de pușcăriașul frumos: nu îndrăznise să indispună cu o spovedanie din care s-ar fi desprins, cu fiecare cuvînt, cu orice lacrimă, o acuzare pentru binefăcătoare: ea îi alesese bărbatul, ea o adusese de la Candia și o zvîrlise în iadul celor doi ani de chinuri nemeritate!

Preferase să sufere și să tacă...

Afirmînd, totuși, că grecoaica avusese o atitudine urîtă față de Salomia — afirmație pe care avea s-o rectifice la timp — Fane încerca să cîștige, cu un sacrificiu infim, o victorie mare. De altfel, o primă dovadă că era pe drum bun, o avusese. În loc să protesteze că dezvăluise, cu atîta ușurință, o taină păstrată cu sfințenie pînă atunci, amanta îl încurajase cu un zîmbet, convinsă că el nu urmărea altceva decît să-i explice lui Ivan cum și de ce fusese Maro o nerecunoscătoare.

— Să vezi cum a fost, gospodin. Mai întîi, știi că Hagiu, acum zece ani, presimțind bătrînețile aproape, plecase la Ierusalim, să se facă sfînt. La întoarcere, în trecere prin Constantinopol, norocul meu a fost s-o întîlnească pe Salomia. Fermecat, i-a căzut în genunchi, i-a cumpărat toate giuvaericalele din bazar, i-a promis luna și soarele și... în loc să aducă în mahala lemn sfînt și mirodenii, a adus amantă tînără și frumoasă pentru mine. Acum, firește că sîngele apă nu se face, mai ales cînd e sînge grecesc! Nu spun asta ca s-o necăjesc pe Salomia, care — orice ar spune și mai presus de supărare — rămîne soră cu Maro, adică da-toare s-o ierte și s-o apere, ci numai ca să înțelegi de ce, între ea și scîrba de covrigar, s-a legat un fel de prietenie. Tino Stavros, că el e scîrba de care vorbim, era acum trei-patru ani slugă la un simigiu din bariera Griviței și pleca, în fiecare după prînz, prin mahalaua Grantului, cu coșul plin de brînzoaice, covrigi, semințe și corăbioare. Sigur că mare aliș-veriș nu făcea el, dar era — cum s-ar zice — meserie națională. Știa el că e în mahala o poartă la care nu strigă zadarnic: cuuvriigi! Salomia apărea în balcon, azi să-i cumpere cîteva brînzoaice, pe cari să le împartă apoi la plozii de pe stradă, mîine să-l întrebe cum îl cheamă și de unde e de fel, iar poimîine, să-i cheme pe scăunel, la picioarele ei și să-și aducă amîndoi aminte, oftînd, de patrida. Salomia suspina de dorul cerului lăsat departe, Tino plîngea că e slugă de aproape opt ani și că slugă o să moară! Așa se întîmplă că, într-o zi, dînsei i se face milă de covrigar și se hotărește să-l scape de sărăcie, să-l însoare și să-l facă stăpîn pe o simigerie a lui, adică om! Am uitat să-ți spun că visul mare al covrigarului ăsta a fost: să deschidă o simigerie! Salomia avea la îndemînă bani, să-l facă pe Tino stăpîn pe un cuptor, o tarabă cu covrigi și gîndaci și o sinie cu plăcintă cu brînză și carne. Era mai greu, însă, să-i găsească o grecoaică, să-l însoare. Stai să vezi, Ivan Fedotici Karasoff, că acum începe ca în Rocambole... Ca orice grec, tatăl Salomiei a fost căpitan de vas și — ca orice marinar — a iubit unde a putut și cu disperare. De la Pireu la Marsilia și de la Alexandria la Odesa rusienească, nu era popas unde să nu aibă cel puțin o amantă. Se întîmplă că, odată, la un drum, se supără marea, iar valurile îi ia corabia pe dedesubt și cînd în vîrf, cînd în coadă, cînd pe-o coastă cînd pe alta, i-o aduce alandala prin întuneric și nici una, nici alta, pac: i-o lasă plocon, cu marinari și marfă cu tot, pe o coastă. Cînd se face lumină, vede căpitanul că se află lîngă insula Creta. Noroc bun, zice un bătrîn cîine de mare, suntem la doi pași de Candia. Marinarii încep să repare pînzele și catargele rupte de furtună — munca și tărășenia asta avea să țină cîteva zile — iar căpitanul pleacă în tîrg. Se înțelege că nu l-a mai scos nimeni, zece zile, din casa unei ibovnice tare săracă și tare frumoasă! Uitase căpitanul și de marfă și de corabie și de marinari — ca să nu mai vorbim de nevasta și fata din Pireu... Ce să facă marinarii, săracii? Așteptau! În a zecea noapte, disperați că stăpînul nu li se mai întoarce, pun la cale o lovitură de care să se ducă pomina! Pleacă opt din ei și cei mai voinici, în tîrg, dau năvală în casa ibovnicei, îl leagă pe căpitan Paminonda burduf, îl iau în cîrcă, îl duc în corabie, ridică ancora și haida-hai, în larg, pînă nu se mai vede insula. L-au ținut legat pînă a doua zi la prînz, că le era frică să nu sară nebunu’ în mare și să se întoarcă, înot, la Candia, lîngă amantă. Corabia lui Paminonda, la al doilea drum, în ciuda vînturilor și a cîrmei, și-a croit singură cărare pe spinarea valurilor, spre Candia. De atunci, cinci ani la rînd, căpitanul și-a văzut amanta regulat. Taina o știau numai marinarii și o păstrau cu jurămînt. Acum să lăsăm să treacă anii și să ne aducem aminte că-i noaptea de revelion. Tot pălăvrăgind, ascultînd și oftînd, am uitat să ciocnim, creștini ce ne aflăm, o stacană plină...

Vinul era limpede și aromat.

Nerăbdător să afle ce se mai întîmplase cu căpitan Paminonda, rusul sorbise paharul pînă la fund. Băutura îl înviorase. Ca un balsam peste rana ce-o adîncise pușcăriașul frumos în el, cu tăișul veninos al mustrărilor, stăruia vestea nouă și revelatoare. Ivan îngîna în el, repetat: „Maro e soră, e soră bună cu Salomia!” Nestăpînit, cu toate gîndurile smulse și zvîrlite în sus, ca un stol de hulubi spre soare, și-ar fi sărutat — pe gura senzuală a proprietăresei — visul de dragoste...

Maro se împodobise, în închipuirea ce colorase primăvăratic viața pe care rusul începuse s-o vadă ca printr-o sticlă roză, cu o cunună nouă: era rudă cu Salomia — prin urmare, dragoste din dragostea sinceră ce-l întîmpinase și-i zîmbise, pentru întîia oară, apro-piat și cald.

Stăpîna caselor, cu toate amintirile prinse buchet în inimă, dusese paharul la gură cu mîna tremurată și-l sorbise tot, cu buzele arse de sete lăuntrică, uitîndu-se — cu ochii întredeschiși — spre ibovnic. Începuse oare să presimtă jocul primejdios, realizat în bună parte sau rămăsese, în privirile cu lumina ascunsă, ca o ceață ușoară peste ape, necazul pe sora mică și necredin-cioasă? Surîsul, oricum, fluturase incert...

Bînd, Fane închinase pentru dragoste și moarte și mîngîiase sufletul dușmanilor cu o înjurătură în care paraua galbenă a mușețelului era sortită să rescumpere raiul, pentru mamele ce crescuseră și încălziseră la sîn viperele umane ce-l așteptau, pe maidane și la colțuri de stradă, cu mîna încleștată pe cuțit.

Salomia se înfiorase.

Amantul îi vorbise deseori, în ultimele luni, de moarte: o presimțise tot mai aproape...

Geloși că pușcăriașul frumos din Cotroceni îndrăznise să vină în mahalaua lor, unde se considerau stăpîni absoluți și le furase, de sub nas, cea mai frumoasă ibovnică, donjuanii grantiști se juraseră să-l suprime. Fane nu se speriase. Avea inamici mult mai crînceni, în alte părți. Le trimisese vorbă, flăcăilor cu breton și pantaloni bufanți peste gheata cu elastic și scîrțîietori, să aibă răbdare, că au să scape de el în curînd. Recunoscători, într-o seară cu lună hoinară printre nori, tinerii se îmbătaseră și veniseră să-i cînte, sub geamul iubitei, cu mandolinele. Impresionant, el îi întrebase: „pace, fraților”? „Pace”, răspunseseră haimanalele. Era un angajament solemn că ura va fi sugrumată în inimi, în noaptea aceea. Pușcăriașul din Cotroceni coborîse în mijlocul lor, fără frică și plecaseră, în turmă, prin mijlocul drumului, să se înfunde în prima cîrciumă. Se îmbătaseră, cîntînd și se îmbrățișaseră. Unul din donjuani se simțise dator să justifice dușmănia cu care îl urmărise pe Fane, pînă atunci, gata să-i mănînce din colivă! „ce să fac, dacă-i așa frumoasă gagica matale, că mă scutură frigurile cînd o văd?” Osînditul îi pusese mîna pe umăr, ca un gest de binecuvîntare păgînă și recunoscuse: „adevărat, fraților, e așa de bună și frumoasă că n-o să-mi pară rău că mor pentru ea!” În urmă, băuse pentru ibovnică și în sănătatea amantului de mîine al Salomiei, oricare o fi el și vărsaseră toți vin pe masă, pentru sufletul celui ce va pieri, cînd i-o fi scris, de mîna biruitorului.

Pînă una-alta, cavaleri, inamicii grantiști se ținuseră de cuvînt. În zori, îl aduseseră teafăr, cum îl luaseră, cîntînd, înfrățiți, prinși pe după gît cu brațele. Harmoniștii speriaseră somnul mahalagiilor cu Valsul dimineții. Dar, în clipa cînd ușa de la casa amantei se închisese, masivă, în urma tovarășului de petrecere, mîinile se încleștaseră din nou pe cuțit, cu o ură egală, neșovăielnică, tot așa de sinceră în sălbăticia ei ca și lacrima ce-o plînseseră, cu cîteva clipe mai înainte, vărsînd vin pe masă...

Fane retrăise scena, privind pierdut în ochii iubitei. Salomia era în adevăr frumoasă și sfîrșitul aproape. Simțindu-și genele umede, el scuturase capul, cu un gest de voință și zîmbise vag spre Ivan, care aștepta — cu paharul în mînă — dornic să asculte altă întîmplare cu dragoste.

— Și așa, gospodin, simte căpitan Paminonda, într-o noapte, că bate moartea la geam. N-ar fi putut să moară, că avea o taină și un păcat pe suflet. Față de cine să-și descarce conștiința, că nevasta îi murise iar popa îl împărtășise și plecase să se culce? Singură Salomia îi rămăsese la căpătîi. Bătrînul i-a făcut semn să-și apropie urechea de buzele lui reci și i-a șoptit: „la Candia ai o soră — o cheamă Maro și e fata Glicheriei, văduva lui Iani. Să nu-i spui că-i ești soră, că te-ar dușmăni pentru tot răul ce i l-am făcut, lăsînd-o aproape cinci ani fără sprijin (că sărăcise și căpitan Paminonda, bietul, după ce i se înecase corabia...) dar să veghezi de departe, ca un înger păzitor și s-o ajuți după puteri. Să știi că altă pomană nu-ți cer!” Căpitan Paminonda a zis, ce spusei eu acum, și și-a dat sufletul, împăcat, ca un pui de găină...

Firește că adorata și-a șters o lacrimă și că paharele, din nou umplute, au fost băute pentru odihna răposatului sub o țărînă cît mai ușoară.

— La cîțiva ani după ce-l îngropase pe bătrîn, Salomia plecase la Candia, se interesase de Glicheria lui Iani, de departe și vorbise cu Maro. Streina frumoasă de la Pireu și fata blondă și plăpîndă de la Candia se împrieteniseră așa de mult, în cele cîteva zile petrecute împreună, că nu miraseră pe nimeni, la despărțire, darurile ce i le făcuse Salomia. Venind cu Hagiu în Bucu-rești, dînsa n-o mai văzuse pe sora vitregă aproape șapte ani. Dar îi scrisese, de cîteva ori și primise răspuns liniștitor. Maro era nevasta visată atît de Salomia, pentru covrigarul pe care voia să-l scape de sărăcie și de slugărit. I-a dat bani și l-a trimes la Candia, cu scrisoare, s-o aducă pe sora vitregă. Așa a ajuns Tino, gospodin Ivan Fedotici Karasoff, simigiu cu avere și nevastă care, orice s-ar spune, nu-i de nasul lui de palicar jegos și hodorog!

Ascultînd, Salomia începuse să-și muște pumnul mic, nervoasă. Amantul se făcuse că nu o vede. Povestind, cu amănunte pe cari ea însăși le uitase sau nu mai voise să și le aducă aminte, el răușise — în primul rînd — s-o reîntoarcă la sentimentele bune de altădată, pentru Maro și să i-l apropie în amintire și fără masca de acum, pe covrigarul murdar de odinioară.

— Și-acum, gospodin — continuase Fane — să uităm pînă una-alta de necazul dumitale, ca să lămurim alt caz. Să zicem, ca Salomia, că sora n-a știut să se poarte, c-a fost o nerecunoscătoare. Ea, oricum, e un copil pe lîngă noi, care avem scaun la cap și suntem datori să stăm strîmb, ca să judecăm drept. La urma urmei, de ce să nu credem că surorii de la Candia i-a fost rușine să se plîngă unei streine — că Salomia, în gîndul ei, e o streină — sau că... mîndră și ea, cum a fost căpitan Paminonda și cum e Salomia, n-a vrut să facă pe miloaga lumii, povestind tuturor o nefericire pe care oricare din noi n-ar ști cum s-o ascundă, pentru că ne simțim prea tari, uneori, ca să mai avem nevoie să ne căineze mahalaua... Acum să vedem ce-i cu Tino, cu sluga asta pe care Salomia a prins-o de păr și a smuls-o din sărăcie. Era el dator, mai mult ca Maro, să fie recunoscător față de Salomia? Era! Știa el ori ba, că Maro e sora Salomiei? Te cred! A uimit-o el pe Salomia, bătînd-o pe Maro? Nu mai încape îndo-ială...

Fane lovise cu pumnul în masă, cu o enervare prefăcută și se ridicase, cu un gest nestăpînit.

— După cum vezi, gospodin, Salomia are motive tot așa de temeinice să se simtă bătută și umilită în carnea și în sufletul lui Maro!

Momentul a fost hotărîtor pentru destinul simigiului. Mîndria grecoaicei de la Pireu reacționase imediat și energic. O slugă fusese trimisă la Tino, să-l aducă fără întîrziere.

— Spune-i să vie de bună voie, că o să fie mai rău dacă mă duc eu la el!

Ivan se speriase. Tremura la gîndul că va sta față în față, în acel ceas al răstălmăcirilor în conștiință și al încercărilor, cu un om pe care îl condamnase la moarte. Nu știa dacă o să-i cadă în genunchi, să-l roage umilit să-l ierte pentru tot răul ce-l gîndise numai, despre el, sau dacă o să-l frîngă în mîini, ca pe un nimic. Apele tulburate de Fane nu se limpeziseră încă. Tino era fratele lui, în numele cerului și era, în egală măsură, dușmanul ce-i biciuise visul și o canonise pe Maro.

Rusul își căutase șapca, să plece. Uriașul prefera să fugă de insul mărunt și slab. Avea nevoie de cîteva ore de reculegere. Un drum în noapte cu figura în plin viscol, l-ar fi liniștit, dar — pentru a doua oară — amicul îl oprise.

— Am lămurit necazul Salomiei și l-am pornit pe un drum sănătos. Acum să vedem ce facem și cu necazul dumitale, batiușca...

Fane știa cum o să se desfășoare scena dintre stăpîna de pe Grant și plăcintar.

Ivan trebuia să rămînă, să fie martor la întîlnirea pregătită cu un scop anume. Îl interesa, în primul rînd, pe pușcăriașul frumos din Cotroceni, repercusiunile pe cari o să le aibă, în sufletul clătinat al rusului, ciocnirea dintre amanta lui și simigiu.

Erou al unei isprăvi romantice ce făcuse vîlvă pe vremuri, Fane precizase — de cîte ori avusese ocazia — că nu lovise într-un moment de surescitare, de uitare de sine. Dimpotrivă, el își suprimase potrivnicul cu sînge rece, după un plan pregătit în amănunt. Era convins că sunt încurcături în viață pe cari numai gestul final, categoric, bărbătesc, le poate limpezi. Nu ar fi fost, prin urmare, nici împotriva crimei din gîndul cîrpaciului, dacă motivul în sine, cei doi eroi și elementele secundare din spovedania lui, ar fi corespuns, în adevăr, canoanelor unui ceremonial așa de tragic.

Așteptîndu-l pe Tino, pușcăriașul îl învățase pe Ivan decalogul unei crime pasionale.

Niciodată să nu te sinucizi pentru o femeie — pentru că viața ta e una, iar ibovnicele fiumoase ca florile și ca muștele: pe toate drumurile...

Să nu omori pentru oricine! Singura măsură, la această poruncă, o are sufletul tău. El singur o să-ți spună dacă ființa pe care ai pus ochii merită sau nu cinstea unui sacrificiu așa de mare — pentru că, adevăratul sacrificiu îl face insul ce lovește, nu cel care moare.

Să nu ucizi pe oricine! Un om ce se respectă își alege victimele. Luptă cu un egal al tău și nu fugi, pentru nimic în lume, de un dușman mai puternic ca tine! Lupta între două forțe egale e cinstită. Lupta cu un ins mai tare, te onorează numai pe tine, cel slab. Dar să nu faci prostia să cinstești un omuleț ca oricare altul, cu ura ta! În cazul cel mai bun, ia-l de urechi din patul ibovnicei și aruncă-l, ca pe o cîrpă, pe fereastră. Dacă se întîmplă ca insul să te supere, dă-i o bătaie bună, pe urmă urcă-l într-o birje boierească și du-l la spital, să zacă șase luni cu fața în sus, pînă s-o convinge că nu-i de nasul lui să joace țintar cu inima ta...

Caută să eviți crima! Nu te purta ca un borfaș prins asupra faptului, care ucide de frică, să scape de vistavoi, de bătaia soră cu moartea ce-l așteaptă sigur în beciul prefecturii și de închisoare și nici ca un tîlhar la drumul mare, gata să sugrume ca să prade. Tu nu omori ca să-ți saturi setea de sînge, așa cum nu lovești ca să te răzbuni. Fii cinstit și luptă deschis, ca un cavaler. Orice dragoste începe cu o luptă. Învingi sau ești învins. Dar să nu ridici mîna decît atunci cînd te-ai convins că, între tine și potrivnic, numai moartea poate să aibă ultimul cuvînt.

Nu umili omul pe care-l înfrîngi! Nu ești pușlama de maidan, să-l înjuri cînd îl vezi învins și nici țață cu inima acră ca o prună crudă, să-l scuipi. Respectă moartea ce ar fi putut să te frîngă pe tine, în locul celui ce se clatină, lovit și îngenunche, cu sîngele smuls gîlgîit din inimă. Dacă dușmanul cere un răgaz, prin tine, de la moarte, dă-i-l fără multă vorbă. Întinde-i mîna, la despărțire și spune-i încă o dată: ,,frate-meu, soarta a vrut ca unul din noi să piară — asta e și nimic altceva”...

Să nu lovești la necaz ca fricoșii, ca bețivii și ca nebunii! Ai fi un criminal, iar fapta ar rămîne în vînt. Să nu uiți că și tu, care dai și cel ce mușcă țărînă, aduceți un prinos dragostei și morții. Ești dator, prin urmare, să fii limpede la cap și convins că isprava ta e un cîntec — întîiul și cel mai crezut — în pragul ibovnicei de mîine...

Nu ucide pe la spate — era o poruncă pe care rusul, ca orice nobil moscovit, a înțeles-o fără altă lămurire a fostului erou și pușcăriaș...

Dă lovitura hotărît și precis, ca să nu-ți chinui victima! Ivan a făcut un semn c-a înțeles de ce nu e uman — și mai ales — nu-i elegant să-ți torturezi potrivnicul. Cizmarul cu sînge albastru și haimanaua romantică din mahalaua Cotrocenilor se întîlniseră sub semnul blazonal al unui suflet la fel de generos...

Spune-i femeii că ai ucis pentru ea! Te va iubi, ca pe un învingător, cu toată viața trupului infiorată în umbra morții. Asta e singura dragoste adevărată și plină. Va ține pînă dincolo de pragul peste care, sufletele amîndouă, vor trece cu zborul îngemănat...

Dacă dulcineia, dimpotrivă, nu va înțelege sacrificiul ce l-ai făcut, nu-ți aduna sentimentul de adorare în scuipat, ca să-l zvîrli, ca pe o piesă de cinci franci, la picioarele proastei. Prinde-ți sufletul între dinți și mușcă-l pînă la țipăt, că te-a înșelat și, ajuns acasă, trimite-i muierii un coș cu flori și o cutie cu toate chibriturile stinse — semn că tot ce-a fost s-a dus...

Interesau, deocamdată, din acest decalog, numai cele două porunci preliminarii: caută să eviți crima și să nu ucizi pe oricine! Fane își luase sarcina să împiedice omorul și să-l convingă pe rus că simigiul nu merita onoarea unui gest obișnuit numai între cavaleri.

Speriat că stăpîna îl chemase, amenințătoare, la o oră așa de tîrzie și obosit de viscolul cu care luptase, neputincios cum era, din greu, Tino se oprise în prag, mai mic, mai slab, abia răsuflînd și străveziu, cu zăpada topită pe figura cît un pumn de copil.

A fost un moment de încordare.

Ivan se strînsese pe scaun, cu spaimă din spaima ce-l scutura pe simigiu. Fane aprinsese o țigare și fuma, răsturnat în fotoliu, cu spatele dinadins întors spre intrare. Amanta lui crescuse, dreaptă, cu toată mîndria în atitudinea ca pe soclu a corpului, cu scîrba și tot necazul în pumni și în jocul pieziș și scăpărat al privirilor.

Plăcintarul încremenise.

Fără cuvînt, proprietăreasa s-a apropiat și i-a dat o palmă. Lovit cu putere, grecul s-a clătinat. Prins de piept și proptit împins în ușe, a fost întrebat dacă știe de ce-i bătut. Pentru că amuțise, Salomia i-a repezit un pumn, cu sete, în nas. Plin de sînge, Tino s-a prăbușit la picioarele ei. Mîna ce se încleștase pe un sifon, să sfărîme țeasta compatriotului de la Vlahoclisura, a fost repede și la timp dezarmată de rus.

Fane întorsese capul și-l întrebase pe cîrpaci, liniștit, arătînd mototolul plîngător de la picioarele ibovnicei:

— Ia spune, nobile Ivan Fedotici Karasoff, merită pricoliciul ăla cinstea să fie ucis de un bărbat întreg, ce se respectă?

Gospodin nu-l ascultase. În fața nefericitului cu sîngele curs peste gură și sub bărbie, pînă în sîn, îl sugrumase în el pe Cain. Reînviase austerul cu gîndul plin în pravoslavnică îmbrățișare a suferinței umane. Surprins de sălbăticia cu care se răzbunase Salomia și înduioșat de suspinul fratelui ce-și culcase fruntea, în cădere, pe pantoful ei de atlas, rusul a îngenuncheat lîngă Tino, l-a luat în brațe ca pe un copil și a plecat cu el spre casă, prin mijlocul străzilor, cu părul fluturat și figura biciuită de viscol.

Lacrămile se amestecaseră cu fulgii de zăpadă prinși o clipă în gene, topiți și prelinși apoi pe umerii obrazului, pînă în barbă.

Barba lui, ca mătasa porumbului...

CAPITOLUL XII - Vis pentru toți necăjiții pămîntului

Pumnul Salomiei îl cumințise pe simigiu și ne asigurase patru luni de liniște.

Maro scăpase de chinuri iar noi dormisem, în răcoarea luminoasă a nopților de primăvară, somn plin, fără griji și fără tresăriri de spaimă în întuneric — mai ales că, în tot acest timp, avusesem norocul să nu se mai aprindă nici o fabrică și să nu mai moară nimeni, între transmisiuni sau sub roțile locomotivelor.

Tino nu suflase un cuvînt de pățania din noaptea revelionului. Proprietăreasa n-o chemase pe Maro, să-i spună cum o răzbunase și s-o certe că o considerase o streină și n-o rugase s-o apere de bruta cu palmele voinice pe coada lopeții cu covrigi de cocă. Nu voise să se laude cu o ispravă pe care sora vitregă nu i-o ceruse. Fane, pe de altă parte, nu acordase o importanță prea mare unei întîmplări banale. Convins că e dator să împiedice o crimă inutilă, el se încăpățînase să-l convingă pe Ivan că grecul nu era omul care să merite omagiul unui gest ce sanctifică în dragoste, prin moarte. Încîntat că răușise, a doua zi se grăbise să uite tot, prins de alte griji și necazuri, numai ale lui și de neînlăturat.

Simigiul se obișnuise, după întîia săptămînă, cu gîndul că nu era așa de mare umilința ce o tăcuse, din moment ce mîna care-l lovise era de cucoană și încă de cucoană binefăcătoare. Rar, cînd își aducea aminte, nu fără tresărire, de bătaia îndurată în casa de pe Grant, sugruma în el amestecul de ură și revoltă ce-l încerca și convins, palicar mărunțel și deștept cum era, că o răzbunare, pînă una-alta, ar fi fost imposibilă, ridica din umeri cu o nepăsare voită și scuipa printre dinți, subțire și departe, cu pumnul strîns ascuns sub șorțul alb.

Singur Ivan nu putuse să uite...

Primăvara, ploioasă și rece, mă împrietenise cu el și cuibul de scînduri unde se desfăcuse, ca un evantai, visul de dragoste și cîntase o suferință pe care n-o înțelesese nimeni în adevăr.

Întrebasem și nu știuse nimeni să-mi răspundă de ce nu se mutase cîrpaciul, cu opt ani în urmă, într-o cameră de zid, de pildă în locul lui Bela sau al Mădălinei picior-de-lemn. Aflasem numai că rusul, în ziua cînd îl adusese Salomia de mînă și-l recomandase chiriașilor ca pe un om de încredere, înfipsese o surcică în pămînt, măsurase doi pași spre fund și iar înfipsese o surcică. De la aceste minuscule semne de hotar, spre gardul lăturalnic, legase o sfoară pe trei laturi și le comunicase apoi celor de față, prin proprietăreasă, că locul dintre sfori era, pînă una-alta, casa lui.

Proști, mahalagii au rîs ca de o glumă fără haz și nu au priceput.

Gospodin își lucrase magazia singur, într-o săptămînă, după un plan ce-l făcuse în prima noapte, cocoțat pe stiva de scînduri și în lumina nestatornică și mioapă a cîtorva lumînări. Seara, după ce se întorceau de la fabrică, vecinii încercaseră să-l ajute, prietenește. Ivan, însă, le-a interzis să pună mîna pe unelte sau să atingă un leaț. El visa să învie un colțișor din imperiul pravoslavnic în curtea cu poreclă rușinoasă și ambiționa să-și vadă visul împlinit numai prin munca lui. Mîngîiase căpriorii, la rînd și cu dragoste, își culcase obrazul pe fiecare grindă albă și netedă și bătuse cuiele în șipci cu sfială, cu frică parcă să nu le doară rana ce-o adîncise, cu orice lovitură de ciocan, vîrful înfipt.

Minunea de lemn crescuse sub ochii tot mai mari de uimire ai chiriașilor, cari începuseră să o asemene, în fantezia lor crudă, cînd cu o corabie uriașe, adusă la mal de pescarii de pe Volga — voinici și cîntînd în amurgul ce colorase apele adînci — cînd cu o țărăncuță, rumenă, cu mijlocul strîns în scurteică de culoarea vișinei putrede și așteptînd — cu fața întoarsă spre necuprinsul maidanelor și acoperișul lăsat peste ferestrele albastre ca o palmă dusă streașină la frunte — să i se întoarcă dragostea plecată la drum lung, în troica trasă de șase cai cu zurgălăi.

Cîteva zile fusese pelerinaj. Toată mahalaua venise să vadă și să admire „casa mișcătoare a rusului”. Safta le povestise cumetrelor, cu fantezie și orgoliu, că la ea în curte se mutase un strein bărbos care-și făcuse cuib cu duh necurat sub temelii. La o singură comandă a stăpînului cu cizme ca moțul curcanului în culoare, diavolul muta coșmelia de lemn după plac: la poartă sau pe maidan, în mijlocul străzii, lîngă pompa de apă sau pe acoperiș, pe orice acoperiș! El botezase magazia „casa mișcătoare a rusului” și așa îi rămăsese numele, pînă în ziua cînd Ivan, aflînd de la Salomia ce se zvonise prin vecini, se necăjise și amenințase că-i dă palme undeva, ca la plozi, cui o mai îndrăzni să spună povestea cu duh necurat.

Proprietăreasa tălmăcise, pentru gură-cască și bîrfitori, cuvîntul protejatului său.

— Oameni buni, gospodin Ivan zice că a fost o proastă sau o nebună, vecina care a crezut că ar fi dracul cocoșat sub casa lui. Mai mă roagă, gospodin Ivan, să vă spun că și-a croit o casă ca în țara și după placul lui. Să nu-i mai ziceți magazie sau șandrama ori chițimie, că dînsul se supără și n-o să vă meargă bine, că-l vedeți cît e de voinic. Casa lui, în Rusia, e bo-tezată „izba” și așa să-i spuneți și voi, că altminteri să știți că e prăpăd...

Safta se mîniase c-o batjocorise rusul, ca un mitocan, în fața lumii. Ivan nu bănuia ce reclamă îi făcuse țiganca, închipuind o poveste fantastică, pe care mahalagii o crezuseră cu ușurință. Nimeni nu se impresionase, auzind că gospodin era boier moscovit și luptase pentru binele poporului și numai copiii se speriaseră, aflînd cum umblau spionii țarului după el, pas cu pas, în așteptarea unui moment prielnic, să-l fure în balon nevăzut și să-l ducă la spînzurătoare. Zvonul că sub magazia lui de scînduri ar fi un încornorat cu gheb, însă, cutremurase și ocolise cartierul, din casă în casă. Dacă omul acesta, răsărit ca din pămînt pe strada cu nume voievodal, nu avea iarba fiarelor, ca să ferece și să desferece toate lacătele, era în orice caz un cizmar cu meșteșug diavolesc, învățat să coasă, peticele la papuci cu sfoară de argint și să pună tocuri de oțel la cizme.

În prima săptămînă, nu rămăsese nevastă serioasă în mahala, să nu-i aducă ceva la reparat. La început, femeile veniseră din curiozitate, să-l vadă pe strein, să-i audă glasul și să-i atingă, cu buricul degetului, casa cu duh. Cumetrele guralive s-au convins, la moment, că Safta nu mințise. Ivan era un meșter de pe alt tărîm: știa să lucreze, ca nimeni altul, curat, frumos și durabil.

Rusul muncise, din zori și pînă se întuneca, săptămînă după săptămînă și an după an, pînă în noaptea cînd primul scandal de la simigiu îi sugrumase pe buze cîntecul vesel, tineresc, pe care Sultana și Domnica, mai romantice atunci și fecioare, îl ascultaseră, de atîtea ori, suspinînd.

Adevărul e că, pînă în primăvara ce ne mințise cu un soare ce nu mai era al copilăriei noastre și mă apropiase de Fana cu un fior încă neînțeles în carne, eu nu privisem, atent, casa minunată. Îmi era dragă pentru că îmi era rusul drag. Mă uitasem numai la el. Omul era totul pentru mine, prin el prețuiam și admiram frumosul ce-l înconjura. Nu bănuiam că, la rîndu-i, magazia poate fi o oglindă în care să surprind și să iubesc stăpînul cu o fărîmă de suflet rămasă pe fiecare șipcă, în toate podoabele și în orice nimic, cu sau fără rost, din încăpere.

Se apropia Săptămîna-Mare dar ploile nu încetaseră încă.

Dacă după-amiezile mi le petrecem lîngă mama, privind-o pe Fana cum coase și ascultînd-o vorbind serios, despre necazuri și soartă, diminețile erau plicticoase și lungi. Fata scutura odaia bătrînilor și a surorilor, alerga după cumpărături și nu mai avea timp să vină pe la noi. Puica, de asemeni, trebuia să deretice și să facă mîncare. Nimeni nu mă asculta, nu era nimeni dispus să-mi răspundă. Eram un încurcă-lume, o piedică în drumul tuturor. Bătrîna mă gonea de colo pînă colo.

— Fugi d-aici, Puișor, că mătur.

Nici în sală nu eram mai norocos.

— Nu-mi sta-n cale, drace, că mi se arde rîntașul.

Îmi venea să mă urc pe casă și să joc într-un picior.

Din nefericire, ploua — ploua parcă în necazul meu, din cerul aproape și cobe.

Dar, într-una din aceste dimineți insuportabile, m-am supărat crunt și am ieșit în curte, să mă plimb prin burniță, bombănind. Eram așa de necăjit, că, pentru întîia oară, am avut curajul să mă reped la Gașperiță, s-o prind de ceafă și s-o tăvălesc prin băltoacele șanțului.

Răzbunam vrabia devorată de animalul nesuferit — o răzbunare ce era, în același timp, un avertisment pentru mama și Fana, că nu mai sunt un titirez pe care să-l zvîrli de colo pînă colo, că nu se joacă nimeni cu mine, cînd mă înfurii...

Ivan, care m-a văzut chinuind dihonia cu ochi despicați, a fost uimit de voinicia mea și m-a chemat la el în „izba”, să mă bată pe umăr și să-mi dea, încurajare pentru actul meu eroic, o cutioară cu bomboane.

Casa de lemn era așa de strîmtă înăuntru, că stă-pînul nu dormise niciodată întins. Se scula fie pe-o parte, cu picioarele îndoite, fie pe spate, cu tălpile cocoțate spre tavan. În locul puțin din încăpere, aglomerase o mulțime de lucruri nefolositoare. Avea o pasiune de copil să colecționeze cutioare frumoase, panglici, poze colorate din reviste streine, nasturi de sidef, scrisori, fotografii ale oamenilor mari și articole de ziar, referitoare la viața din Rusia. Lucrase, cu mîna lui, pentru toate aceste nimicuri scumpe, o ladă ca un coșciug, urcată peste raftul cu calapoade, sufertașe cu mîncare și maldăre de piele și talpă.

M-au pasionat îndeosebi pozele cu orașe mari. Oameni mici, ca niște gîndaci, treceau în umbra unei catedrale cu o cruce strălucitoare în vîrf și înfiptă în soare. Norii erau întotdeauna cenușii iar hulubii albi zburau în stoluri, ca o cunună de trandafiri, în jurul turlelor cu dantelă de piatră și sfinți uriași în firide. Un pod lung, după calculul meu de atunci, ca de la noi pînă la Ciurel, se arcuia peste o Dîmboviță din poveste, cu apele de un albastru limpezit, ireal. La un capăt și altul deosebeam felinare fără număr, oameni de bronz, cu pelerine la fel pe umeri iar dintr-o trăsură minusculă, un copil flutura pălărioara spre mine.

Am fost trist că Ivan nu știa cine e și cum îl cheamă.

Rusul, însă, mă asigurase că trecuse de cîteva ori peste podul acesta cu un nume ce mi-a fost imposibil, atunci, să-l pronunț. Îmi arătase, în poză, birtul unde mîncase — un local fără stăpîn cu catastiv și fără Tănăsică — și mă călătorise, istorisind, prin orașul în care nu erau sacagii, iar cizmarii se plimbau duminica, prin grădini necuprinse, gătiți cu joben și mănuși, ca boierii români, în timp ce feciorii lor aruncau portocale la elefanți sau se ridicau pînă la nori și mai sus, într-un scrînciob imens, cu vagoane în loc de bănci.

Uimit că sînt în lume plozi cari au așa de multe fructe că nu mai știu ce să facă cu ele și le aruncă la animale, întrebasem dacă e o deosebire între lucrătorii de la noi și cei din orașele minunate de departe. Ivan m-a privit un moment, surprins. Cum rămăsese cu ochii mari la mine, i-am văzut gîndurile trecînd, prin lumina lor umedă, ca niște nori prin luciul unor oglinzi gemene. Mi-a răspuns, lăsînd calapotul alături și zîmbind trist, că oamenii ar trebui să fie egali și mi-a promis că, mai tîrziu, cînd voi fi mai mare, o să-mi spună de ce, între mine și copilul cu pălărioară, din ilustrația cu pod arcuit peste apa colorată albastru, era o prăpastie.

Tristețea, muzicală în glasul lui profund, mă învăluise. Învățasem la școală țări și continente, aflasem că, dincolo de cerul ca un cort uriaș, aruncat peste mahalaua cu nume rușinos, erau alte tîrguri și o rînduială mai bună, dar nu-mi spuse nimeni, pînă atunci, că era o deosebire între muncitori, că destinul aruncase o barieră între mine și copilăria de departe...

Aproape în fiecare noapte, de atunci, visam că plec cu Fana în trăsură, prin orașul din poză. Eram amîndoi gătiți și cuminți. Fata își risipise flori în păr, ca îngerii și-i tremurau volănașele albe, diafane, ca aripioarele. Eu purtam pantofiori de lac, baston și costum de marinar, cu guler răsfrînt pe umeri, iar vîntul îmi flutura panglica de la beretă. Ne plimbam pe străzi largi, curate, cu clădiri monumentale — străzi pe cari eram sigur, în somn, că le mai văzusem cîndva, cine știe cînd. În trecere, îi arătam Fanei birtul unde mîncase Ivan, în anii lui de vagabondaj. Toată lumea mă cunoștea și mă saluta. Eram serios și înclinam capul ușor, mulțumind zîmbitor. Ajunși la grădina publică, o luam pe aleea principală — cu sora mică de mînă — s-o găsim pe mama. Știam că ne așteaptă pe o bancă, tînără și cucoană, frumoasă și bună ca visul ce mi-o dăruia, în altă viață și vremelnic, Puică fără necazuri și fără gîndul morții în ștreang, ca să scape de „cîini”. Uneori mă jucam cu fata, aruncîndu-ne portocale. Zvîrlite, în arcul ce-l făceau de la mine la ea, fructele se schimbau în flori sau în capete de îngerași, ca icoana de la noi din casă. Alteori stam pe bancă, amîndoi, lîngă bătrînă și vorbeam, umbre în visul paradisiac, de necăjiții pămîntului.

— Oare ce-o fi făcînd, acum, Puișor-mare — întrebam. S-a întors de la fabrică, obosit și s-a culcat devreme. Iar Iacov, ce-o fi făcînd Iacov? Doarme în sală. murdar pe picioare, cu cămașa ruptă...

Ne întristam că l-am lăsat singur pe tata — ca vraja să se curme brusc, ca o prăbușire în gol.

Mă deșteptam întotdeauna obosit, copleșit, dezgustat de mine, de sala strîmtă și joasă, de ploaia de afară, de viața în care regretam că m-am întors. Îmi apropiam tîrnpla de geamul rece și — fără gînd limpezit sub frunte — ascultam cum îmi plînge cineva în inimă, fără lacrămi, fără glas, poate copilul din vis, poate toți copiii cu visul la fel.

Mama și Fana se uitau la mine lung, nedumerite, îngrijate.

— Ce-o fi cu el, cerule milostiv?

Erau desculțe, amîndouă și în fuste de stambă. Umblaseră prin noroiul din curte și se murdăriseră pe picioare. Le regăsisem: slabe, necăjite ale pămîntului. Nu mai păstrau nici o urmă din splendoarea visului.

— Ce-i cu mătăluță, Puișor de paisprezece ani — mă întreba bătrîna, mîngîindu-mă. Spune, dragule, ce-i cu îngîndurarea matale de bunic inimos și mintos? Un necaz? Să-l știm. Îl doare ceva pe Puișor-mic?

Fana suspina în prag.

— O fi bolnav și nu spune...

Nu știam ce să le răspund. Mi-era milă: de mine, de ele. Eram sigur că au să rîdă, că au să rîdă plin, cu dinții albi și superbi, cînd le voi povesti visul. Le sărutam, la amîndouă, mîinile harnice, fustele ieftine, ochii umezi și mă furișam afară, cu plînsul prins în dinți.

CAPITOLUL XIII - Măr înflorit între Cain și Abel

Singur Ivan nu uitase scena din noaptea revelionului.

Plecînd de pe Grant, cu Tino, în brațe, uriașul se simțise umilit, vinovat, nemernic, că se gîndise să omoare un ins pe care o femeie îl lovise, îl prăbușise însîngerat la picioarele ei și-l obligase, ca o recunoaștere a ticăloșeniei ce o făcuse, maltratînd-o pe Maro, să-i sărute vîrful pantofului de atlas.

Salomia răzbunase sîngele și amintirea căpitanului Paminonda, ultragiat de fosta slugă a covrigarului din barieră. Fane, însă, trăsese sforile păpușilor cu alt scop și nu bănuia ce rană va adinci, în inima rusului, figura finală a dansului acela de dragoste care cere moarte — cum cer apele tulburi om, în sărbătoarea cu nume fatidic, să-l ducă la fund, menindu-l duh străveziu al bălților încremenite sub lună.

Afară, în viscolul ce încurcase potecile și ascunsese drumul, Tino se făcuse mic în brațele lui Ivan. Salvatorul îl strînse la sîn și-l acoperise, cît putuse, cu pulpanele paltonului, să-l ferească de frig și de ninsoare. Așa cum îl purtase pe străzi, de la Salomia pînă acasă, lipit de el, îi simțise inima zvîcnindu-i lîngă inimă. Îi înfrățise, în imensitatea albă a nopții, același ritm de viață. Se recunoscuseră, o clipă, oameni și poate se iertaseră, pentru ura egală din gîndurile ce nu și le spovediseră încă. Rusul, care vorbise întotdeauna de om — oricare, de oriunde — cu religiozitate, se bucura acum că-l biciuie vîntul, că lunecușul de sub zăpada izbită în garduri, ca o spumă de valuri, îi fură piciorul și-l clatină. În viscolul ce-i împleticise pași, îl orbise cu pumni de pulbere albă și-l trîntise în nămeți, în gerul ce-l scuturase și-l pătrunsese pînă în oase, în broboanele mari de sudoare de pe tîmple și în usturimea genunchilor răniți, cu fiecare cădere, în colțuri de gheață, el binecuvînta începutul de suferință.

Știa că numai așa, prin durere, va ispăși crima pe care o gîndise.

Cu fiecare prăbușire în troiene, îl ridica pe grec spre cer, ca pe-o ofrandă și sugruma în el un strigăt, ca o dezlegare în conștiință: „iată-l, Doamne, pe fratele meu Abel, viu, regăsit, ocrotit”...

Dar, în ciuda acestui început de ispășire, scăpărase — în vifornița ce amenința să smulgă acoperișurile și gardurile toate — alt gînd rău. Rusul se bucura că, ducîndu-l pe Tino acasă, o să se afle, pentru întîia oară, aproape de Maro. Speriată că-și vede bărbatul bătut, vînăt și plin de sînge, firește că ea o să-l întrebe pe Ivan ce se întimplase, că o să-l roage s-o ajute să-și dezbrace omul, să-l spele și să-l doftoricească. Gospodin nu știa dacă o să-i spună adevărul sau o să fie nevoit să mintă o întîmplare cu niște haimanale amețite de băutură și agresive. Nu-l interesa, pînă una-alta, dacă era dator sau nu să ascundă pățania simigiului. Gîndul că va fi aproape de ea, că o să-i răspundă ceva la întrebări și că o s-o întrebe la rîndu-i ceva, îi urca tot sîngele și năvalnic, în inimă. Întîmplător, în timp ce au să-l dezbrace pe grec, mîinile lor se vor atinge fatal, capetele li se vor apropia, poate își vor simți răsuflarea, caldă, întretăiată. Un moment, Ivan și-a permis neiertata cruzime să binecuvînteze pumnii Salomiei și să-l strîngă pe covrigar la sîn, cu mai multă dragoste, recunoscător: suferința lui și loviturile proprietăresei aveau să-l apropie de Maro, mai curînd decît visase.

Ajuns în poartă, însă, cîrpaciul a avut o mare surpriză. Tino, care i se cocoloșise pînă atunci Ia piept, ca un plod, bucuros că e adus acasă pe sus și ferit de viscol, i-a sărit fără veste din brațe, ca o zvîrlugă și amenințîndu-l cu pumnii mici, l-a scuipat în barbă.

— Tu, Ivan — a țipat el cu ură, ridicat în vîrfuri și pricolici — na, scîrbă!

Rusul se rezemase de zid, mut, incapabil să facă un gest, în timp ce grecul, lovind cu piciorul în ușe, își striga sluga, să-i deschidă.

Simigiul înțelesese, cu întîiul pas făcut în salonul binefăcătoarei lui, de ce fusese chemat în plină noapte cu amenințări. Gospodin, care-l privise o clipă peste umăr, se demascase: el era trădătorul, el povestise martiragiul surorii vitrege — din cauza lui fusese lovit, umilit, obligat să lingă piciorul ce-i apăsa capul, prins între zid și covor, sîngerat, învinețit. Tino se răzbunase la timp, cum putuse: cu o amenințare ridicolă de pumni mici și cu un scuipat mare, impur, ca o coptură.

Ivan, însă, văzuse în toată purtarea plăcintarului o altă palmă a cerului, ca o primă pedeapsă, pentru gîndul rău cu care plănuise să se apropie de Maro și s-o înfierbînte cu răsuflarea și atingerile lui de copil uriaș și pătimaș. Cain se ascunsese în el, bănuia rusul, ca un animal cu botul culcat pe labe, în umbra unui desiș de pădure virgină. Trebuia să lupte, în el și prin el, să sugrume bestia rămasă la pîndă — să smulgă, din inimă și gînd, păcătoșenia. Cîteva săptămîni se condamnase singur la post și rugăciuni, închinîndu-și toată munca în folosul simigiului, căruia îi cumpăra zilnic o tavă de corăbioare și brînzoaice, să le dea trecătorilor și plozilor din mahala, de sufletul morților.

— Faci un rugășiun, batiușca — îngîna el cu ochii în pămînt, împărțind bunătățurile toate la barieră — faci pentru mine, tavarăși și pentru păcatele nostăr!

Mușcînd cu foame din pomana rumenă și dulce, oamenii ridicau din umeri, cu îndoială și generoși.

— Păi... dac-o fi Dumnezeu pe undeva, n-are decît să te ierte, gospodine, de te-ai ticăloșit cumva, că eu n-am nimic împotrivă...

Numai haimanalele de pe maidan, păgîne în credința lor oarbă în suflet și în viață, se închinau.

Nu știa, nu bănuia nimeni, în mahala și în casa cu nebuni, ce se întîmplase în adevăr dar toți erau convinși că, pe coștiința rusului, apăsa un păcat strigător la cer.

O auzisem pe Puica șoptind, de multe ori, cuminte și albă în fața icoanei:

— Îndură-te, Maică Precistă, de noi și de vecinul Ivan!

Lucrînd, cîrpaciul avea deseori tresăriri mici — un fel anume de ascultare în liniște și nelămurire. Uita să bată cuiul alb, de lemn și minuscul, înfipt în talpă ori scăpa rașpelul din mînă, se transfigura și-i tremurau buzele, iar ochii, furați în gol și sticloși, adunau în adînc întristări.

— Pe cine vezi matale, gospodin — îl întrebam, șoptit, curios, înfiorat — cînd te uiți așa, nicăiri?

Răspunsul era întotdeauna la fel. Îl învățasem pe dinafară și-l ritmam în mine, ca pe un cîntec trist și încă neînțeles.

— Ce este asta, ăm, asta suflet de la ămule!... Rusule știi ce-i asta Evropa și vapor și soarele și un fior frămos. Ce este asta ăm și suflet de la ămule, nu știi Ivan[...]

Ofta, arcuind sprîncenele; clătina capul, ca și cum ar fi vrut să spună: „mare taină, nu suntem noi în stare s-o lămurim” — și relua lucrul fără gust acum, fără spor, în silă aproape.

Mă ruga, de cîteva ori pe zi, să-i spun ce face Tino, dacă e în prăvălie sau în casă, vesel sau supărat. Bucuria lui era bucuria mare, sinceră, unică a rusului. Cînd, dimpotrivă, îi aduceam vestea că simigiul e supărat, se întrista, arunca lucrul din mînă și pleca repede la vecin, să-l întrebe ce necaz are, să se certe și să-i amenințe pe ilfoveni cu o păruială zdravănă, dacă din pricina lor se supărase grecul ori să-l roage pe fostul dușman, blînd, cu mîngîieri de frate, umilit aproape, să uite totul și să fie iar vesel. Tino se uita la el pe sub gene și pieziș, îi da răspunsuri mici, tăioase, mînioase. Uneori, striga la Ivan ca la slugi. Gospodin nu se supăra, ca altădată. Îl ruga, în cuvinte mai alese, mai blînde, în atitudini mai umile, să calce necazul sub papuc, cum ar călca un gîndac și să rîdă. Se obliga să răscumpere el paguba ce-o avusese din pricina ilfovenilor și era bucuros, numai ca să-i fie pe plac, să-i aducă lemne din pivniță, să-i care saci cu făină din pod ori să-i înșire, harnic și îndemînatic, pe lopată, covrigi de cocă.

Muncind, rusul îl învăluia pe Tino cu o privire caldă, umedă, luminoasă, de cîine credincios. Îl iubea ca să ispășească, prin dragoste, toată ura de odinioară și era fericit că are prilejul să se umilească în fața omului pe care-l jicnise cu dorința lui, cu vorba lui, cu fapta — a lui și a celorlalți.

Pricolici cu pumni de copil și venin în cuvînt și ispravă, grecul ar fi putut, în cele trei luni următoare întîmplării din noaptea revelionului, să facă orice din uriașul cu chip de icoană. Certat, Ivan nu răspunsese. Umilit, nu se supărase. Lovit, cu siguranță că nu ar fi reacționat. Nu ar fi fost de mirare ca rusul, convins că fiecare palmă a simigiului îl apropia mai curînd de ispășire și cer, să ude cu lacrămi de recunoștință pumnul ce l-ar fi plesnit peste gură, în frunte, unde ar fi nimerit, în furia lui oarbă.

Gospodin o uitase pe Maro.

Grecoaica, însă, continua să se uite, neștiută, prin țesătura deasă a perdelelor, la mărul înflorit din ușa casei cu duh necurat cocoșat sub podele.

SE DESCHID TAINELE CA MUGURII

CAPITOLUL XIV - Surpriză în sobor de țațe

În fiecare după-masă, la Safta în casă era taifas. Vecinele și nevestele din mahala, tinere și bătrîne, se adunau bucuroase la sindrofie, să bea cafele, să afle ultimele cancanuri ori să asculte, înfierbîntate, mute, cu ochii întredeschiși și pierduți, măscările spuse pe adevăratul lor nume de țiganca lui Gore, care prezida numeroasa asistență cocoțată în vîrful patului, pe cîteva perne, numai în cămașe, cu cărnurile răsfrînte și pulpele goale. Stînd pe scăunele și împrejur, tovarășele de intrigă îi vedeau în plin, haotice și vînăt-roșiatice, ca moțul curcanului iarna, goliciunile.

Novicele și în genere toate femeile tinere, ce veneau pentru întîia oară la sfat, erau datoare, cu sau fără voia lor, să se supună unui ceremonial grotesc. Cînd nu voiau să se dezbrace singure și să se expună, goale, în mijlocul soborului de țațe, în atitudinile — una mai scabroasă ca alta — pe cari le comanda gazda cu ochi răscolitori, ele erau prinse fără veste de mîini, răsturnate pe marginea patului, dezgolite și reduse la nemișcare, în timp ce Safta le despărțea picioarele mult și le cerceta, în amănunțime și expertă, toate tainele făpturii. În urmă, crucificatele erau poreclite de cumetrele curioase după impresia ce le-o lăsa fructul crud rareori sau răscopt, al corpului descoperit și cunoscut, de acum, cu toate comorile și metehnele. Poreclele erau așa: Cocoșel, Smo-china, Floricica, Gura-Iadului, Varza, Mugur-Mugurel, Batoza, Vrăbioara...

Fofoloanca sau — după numele din sobor — Mugur-Mugurel, era o băietană cu trupul ca o tulpină, înalt și leneș șerpuitor, măritată cu un strungar tînăr și ofticos, în primăvara cînd împlinise șaseprezece ani și rămasă văduvă în toamnă. Gavrilaș intrase în sanatoriu la o săptămînă după nuntă iar nevasta urcase zilnic dealul Filaretului, să-i ducă iubitului îmbărbătări, sticle cu lapte și flori...

Prostită de durere, Fofoloanca își uitase numele și rostul pe lume. O spăla, ca pe un copil și-i da să mănînce o bunică surdă și cocîrjată, pe care sfinții și moartea o lăsau în pace, să nu-i rămînă nepoata singură pe pămînt. Cînd nu o chemau vecinele miloase la taifasul din casa țigăncii, umbla hai-hui pe străzi și pe maidane, absentă, cu pasul egal, somnambulic și ochii căprui — sperietor de mari și de adînci, în figura de o paliditate mortuară — fără țintă și fără clipire.

Haimana, în pelerinagiul ei de fiecare zi pe lîngă ziduri și pe toate coclaurile, cînta, se uita ore întregi la o buruiană și sta cu ea de vorbă ori se culca, în prada, unui neastîmpăr neînțeles, cu tîmpla de pămînt și asculta, atentă, uneori albă de spaimă, alteori cu trupul scuturat de un rîs nestăpînit.

Incapabilă să lucreze ceva sau să se concentreze asupra unui gînd, Fofoloanca rămăsese, din viața de odinioară, numai cu darul minunat al cîntecului — unul singur și cel mai frumos, pentru că-i plăcuse lui Gavrilaș, care lăsase cu limbă de moarte să i-l susure lăutarii la mormînt.

Seara, după apusul soarelui, vădana dispărea din cartier. Alături de bunica speriată și în cîrje, vecinele o căutau pe maidane și o strigau pe nume. Mahalagii, întrebați, dau răspunsuri nesigure. Unii o văzuseră devreme, fugind printre bălării înalte ca o sălbăticiune, cu părul fluturat și sînii prinși în palme — alții erau siguri că, în ceasul amurgului, se strecurase printre plopi și pe lîngă ruini, ca o umbră furată și frîntă de vînt.

Oricum, bunica și vecinele căutau zadarnic.

Noaptea, însă, după ce trîmbițau cocoșii năvala duhurilor rele ale pămîntului, glasul puternic și rotund al băietanei răsuna din nou în mahala.

Mugur-Mugurel se urca într-un roșcov de pe stradă și cînta, ascunsă în întuneric și frunză rară — același cîntec neînțeles de oameni, dar auzit și îngînat de Gavrilaș de dincolo de prag.

Femeile și copiii se adunau în jurul copacului și ascultau ori o sfătuiau pe nepoata babei să „mai lase din oftat, și pentru mîine” și să se ducă să se culce, că-i păcat de viața ei și nu s-a mai văzut făptură umană să cînte printre crăci, pentru lilieci, pentru licărul stelelor și morți.

Bica-mărunțica, o nevastă tînără, grăsună și neastîmpărată, pe care soborul țațelor o poreclise Vrăbioara, se ținuse într-o zi, pas cu pas, după Fofoloanca — fără îndoială, după îndemnul țigăncii și al cumetrelor — să afle taina drumurilor ascunse sub coviltirul amurgului.

Mugur-Mugurel traversase, în fugă, printre camioane și pe sub vagoane, triajul și se oprise, gîfîind, cu tresăriri și țipete mici de spaimă, cînd fluiera o locomotivă la bariera B.M., lîngă poarta cimitirului. Cum intendentul zornăia lanțurile lacătului mare, ea s-a furișat pe după salcîmi, a sărit gardul cu o ușurință de pisică sălbatică și s-a oprit, trecînd ca o umbră printre cruci și peste morminte, la groapa lui Gavrilaș.

— Mi se făcuse inima cît un gîndac căzut pe spate — povestise Vrăbioara, în sobor — și tremuram, că se făcuse întuneric al dracului în cimitir și clipeau candelele, împrejur, ca niște ochi. Fofoloanca se schimbase la față. Se înfiora, în picioare, lîngă mormîntul bărbatului și asculta, cu tot trupul ca o coardă și ochii duși afund. Și cum sta așa, crescută parcă din cruce, o dată o aud că face: uhu-uhuhuu, ca o dihonie spurcată, nu altceva...

Vrăbioara, din acest moment de spaimă și în beznă, n-a mai înțeles lămurit ce se petrece dar a văzut-o bine pe nebună îmbrățișată strîns de un tînăr slab și frumos, cum era odinioară Gavrilaș, răsărit ca din pămînt. Mugur-Mugurel și umbra se sărutau, gîngurind ca hulubii și se mușcau de umăr, adînc — ca, în urmă, să se pră-bușească amîndoi, încleștați, pe groapa strungarului cu nume mîngîiat. Văduva se dăruise necunoscutului cu un geamăt inuman de plăcere și-l înlănțuise, cu brațele și cu pulpele, ca un șarpe.

Tîrziu, cînd s-a trezit din buimăceală, Bica-mărunțica s-a pomenit singură în pustiul cimitirului. Firește, nu ar fi putut să spună, a doua zi, cum sta, ca o vinovată, în fața soborului, dacă scena erotică pe care-o istorisise se petrecuse aievea sau fusese părere numai. Se jura, însă, că găsise crucea strîmbă și iarba culcată, răvășită.

Soborul se adunase în ședință solemnă, s-o judece pe Fofoloanca. Safta prezida, înconjurată de cumetrele Smochina, Gura-Iadului, Varza și Batoza. Manda era o cotoroanță uscată, stafidită, cu taina pîntecului — dezvelit o dată cu tot ceremonialul de țipete și haz — ca o smochină stricată. Cotoroanța mînca numai coji de pîine neagră muiate în apă și era doftoroaia tinerilor cu boli rușinoase. Le da să bea gîndăcei sau le fierbea rădăcini. Spre deosebire de Batoza, care era o țață numai osînză, cu o vîrstă incertă, cu nume unguresc: Șari și cu o liotă de rubedenii în mahala, ce se lepădau de ea ca de diavol, din motive ușor de înțeles (întîmplare de pomină, să vezi o matahală de cărnuri scîncind că au lăsat-o dușmanii „orfană pe pămînt”...) Stanca-roiba era, în adevăr, singură pe lume și trăia, nimeni n-ar fi putut să spună din ce și cum, în belșug mare. Se șoptise că ar fi gazdă de hoți. Soborul o poreclise Gura-Iadului, pentru că avea un glas puternic, spart, asurzitor, cînd se certa cu vecinele. Safta, cînd a aflat că tovarășa de cafeluță și măscări ar lucra cu borfașii, a ridicat nepăsătoare din umeri și-a îngînat, simplu: „la urma urmei, oameni săraci, ne cîștigăm sfînta pîine care cum putem și ne-a fost scris în frunte”...

Singură Ralița se revoltase că e pusă cot la cot cu o hoțoaică.

Un șir de mărgele turcești, primite de la Stanca-roiba, prin Safta și pe sub mînă, o convinsese în cele din urmă și pe ea să tacă și să accepte tovărășia cumetrei cu existența dubioasă. Se zvonise că nici babornița cu smocuri rare și incolore de păr sub tulpan și cu volănașele de la rochia pe care o purta și iarna și vara înfoiate și verzi, de un verde crud de lintiță, nu fusese ușe de biserică în tinerețe. Dar era mult de atunci, așa de mult că nu avusese nimeni răbdare să-i dezgroape isprăvile.

Fofoloanca, adusă în fața tribunalului suprem, format din aceste cinci respectabile exemplare, răspunsese vag că se întîlnește în fiecare seară cu Gavrilaș, care era mort numai pentru că sta în cimitir.

— Oamenii, dacă m-ar prinde afară, m-ar bate cu pietre, că sunt proști și mă cred strigoi. Nu știu că eu trăiesc, Fofoloanco și am să mor d-adevărat o dată cu tine. Pînă atunci, tu rămîi nevasta mea și să vii la mine, că vreau să avem un copil, să-l facem tot strungar, da’ să nu mai moară de oftică...

Țațele și cumetrele din sobor se uitaseră, lung, una la alta și toate la Mugur-Mugurel și se închinaseră, oftînd. Oricum, vinovata fusese silită să povestească, în amănunt, cum o sărută și cum o culcă umbra răposatului în iarbă, dacă o iubește ca un bărbat sau ca un țap, dacă-i simte în adevăr spuma albă a dragostei inundîndu-i tainițele pîntecului sau e numai o frămîntare stearpă a trupurilor.

Era o curiozitate pe care orice ascultătoare trebuia să și-o satisfacă.

După ceremonialul dezvelirii, orice adeptă a sfatului era obligată — între tovarășe de intrigă, de măscări și de cafeluță nefiind admise taine — să le mărturisească țațelor ce ascultau sugîndu-și buzele zgomotos și chicotind, de cîte ori le iubesc bărbații pe noapte și cum, pe întuneric sau cu lampa aprinsă, mutește sau schimbînd glume și înjurături.

Nemulțumite, deseori, de stîngăcia cu care noua prietenă se dăruise soțului pînă atunci, bătrînele și mai ales țiganca cu garoafă o învățau meșteșuguri de dragoste. Proastele ce nu înțelegeau ușor simplele sfaturi erau urcate în pat și puse în numeroasele atitudini explicate, iar una din tinerele complice — îndeosebi Cocoșel sau Vrăbioara — mai competentă și bucuroasă că are un prilej în plus de excitare, împrumuta atitudinile și uneori ritmica bărbatului.

Acesta era momentul așteptat, culminant, impresionant, al ceremonialului. Țațele țipau o bucurie sălbatică, strînse în jurul patului, pliciiau palmele, morfolind în dinți un rîs galben și scurt, întretăiat de îndemnuri, în timp ce novicea și sora competentă, înlănțuite, cu sînii striviți în îmbrățișare, oficiau — gîfîind, încolăcindu-se, mușcîndu-se adînc — un act sterp dar suficient de dezgustător ca să încînte și să scapere ochii aprinși ai spectatoarelor livide, prinse de după mijloc și strîns, înfigîndu-și una alteia, în carne, unghiile murdare.

Femeile, deseori cu sîngele aprins inutil în încălecarea ce nu le spusese nimic, plecau aiurite să se ofere, cît mai curînd, întîiului întîlnit, pe maidan sau într-un vagon gol din triaj. Firește, cînd nu era acasă Tănăsică. Sluga birtașului avea, pentru orice împrejurare, în pivniță, un preș, o pernă de birjă, o lumînare de spermanțet și un chibrit. Era suficient să facă Safta un semn convențional, ca alcovul subteran să se deschidă clandestin, să se lumineze suspect și să fie leagăn de dragoste voinică, plină, săturată.

Ultima obligațiune a novicei, față de sobor, deși nu mai puțin importantă pentru cumetre, era amînată numai în cazuri excepționale — în special atunci cînd serviciul prompt și copios al lui Tănăsică, în cuibul misterios, era imperios necesar.

Oricum, fie că solicitase ori nu îmbrățișările clăpăugului, tînără era primită a doua zi, în casa țigăncii, cu mîngîieri materne și poftită la loc de cinste, alături de Safta, să bea cafea din ceașca ei mare și groasă și să răspundă la ultima întrebare. Ea da lămuriri sigure acum, fără rușine, spunînd lucrurilor pe numele lor lumesc și dispusă oricînd să exemplifice descrierile, măsurînd cu două degete pe tablia patului, pe o cută a șorțului sau punînd cîteva chibrituri cap la cap, în lung. Asistentele ascultau atente, pătrunse de importanța momentului, serioase, într-o tăcere religioasă — ca în urmă, tot așa de serioase, apreciind cu un plus entuziast sau cu un minus întotdeauna regretat calitățile masculului, să facă fiecare comparații, unele optimiste, altele descurajante, toate la fel de sincere.

Cînd nu aveau nici un ceremonial de îndeplinit, femeile se adunau cerc, pe scăunele, în jurul patului pe care trona, cocoțată pe un maldăr de perne, ca o zeitate păgînă cioplită cu barda într-o buturugă, nevasta lui Gore și o rugau să spună isprăvi și întîmplări cu dragoste. Țiganca avea un repertoriu inepuizabil de povești erotice, cu simpli muritori, cu călugări și călugărițe, cu animale și mai ales cu armăsari boierești și iepe sirepe.

Nevestele tinere ascultau, cuprinse de după gît, fără suflare, cu ochii mari și imobili, scăpărînd în lumina ca de temniță a încăperii strîmte, joase, cu igrasia înflorind în jurul ramelor descleiate, cu fotografii decolorate de umezeală și scorojite de soare.

Gore nu aflase încă ce se petrece, în lipsa lui, acasă. Se ducea la gară din zori, ca să nu piardă nici o plecare și nici o sosire de tren și se întorcea uneori după miezul nopții, întotdeauna destul de tîrziu, ca să-l găsească pe Paler venit de la fabrică, spălat, săturat și nu arareori, adormit. Cînd era liber, un semn convențional cu tibișirul, la poartă, le anunța pe vecine că taifasul se amînă pentru a doua zi, iar țiganca îi da tîrcoale bărbatului, cuminte, harnică, serioasă, gospodărind, cîntînd, sprintenă. Omul avea motive temeinice, așadar, să afirme că: „nevastă ca a lui, mai rar”...

Dar, într-o după-masă, cînd era taifasul în plin haz, Safta s-a pomenit cu Gore în prag.

Hamalul era vînăt, tremura de mînie și-i dispăruseră ochii sub sprîncenele groase, stufoase, fioroase. Femeile încremeniseră, gazda încerca să spună ceva și nu avea putere să-și descleșteze fălcile.

Soțul a întrebat, ca un tunet:

— Ce-i cu voi, fă, la mine-n casă?

Mai înainte, însă, ca Safta să poată îngăima un răspuns, el s-a repezit la garderob, l-a deschis, a căutat printre boarfe, s-a aplecat în genunchi și s-a uitat sub pat. În urmă, convins că nu era nimeni ascuns după tăblii, în perdele sau după ușe, a plecat, cum venise, clocotind, vînăt, fugind aproape, cu șapca pe ceafă, înjurînd printre dinți — bivol mătăhălos.

Țațele și cumetrele, încă sub impresia spaimei dar bucuroase că scăpaseră numai cu atît, se împrăștiaseră prin mahala, vindecate — pentru cel puțin o săptămînă — de taifas și de gustul măscărilor, iar Safta, cum s-a întors Paler de la fabrică, i-a povestit în șoaptă, tremurînd, scuturată de frica rămasă în oase și de presimțiri rele, cele întîmplate.

Deșirat, negru, răsucind ochii albi de cîteva ori prin odaie, ca și cum ar fi căutat o dezlegare a întîmplării pe jos, pe ziduri și în tavan, spînul s-a poticnit în limbă, tîrziu, mai mult ca să spună și el ceva:

— Și... de zis, n-a... zis nimic...?

— Nu, da’... e sigur...

Safta nu avusese curaj să-și trădeze gîndul tot. Nici nu era nevoie. Paler o înțelesese și tresărit, stăpînit la rîndu-i — un moment — de bănuiala ei, a privit-o lung, încremenit, palid sub funinginea ce i se prinsese, mască, pe figură.

Complici, în fața pericolului ce-i amenința deopotrivă, țiganca și turnătorul s-au apropiat, umăr la umăr și s-au prins de mînă, strîns.

CAPITOLUL XV - Cocoșii anunțau triumful omului

Rob cu sufletul strepezit de suferință și supt de sărăcia de care i-a fost scris să nu scape pînă la mormînt, Oană venise cu plodul la oraș, să-l lase slugă la un negustor din mahalaua Beilicului.

Oană visase alt noroc pentru fecior. Destul se canonise el și trăsese targa pe uscat, vită în ham sub biciul boierului, trăind o viață fără folos, fără sărbă-toare în calendar, fără rost în lume și sub cer. Ca să răzbune umilințele pe cari le îndurase, își adusese băiatul la oraș mare, să-l facă surtucar, adică om la casa lui, stăpîn pe munca și pe banul lui, liber să poarte, cum și cînd i-o place, botine cu scîrțietori sau cizme cu carîmb ofițeresc și să-i spună tîrgoveții jupîn Gligore. Toată viața lui, Oană purtase opinci numai iarna și rămăsese, după atîta amar de vreme, pentru vechil, pentru argații lui cu ifos și pentru țăranii cu stare, un „mă Oană” și nimic altceva.

Se vede că avea și el, rob în jug cum era, un suflet, o minte deosebind răul de bine, vita de om și o simțire. Licărise și în el o fărîmă de vis, pe care încerca să-l trăiască, de dincolo de moarte, prin fecior.

Gligore era prostănac, mărunt și îndesat. Sălbăticiune voinică și leneșă. Intrînd în oraș, se speriase de un dric și de trompeta pompierilor de la Foișor și se împiedicase, bleg și adormit cu ochii mari înainte, de toate pietrele caldarîmului.

Negustorul din mahalaua Beilicului îl măsurase o dată, de sus pînă jos și-l uitase după ușe, convins că n-o să poată face nimic cu un Gligore așa de prostălău, dar Oană se rugase de jupîn, de nevasta lui, de copiii lor, plînsese — îi înduplecase. Băiatul, după credința tatălui, era salvat — scăpase de jug, de vechil și de pelagră. Drumul spre botine cu scîrțietori și jupînie îi fusese deschis — mai era nevoie de un pic de minte și o lecuțică de noroc...

La despărțire, omul și-a îmbrățișat feciorul, plîngînd — parcă bănuia că-l ține pentru ultima oară strîns la sîn — l-a mîngîiat cu mîna aspră pe obrazul rumen și pufos ca o caisă și i-a ținut — cu lacrămile lunecînd pe figură în neștire — un logos așa:

— Fătule, acu’ să cheamă că io plec p-aci-ncolo, la jug și tu intri la stăpîni buni și la noroc. Gligore taicule, io — tu...

Oană tăcuse, încurcat. Toată noaptea nu dormise. Se gîndise, răsucit în așternutul curat din casa negustorului, la ce-i va spune odraslei, în ceasul greu al bu-nului rămas. Părintele îl simțise pe Gligore, așa cum îl cocoloșise la piept, mic și nepriceput și-l podidise plînsul că-l lasă singur, într-o lume de jupîni și surtucari de toate neamurile și de nici o credință. Uitase sfaturile bune ce voia să i le dea, toate îndemnurile la muncă pe brînci și ascultare. Nici n-ar mai fi avut timp de vorbă lungă. Negustorul se sculase, iar prăvăliașii, mici și mari, începuseră robotul.

— Fătule — repetase. Oană — acu’ să cheamă că io mă duc p-aci-ncolo...

Plecase, smuls repede de lîngă băiat, să nu se mai întoarcă.

În adevăr, prin muncă și cu o fărimă de minte și o lecuțică de noroc, Gligore ar fi putut să despartă apele vremii, să tragă o barieră între generațiile de pînă atunci, de robi la vechil, din tată în fiu și urmașii lui: feciori, nepoți și strănepoți, toți cu un destin al lor și urcînd din treaptă în treaptă, în viața de clocot și prefaceri a cetății, pentru împlinirea unui imperativ social implacabil.

La temeliile tuturor familiilor cu nume și bună stare, din orașul mare sau mic, uneori mai adînc, alteori numai la o palmă sub pămînt, doarme un Gligore prostănac, în izmene și netuns, speriat de trompeta pompierilor și împiedicat în toate pietrele străzilor, adus la tîrg de mînă și cu sila, să intre prăvăliaș sau ucenic, să învețe un negoț sau un meșteșug.

Dacă n-au avut ei norocul să poarte botine cu scîrțîietori și s-ajungă jupîni, vor avea acest noroc, cu siguranță, progeniturile născute în trepidația citadină, pentru cari părinții au muncit și-au agonisit, avari. Nepoții, dați la școală să cîștige „o pîine mai ușoară, cu mai puține sudori”, vor ajunge scriitorași la tribunal sau în serviciile administrative și se vor muta, de la periferie în mahala.

Feciorul jupînului e domn, acum. Bătrînul a mers pe jos, cu pas mare și neobosit, de la prăvălie și pînă acasă. Urmașul se va urca în tramvaiul cu cai și va purta, neapărat, oricît de roasă în coate i-ar fi jiletca, guler tare și manșete. Va citi un ziar, se va crede om cult și se va recomanda, nepot al lui Ion și băiat al lui Ioniță, domnul Ionescu. Acest domn Ionescu va găsi motive temeinice să afirme că prăvăliașii sunt mitocani, negustorii șnapani iar țăranii și meseriașii analfabeți, agresivi și buni de jug sau de împușcat la zid. Va fi o repulsie „instinctivă” firește și logică — așa de logică și de instinctivă, că n-o să aibă nimeni curajul să-i aducă aminte de Ion clăcașul și de Ioniță prăvăliașul sau jupînul.

Strănepoții, în virtutea aceluiași imperativ, vor aglomera titluri și vor parveni în vîrful piramidei sociale. Ca odinioară Gligore prostănacul, care a ridicat o barieră, în clipa cînd s-a crezut surtucar, între el și opin-cari, spilcuitul cu monoclu, cu servitori în livrea și automobil la scara imobilului propriu, din centru, va ridica altă barieră, între toți surtucarii lumii și el, exem-plar unic, intelectual și „conașule”, ins cu veleități nobiliare și blazon familial rapid confecționat.

Oană de odinioară și Onișor de mai tîrziu, acum e un pompos Onicescu sau Onișorescu, dacă nu Onișoreanu și n-o să mire pe nimeni pergamentele ce vor atesta, oficial și istoric, că ilustrul urmaș al gîngavului din mahalaua Beilicului e un demn strănepot al unui pîrcălab de pe vremea cine știe cărui voievod glorios.

În relațiunile lui cu celelalte figuri distinse din moțul piramidei, Onișoreanu va fi grav, îmbuibat și imbecil — în politică se va dovedi reacționar, cumulard și șnapan — în fotoliul ministerial: decorat, inexistent și factor cultural, social sau economic. Oricum, se va retrage din guvern cu un depozit de cîteva milioane, la o bancă elvețiană sau londoneză. Muritorii de rînd, cobai, l-au salutat, îl salută și-l vor saluta pe stradă, cu plecăciuni.

Individul cocoțat pe grămezi de aur a fost, a rămas și va fi omul vremii și al țării lui...

S-a întîmplat, însă, ca Gligore — prăvăliașul Gore acum — să nu aibă, cum sperase Oană, pic de minte și lecuțică de noroc. Robotise în silă și numai suduit, batjocorit, lovit. Trăise, animal, să mănînce, să doarmă, fără licăr de gînd în conștiință. Crescuse, buruiană de șanț. Intrase în armată vițel și se liberase gornist și fruntaș.

Orașul îl reprimise, slugă de la un stăpîn la altul, din mahalaua Beilicului la Pricopoaia și de acolo la Podul-Turcului-din-afară. Tovarășii îl învățaseră să-și facă freză, plutonierii îl bătuseră cu trestia de mare peste mînă, pînă obișnuiseră degetele butucănoase pe plaivaz și plaivazul cu alfabetul, mușteriii îl convinseseră că un surtucar serios poartă inele, lanț pe pîntec și baston. Tot de la plutonieri luase obiceiul înjurăturilor și prinsese gustul — înfricoșat cum fusese deseori de priviri crîncene și bătut pînă la sînge — să-i înfricoșeze pe alții, cu priviri la fel și să-l bată, pînă la sînge, pe cel slab. Altceva nu știa, nu visa — nu era capabil să viseze. Uni-vers redus la perspectivă de cîrtiță. Ajunsese, flăcău bătrîn, să muncească pentru o strachină de mîncare și un culcuș pe țoale și fîn, uneori pe două mese de cîrciumă puse cap la cap, toamna și iarna în frig, tot anul supt de ploșnițe și perpelit de dorinți aprige pentru toate ser-vitoarele culcate, cu ungurenii lor voinici și abia mustăcind, prin pod, prin magazii și deseori alături de el, pe alte două mese puse cap la cap.

Gore cunoscuse femei, pînă atunci, în fugă, prin grajduri și pe lîngă ziduri, cîinește. Bestia pîndea servan-tele în întuneric, le prindea de mînă și le strîngea pînă le răsucea, dezgolite și cu spatele la el, gîlgîind în gîtlej un rîs inuman. Descoperită, fapta fusese întotdeauna plătită de ibovnici cu o bătaie zdravănă, cu scaunele, cu parii și furcile și de cîteva ori cu vărsare de sînge și spital.

Animal cu viața clocotind în el, Gore învinsese moartea cu ușurință și se reîntorsese, vindecat, în lumea ce încercase de atîtea ori să-l zvîrle, ca pe un corp strein — dornic de alte aventuri și de răzbunare.

Safta a fost întîia femeie ce i-a zîmbit în drum și i s-a dat de bună voie.

Țiganca, altădată cîntăreață cu renume prin mahalale, cutreierase orașul, cu un taraf de lăutari după ea. Tînără, ispititoare pentru ochiul tulbur al bețivului, dispusă oricînd să satisfacă dorința, a ei și a celorlalți, trecuse din pat în pat, mereu zîmbitoare, neobosită, întrebuințînd un întreg arsenal de seducțiune și de potolire a simțurilor pe cari le înflăcărase.

În toamna cînd l-a întîlnit pe Gore, voinic, pătimaș, gata de orice sacrificiu pentru ea, Safta începuse să se simtă obosită, bătrînă. Mesenii n-o mai ascultau ca odinioară, zurbagiii din cartier nu se mai tăiau în cuțite de dragul trupului zvelt și plin altădată, vădanii și singuraticii n-o mai căutau, patronii grădinilor de vară începuseră să facă mofturi, cînd o angajau. Steaua mahalalelor bucureștene de acum o jumătate de secol începuse să apună.

Se ridica alta pe orizont: Sultănica de la Pompa-cu-Fete, din suburbia Rahovei — o țigancă mai tînără, mai frumoasă, cu glas mai puternic și mai limpede.

Safta, în noaptea aceea cu burniță și vînt, s-a îmbătat, a bocit și — final logic pentru o carieră ce-și avusese strălucirea ei — a poruncit, cu un gest larg spre local: „cine zice că mă are dragă, să le spargă diblele la lăutari, că eu le-am dat pîine să mănînce, optspre’ce ani!” Gore a sfărîmat viorile, cobzele și basul, cu picioarele iar țambalul, prins cu amîndouă mîinile de mar-gini și lovit cu putere de genunchi, s-a făcut țăndări.

Sîrmele vibraseră îndelung și bizar, în tăcerea ce se făcuse în cîrciumă.

Țiganca a fost cucerită de ispravă. L-a luat pe nebun în brațe, plîngînd de entuziasm, l-a sărutat zgomotos pe gură și l-a dus acasă. Era bărbatul ei cel din urmă și cel mai drag. Dar, după întîia săptămînă de miere și de extaziere paradiziacă și reciprocă, însurățeii s-au pomenit fără bani, amîndoi fără angajament și în pragul iernii. Ambițioasă, femeia n-a mai vrut să-și lase iubitul slugă la dîrloagă. Cunoscuse, în timpul carierei ei amoroase, destulă lume bună. După cîteva zile, Gore intra slujbaș la gară, cu uniformă albastră și număr de tablă, un 9 fatidic, prins în dreptul inimii. Se bucura de protecția domnului Stîrcu. Protectorul, ceva mai mult, a binevoit să-l cunune cu Safta și să-i facă — în urmă vizite săptămînale...

Viața hamalului se scursese, de atunci, între nevastă și peron. Insul știa să doarmă sforăind, să mănînce mult, să care geamantane cît mai numeroase și oricît de grele, de la tren la trăsură și de la intrare la vagon și să-și deștepte țiganca, de cîteva ori pe noapte, cu îmbrățișări de urs.

Gore nu ceruse mai mult de la soartă.

În căsnicia ce se cimentase, cu zile și nopți la fel, se întîmplase — cu patru ani în urmă — o singură schimbare.

Soțul văzuse într-o seară, pe unul din peroane, un lungan în cioareci, stînd pe o lădiță, cu bărbia în palme. Lunganul cînta, singur în pustiul gării. Omul a recunoscut glasul și s-a apropiat.

Paler, care făcuse armata în același regiment cu hamalul, fugise de sărăcia din satul natal, să-și caute norocul la București. Dar, ajuns în gară, obosit, strein, fîstîcit de trepidația ce-l înconjurase brusc și neștiind încotro s-o apuce, se așezase pe cutia de lemn în care își adunase tot avutul și așteptase, fără să se întrebe ce și cît o să aștepte.

Gore l-a poftit acasă, la hrănit bine și l-a culcat în patul din sală iar Safta l-a luat imediat sub aripa ei protectoare. Nu după mult timp, fostul camarad intra lucrător la turnătoria de pe șoseaua Basarab.

Hamalul era mulțumit de chiriaș. Paler mînca puțin, articula foarte rar un cuvînt și-o ajuta pe gazdă la treburile casnice. Se pricepea să facă focul cu surcele și hîrtioară, să toace carne cu satîrul și să curețe cartofi.

Țiganca nu mai știa cum să-l laude...

Viața prăvăliașului de ieri se îmbogățise cu o nouă prietenie și era înviorată, săptămînal, cu partide pasionante de tabinet și petreceri dezlănțuitoare, în tovărășia domnului Stîrcu, nașul cu uniformă de postav boieresc. Omul nu se pricepea să spună că e fericit (în vocabularul lui nu exista cuvîntul fericire) dar începuse să facă pîntec: o dovadă că-i ins fără supărări și-i merg toate în plin. Nu mai încăpea bucuria în el, de cîte ori — umflîndu-se în burtă — își auzea vesta rămasă strîmtă pîrîind, desfăcută din cusături.

Scris a fost, însă, să sufere și Gore, pentru că trebuia să vibreze și în el, o dată cel puțin, o coardă al cărui cîntec, mic și revărsat în sînge și carne ca un venin, să-l apropie și să-l înglobeze în umanitate. Nu ar fi putut să-și aducă aminte, în neastîmpărul ce-l prinsese în ultima săptămînă, în ce împrejurare și cine îi șoptise vestea rea, înmărmuritoare. La început zîmbise, apoi rîsese, răsturnat pe scaun și nu crezuse. Dar rîsul răsunase fals. Îndoiala se înfipsese în inimă, se adîncise, crescuse, îi otrăvise și-i robise toate gîndurile. De cîteva ori, la gară, uitînd că poartă un geamantan pe umăr, se oprea fără voia lui. să se întrebe în el, cu mirare, cu durere, cu spaimă mută:

— Cum se poate asta, cum rabdă pămîntul? Safta! Tocmai Safta, să mă înșele cu... tocmai cu el, care — ca și copilul meu: încredere și pe puf — ca să zic așa...

În prima noapte, Gore s-a întors acasă mai devreme, a mîncat cu noduri și s-a culcat. Plănuia să se facă ador-mit, ca să poată prinde o șoaptă cel puțin. N-a știut cînd l-a furat oboseala. S-a trezit după cîteva ore. Era liniște, firește o liniște suspectă. Hamalul a ascultat, încordat. I s-a părut, o clipă, că aude șușuteli în sală, unde știa că doarme Paler și a sărit repede din pat. Chiriașul sforăia, cu palmele lipite între genunchii aduși spre pîntec. întors în odaia lui, în vîrfuri, a pipăit plapuma și s-a convins că țiganca fusese lîngă el. Un moment, n-a știut ce să facă. I se speriase somnul. S-a așezat pe pragul dintre cele două încăperi, ghemuit și abia răsuflînd, să nu le strice odihna celorlalți.

În sală era mașina de gătit. La gura mașinii fusese uitată barda cu care Paler despicase surcele de cu vreme, ca să aibă cu ce face focul, cînd s-o scula, în zori. Gore a măsurat tăcut, furat, cu ochii din ce în ce mai mari, și mai întunecați, tăișul alb. Turnătorul a îngînat ceva în vis, a clefăit de cîteva ori și s-a întors cu fața la perete. Tresărit, hamalul s-a uitat la el, cu un singur gînd înfipt în țeastă și tot mai lămurit, mai robitor — ca privirile să i se întoarcă în urmă, singure, fulgerînd, spre bardă și de acolo s-o caute stăruitor, în întuneric, pe Safta...

Cînd și-a revenit, Gore a simțit cum îi lunecă o lacrimă pe obraz — și n-a șters-o.

Era întîia lui lacrimă.

Omul, sugrumat pînă atunci în el, triumfase. Afară, cocoșii anunțau zorile...

CAPITOLUL XVI - Și nu ne duce în ispită

Stînd pe piatra de la bordura peronului, cu ochii roșii de neodihnă și încă sub impresia momentului de grea încercare prin care trecuse, Gore recapitulase întîmplările de pînă atunci, cu speranța că va răuși, coordonînd faptele și stabilind primele rezultate, să ajungă la un liman.

Un oarecare, un dușman sau frate — asta o s-o vadă el mai tîrziu — zvonise că nevasta îi pune coarne. Șoapta trecuse, ca orice veste rea, de la un ins la altul, pînă ajunsese la urechile lui. Hamalul ar fi voit, acum, să se convingă că nu crezuse gura lumii dar se simțise dator să încerce, prin orice mijloace, să afle care-i adevărul.

Acasă, în prima seară, se făcuse că nu știe nimic Mincase și se culcase. Cînd s-a deșteptat, a avut impresia că se petrece ceva neobișnuit în sală. „Gata, i-ai prins” — țipase cineva în el, bucuros. Sărise din pat și dăduse buzna dincolo. Nu era nimic. Se înșelase, i se păruse că aude șoșotiri. Așa te minte: uneori auzul, alteori sufletul, întotdeauna omul. Tot așa s-o fi înșelat și nemernica sau nemernicul ce spusese vorbă de ocară despre Safta, că se culcă cu Paler, cînd îi e bărbatul de serviciu. Pentru nimica toată, pentru bîrfa goală a unui nebun sau a unei dușmance, el se gîndise, cum sta pe prag, azi noapte, cu ochii la bardă, să-l omoare pe chiriaș ori să-i descînte de petrecanie țigăncii — deși „nevastă ca a lui mai rar”...

Înspăimîntat de nebunia ce era s-o facă, Gore se ridicase automat de pe bordură și începuse să fugă în lungul peronului. Mișcarea îl înviorase. Era sigur, fugind, că femeia nu-l înșelase iar siguranța înflorise în el o bucurie zburdalnică de berbec țopăind prin iarbă. Niciodată nu simțise mai limpede, mai învăluitoare, veselia de a trăi în adevăr. Safta cu garoafă! Pînă în clipa aceea de încordare și pîndă, nu se întrebase ce însemnase fosta cîntăreață în viața lui — ce mînă a cerului, întinsă oblăduitor...

Ar fi rămas, pînă la moarte, slugă — să muncească pe brînci, din zori pînă în noapte, ocărît de cucoana, bătut de jupînu și rîs de mușterii și prăvăliași, pentru un codru de pîine, o lingură de fiertură și o țoală, culcuș de cîine.

Safta își făcuse o pomană cu el, atunci, după isprava din cîrciumă. Cum era să-l înșele ea, acum, după atîția ani trecuți, cum se trec toate în lume, fru-mos și la locul lor. Concluzia la care ajunsese i se păruse așa de logică și de temeinică lui Gore, că — pentru cîteva ore, cel puțin — s-a lăsat convins că totul se reduce la o minciună, că țiganca nu l-a încornorat și nici n-ar fi capabilă de o ticăloșenie ca asta.

Cîștigase parale bune în ziua aceea și mîncase în fugă, la prînz, între o plecare și o sosire de tren sau — cum obișnuiau hamalii să spună — între un „personal” și un „accelerat”. Omul se simțea vinovat față de nevastă, că o bănuise, ca un tont, de o ispravă odioasă și plănuia să-și răscumpere vina, seara, cînd s-o întoarce acasă și i-o deșerta, în șorț, cîțiva pumni de gologani și băncuțe, să-i cheltuiască ea, cum i-o place. În trecere, o să-i cumpere acadele și rahat înfășurat în pistil, prăjitura de fiecare prînz a țigăncii.

Dar, cum sta rezemat de zid, istovit în adevăr de muncă și totuși regăsit și înviorat sufletește, Gore s-a auzit strigat pe nume. Un alt hamal, uscățiv și ciupit de vărsat, Lahu — ticălosul acela de „număra patru” — se oprise în fața lui și-l măsura, rînjind, cu ochii mici și urduroși:

— Ce mai... face, mă... coana Safta?

Întrebase scuipînd departe și în lături, printre dinți și scărpinîndu-se, parcă dinadins și în batjocură, prin buzunarul spart al pantalonilor. Gore a simțit cum îi urcă un fior rece pe șira spinării, ca să rămînă apoi înfipt în ceafă și s-a gîndit să răspundă cu un pumn dat icnit, să-l facă mototol pe „numărul patru” sub roțile unei locomotive ce aștepta, tocmai atunci, sub presiuhe, în fața pavilionului regal. Dar îndoiala a mușcat din nou în inimă. Dacă Lahu știa, mult mai bine ca el „ce face” Safta în momentul acela? Era 5 după-masă. Paler o fi plecat, poate, cu o oră mai devreme de la fabrică, tocmai ca să aibă mai mult timp de îndrăgire și în mai mare siguranță. De la turnătorie pînă la pompă erau numai cîțiva pași. Dar nici de la gară pînă în șoseaua Basarab nu ar fi prea mulți, dacă ar lua-o cineva pe linie, pe sub podul de la scăricică și prin fața magaziilor de mărfuri...

Gore se pomenise sărind cîte două și trei traverse, printre șine. În cîteva minute fusese acasă, gîfîind, cu părul vîlvoi. În schimbul ibovnicului, însă, găsise un sobor de muieri. Totuși, căutase prin odăi, să se convingă că nu e nimeni, ca să aibă ce să-i strige în față — cînd l-o scuipa între ochi, ca pe brotăcei, — nemernicului de Lahu și oricui o mai îndrăzni să se scarpine cu înțeles, prin buzunarul spart, cînd o vorbi de nevasta lui.

Se întorsese la muncă bucuros că, în locul presupusului amant, surprinsese un cîrd de gîște adunate, cum fac — bănuia hamalul — și cucoanele mari, la o cafeluță și la o vorbă serioasă. Ar fi sacrificat tot cîștigul lui, în gologani de aramă și băncuțe, de pe o săptămînă, numai să-l găsească pe „numărul patru” la gară, să-i „aplice” o morală cum știa el și să-i dea un bobîrnac în nas să-l treacă sudorile de durere. Din fericire pentru el, Lahu dispăruse. Gore a mai stat „să facă un personal, două accelerate și un fulger”. În urmă, fluierînd ca pe vremea haiducilor, cu șapca pe ceafă și zornăind banii mulți prin toate buzunarele, o luase alene spre cuibul casnic.

Safta și Paler îl așteptau la ușe, tăcuți, pe scăunele. Lampa n-o aprinseseră încă iar turnătorul, ca niciodată, era murdar și soios, cum venise de la fabrică.

— Da’ ce-i cu voi, de stați pe întuneric pînă acum?

Gore întrebase blînd și nu primise răspuns.

La masă, chiriașul ofta și nu mînca. Hamalul se uita la el cu coada ochiului.

— Nu te spălași, astă seară, tuciuriule. Ce-o fi cu tine, vericule? Te-aș pupa, mă — a rîs soțul, cu gura plină — că tare mi-e drag cînd te văd așa, ca o curcă plouată, da’ ești plin de funingine ca puiul dracului! Nu mai face pe mironosița, mă! Fugi și te spală.

Safta își mușca buza. Nu știa ce să spună și cum să ducă lingura la gură, numai să nu dezlănțuie furtuna pe care o bănuia clocotind sub veselia neobișnuită a bărbatului. Paler, din același sentiment de prudență, se sculase de la masă, să se spele dar — cu întîiul pas — s-a împiedicat în bardă. Necăjit, sfărîmînd în dinți o înjurătură și fără să-și dea seama ce face, flăcăul a luat-o de jos și a pus-o pe masă, să nu se mai împiedice și altcineva. Aspirînd adînc, Gore și-a mutat privirea, fără clipire, de la tăișul alb la Safta și de la ea la turnător, care intra tocmai atunci pe ușe, cu ligheanul în mînă.

Uitătura bărbatului a fost așa de semnificativă, că țiganca și-a auzit dinții clănțănind...

Stăpîn, după o clipă, pe zvîcnetul inimii, hamalul își rezemase bărbia în palme și fluiera, cu ochii în întunericul de afară, un cîntec de dragoste, de pe vremea cînd era nevasta lui astru, pe orizontul mahalalelor bucureștene.

CAPITOLUL XVII - Zburase peste lume un hulub alb

Necazurile din casa vecinului ar fi rămas fără ecou în mahala, dacă Domnica și Sultana, cari juraseră să se răzbune crunt pe țigancă, pentru praftorița ce le-o trăsese în ziua scuturatului, ar fi tăcut, satisfăcute numai cu nefericirile ce le adînciseră în inima lui Gore, cu o șoaptă spusă cui trebuia și la timp, asupra legăturilor amoroase dintre Safta și Paler.

Nevestele și țațele din sobor, înspăimîntate de apariția hamalului în prag, se dezmeticiseră curînd, convinse că nu se întîmplase nimic grav. Soțul scotocise prin bulendre și plecase. Se mai întîmplă să piardă omul, pe drum sau la slujbă, un portofel cu parale sau o țidulă. Cine ce are cu el, dacă insul vrea să-și caute lucrurile pe întinsul peronului, pe stradă și acasă? Logica femeilor, însă, fusese clătinată de altă șoaptă, care le ajunsese din urmă ca vîntul și ca fîlfîirile de aripă. Gore nu pierduse nici un portofel, că nu avusese, o sărăcie ca el, așa ceva și nici n-o să aibă iar țidulele de la percepție și actele le ține consoarta, la loc știut. Hamalul le-ar fi cerut sau s-ar fi dus la cutia de jos a garderobului, să le ia singur. Șoapta, dusă de la o poartă la alta, împrăștiase adevărul în tot cartierul: bărbatul venise acasă, fără veste, ca să-și prindă nevasta în brațele ibovnicului.

Acum, toată lumea era sigură că țiganca îl înșelase, pe un tont ca Gore, cu un stîlp de telegraf ca Paler, iar vecinele și țațele — cari-i băuseră cafeaua pînă atunci și-o ascultaseră spunînd măscări, ca apoi, una cu alta sau fiecare la rînd, cu ocazia inițierii, trecînd prin alcovul subteran al flăcăului clăpăug, să practice copios măscări la fel — începuseră s-o ocărască, s-o scuipe în gînd și s-o blesteme că — iapă murgă, scoasă de mult din remontă și baldîră bătrînă — nu se săturase numai cu voinicia bărbată a hamalului, care — remarcau mahalagioaicele, dispuse abia acum să-i judece căsnicia în plină lumină — „era mult mai tînăr ca ea și, orice s-ar spune, vînos cum nu se mai află...”

La oloagă, în timp ce zvonul acesta se împrăștia cu repeziciune, era consiliu. Se adunaseră, în jurul căruciorului din care prezida Tinca, fetele amîndouă, Domnica și Sultana, alături de Pascu, acesta fără cuvînt hotărîtor în sfatul ce începuse șoptit. Prima lo-vitură mersese în plin. Gore se lăsase prins în plasă și încercase să se convingă de necredința țigăncii iar lumea, dornică de un scandal nou, care să învioreze și să satisfacă nevoia de vărsare a veninului acumulat din mizeria și necazurile cotidiane, începuse să fiarbă.

Era necesară acum, pentru victoria finală, o nouă lovitură: încornoratul să-și surprindă nevasta cu Paler în pat.

Scîrbită, Fana fugise afară. Povestindu-mi ce pun la cale „scroafele tinere și porcii bătrîni”, ea plînsese și se jurase că nu se mai întoarce în cocină. Întîmplările din casa hamalului (fata mi le spusese în amănunt, așa cum le ascultase de la surorile mari) îmi reamintiseră o scenă cu Safta și cu nu aflasem încă cine, văzută odată la Gore în odaie. Nu trecuseră, de atunci, mai mult de două săptămîni. Era o sărbătoare, se înserase și mă dusesem să cumpăr tutun pentru bătrîn. La întoarcere, am zărit lampa aprinsă la țigancă (bărbatul plecase devreme la gară) și, nu știu de ce, poate pentru că erau perdelele lăsate, m-am apropiat tiptil de fereastră și am privit, printr-o spărtură, înăuntru. Cineva, o matahală cu spatele întors spre geamul prin care mă uitam, se îndoise mult pe mar-ginea patului, în timp ce picioarele Saftei bălăbăneau ritmic, strînse pe mijlocul insului necunoscut — cu talpa unui papuc spre tavan.

Speriat, am fugit acasă.

Mama a rămas cu ochii albi la mine, cînd i-am destăinuit isprava.

— Să taci, spurcăciune! Să nu mai spui la nimeni, Puișor-mic, că se face, păcatele mele și ale lumii, moarte de om...

Mă dezbrăcasem, tremurînd în întuneric. Dincolo de zid, pe linia ce se curba, de la barieră pe lîngă depou și prin dosul fabricilor de pe șoseaua Basarab, spre gară, făcea manevră un tren de marfă. Locomotiva fluiera asurzitor, repetat. Vagoanele se tamponau, trenul în trecere zguduia casa cu nebuni din temelii. Rama în care era fotografia bătrînului cu gura pungă a căzut, la un moment dat, în ligheanul cu vase. Am țipat speriat, iar mama, ca de obicei, a venit — numai în cămașe — să mă închine și să mă roage, pentru a doua oară:

— Să taci, spurcăciune! Să nu mai spui la nimeni, Puișor-mic, că se întîmplă nenorocire mare...

Adormisem cu lacrămile în gene, gîndindu-mă la Puica, la Fana, la piciorul pe care încă nu i-l văzusem gol, cu dorința și cu ochii de atunci și la papucii țigăncii. Am visat numai trenuri ce se urcau pe zidurile clădirilor uriașe din orașul cunoscut în pozele lui Ivan — garnituri interminabile de vagoane, ajunse pe acoperiș cu un capăt, frînte pe muchia streșinilor și rămase cu celălalt capăt pe pămînt. Toate aceste garnituri, semănînd cu matahala aplecată peste patul Saftei, ritmau în ciocniri și scrijeliri de tampoane, depărtîndu-se și apropiindu-se de ziduri, ca să intre în nenumărate coșuri de locomotivă în golul haotic și rotund al ferestrelor sparte — coșuri din cari răbufnea, uneori, un fum alb și parcă vîscos, oricum prelins în jos și fierbinte. În jurul fiecărui tren zburau papuci cu aripi de cioară.

Fana, care mă ascultase în prada unui neastîmpăr ce crescuse și-i jucase flăcări mici în priviri, a apropiat capul de mine și mi-a spus în șoaptă, cu răsuflarea caldă:

— Ca țiganca și ăla... am văzut la noi, cu Sultana și Domnica, fiecare cu o matahală a ei — și la grec tot așa, cu Maro da’ nu cu Tino, cu altcineva...

Am avut impresia, un moment, că piere zidul din fața casei cu nebuni, ca să surprind în fiecare cameră, de la fund pînă la poartă, cîte o matahală frîntă peste o margine de pat și că încep să joace — în necuprinsul mahalalei — papuci lipăind ritmic călcîile femeilor crucificate.

— Ai să vezi la noapte — a continuat Fana, cu buzele umede și pentru întîia oară stăruitor lipită de mine — că o să mergem sus, în pod, după ce-o închide Tino simigeria...

Gîndul că am să aflu, peste cîteva ore sau mai curînd, ce se va petrece cu Maro și cu altcineva, mă înfricoșase și mă robise. Prin mîna mică și caldă, ce i-o strînsesem în palmă, fata îmi transmisese ceva din neastîmpărul și înfiorările trupului simțit cald, lîngă mine, de la pulpă și pînă la umăr. Aveam, ca niciodată, senzația că mă apasă o povară pe suflet și nu mă lasă să respir în plin. Tîrziu, cu timpla culcată în buclele prietenei ce-și aplecase capul — greu de atîta frumusețe — la pieptul meu, am îngînat ca o rugă și ca un cîntec.

— Fano, mi-e dor de tine!

— Sunt lîngă tine, Iacov!

Am îngînat din nou, de astă dată ca un plîns în suflet:

— Mi-e dor de tine, Fano și nu știu cum mi-e dor...

Se înserase și — în negura ce ne îngropase — mi s-a părut că văd, trecînd în zbor, de la o zare la alta, peste toată murdăria pămîntului, un hulub alb.

CAPITOLUL XVIII - Două suflete și un singur mister

Așteptam, la poartă, nerăbdător să-l văd pe Tino strîngînd de pe tarabă tăvile cu brînzoaice și corăbioare.

Pe prag, în ușa simigeriei, stau umăr la umăr, vorbind în șoaptă, cei doi ilfoveni, amîndoi voinici, albi, frumoși, cu mustăcioară blondă și brațe de oțel, încrucișate la piept.

Singur grecul învățase, din toată casa cu nebuni, să deosebească fără nici o șovăială, care anume din ei era Nedu și care Neicu. Locatarii, ca să nu se mai încurce, renunțaseră să le mai zică pe nume. Cînd era vorba de Nedu, știam că se spune întotdeauna ceva despre flăcăii amîndoi. Nu-i cunoscuse nimeni prea bine, ca să poată face o deosebire între, o făptură și alta. Poate nici nu era o deosebire. Safta bănuia că simt frați gemeni iar noi am fi fost dispuși s-o credem, dacă simigiul nu ar fi dezmințit categoric zvonul acesta. Tino, dimpotrivă, ne asi-gurase că Nedu nu-i rudă cu Neicu, mai ales că primul era bulgar iar celălalt sîrb. Ce mister, ce voință de sus îi apropiase și asemănase, le turnase sufletele în același tipar și le îngemănase caracterele? Toate tentativele țigăncii, de a le dezlega limba, rămăseseră zadarnice. Nici Sultana și Domnica nu putuseră să le smulgă taina. Orice li s-ar fi spus, ilfovenii ascultau, clătinau capul zîmbind și plecau mai departe. Singurul lor amestec, în viața din casa cu nebuni, fusese rîsul plin cu care încurajaseră nerușinările celor două surori, în ziua scandalului neuitat cu Safta. Nevasta hamalului șoptise că ar fi oarecari legături de dragoste între ilfoveni și fetele de la bordel. Adevărul e că numai unul din ei o îmbuibase pe Tinca oloaga cu brînzoaice și corăbioare, dar nici Domnica și nici Sultana nu ar fi putut să afirme că ibovnicul frumos și săptămînal era Nedu sau Neicu. Cu fiecare din ele, ilfoveanul fusese deopotrivă de mut și de neobosit. Flăcăii mîncau dintr-o strachină, lucrau în același ritm al cîntecului îngînat cu glas la fel și trăiau unul prin întristările și surîsurile celuilalt, cu sufletele ca un fruct în care urcase seva prin două crengi gemene. Se despărțiseră vremelnic și numai pentru bucuria, ca oricare alta, a trupurilor. Oricum, în timpul îndrăgostirii, profesionistele cu ponos avuseseră impresia că sunt, în același timp, îmbrățișate de amîndoi ilfovenii, cu trupurile contopite prin voinicia și neastîmpărul amîndurora.

Nedu, Neicu și îndeosebi Maro, erau personagiile în adevăr misterioase din casa cu nebuni.

Simigiul nu spusese nimănui că se însoară. Nevasta fusese adusă într-o noapte, fără veste. Abia a doua zi, la o masă întinsă în mijlocul curții, la care au luat parte și Salomia, Hagiu și pușcăriașul frumos din Cotroceni, grecul invitase vecinii, le anunțase fericitul eveniment și-i rugase să mănînce și să bea în sănătatea miresei ce nu coborîse în mijlocul muritorilor, deoarece era istovită peste măsură de drumul ce-l făcuse și de emoții ușor înțelese, în asemenea împrejurări. După cererile insistente și zgomotoase ale mesenilor, bine dispuși de vin bun și de cîntece, ea catadixise să apară la geam, dar cu un voal zvîrlit pe cap și drapat, peste umeri, ca două aripi albe. Locatarii din casa cu nebuni priviseră, muți, un corp de o zveltețe sculpturală și abia putuseră deosebi, prin țesătura fină, în surîsul suav ce-i descoperise, dinții albi, strălucitori. Toate încercările ulterioare, de apropiere de Maro, rămăseseră zadarnice.

Grecoaica era domnița din poveste, închisă în turnul zmeului și păzită de cîini năzdrăvani.

Ilfovenii, în plimbările puține prin fața simigeriei și pe maidanul cu basculă, pe cari stăpîna le făcuse cu același voal zvîrlit peste figură, nu lăsaseră pe nimeni să se apropie. Numai plozii din mahala, adunați gălăgioși ca vrăbiile în jurul ei, răușiseră s-o înduplece să ciripească odată cîteva cuvinte grecești — un fel de tzi-tzi-liur-tziii, al unei cănărițe tinere, în colivia inundată de lumină...

Toate răutățile și poveștile scornite, fatal, în jurul unei căsnicii așa de nepotrivite, între un plăcintar uscățiv și îmbătrînit de necazurile și umilințele acumulate în tinerețe și o fetișcană de frumusețe uimitoare, în care soarele de sud adunase comori și crescuse, de timpuriu, dorința aprigă de viață, nu prinseseră — spre dezolarea țigăncii, a cărei fantezie brodase, pe seama proaspetei vecine, cîteva întîmplări de dragoste cu oarecari zburători ascunși prin pod, sub plapumă uneori sau în garderob.

Grecoaica rămăsese cu desăvîrșire streină pentru mahalagii, ca o umbră, ca un nume și nimic altceva. Era logic să nu-i intereseze ce face umbra. Cu timpul, începuse și Safta să nu-i mai acorde nici o importanță.

Misterul în care se învăluiseră ilfovenii, însă, ațîțase desori curiozitatea cumetrelor din casa cu nebuni și din cartier. Din păcate, toate scornirile relative la asemănarea lor, la felul lor curios de viață, la muțenia suspectă în care continuau, revoltător, să se complacă, la credința ce și-o păstrau unul altuia și amîndoi față de simigiu, erau balonașe de săpun. Fantezia abilă a țațelor broda în vînt, de astă dată, cu un fir putred. Mințind cu dezinvoltură, în împrejurări similare, cînd voiau ca zvonul lansat să prindă repede și sigur, femeile șovăiseră, de cîte ori fusese vorba de ilfoveni, să afirme că văzuseră „cu ochii lor” sau că auziseră „cum te aud și mă auzi”. Le lipsiseră, prin urmare, tuturor acestor minciuni, un sîmbure de adevăr...

Fatal, curiozitatea mahalagiilor crescuse și mai mult, se transformase într-un fel de religiozitate iar flăcăii erau priviți cu mirare, cu o oarecare înfiorare în suflet, cu respect. Gore îi saluta de la distanță iar Bela le adusese, de la fabrică, meșină roșie, să le facă port-tabacuri. Singur Ivan clătina capul, oftînd, cu umbră pe figură, cînd îi vedea.

Mă plictisisem așteptînd la poartă. În noaptea aceea, parcă în ciuda nerăbdării mele, Tino întîrzia să închidă simigeria.

Supărat și ca să omor timpul, începusem să măsor pași mici între roșcovi ori încercam, la noroc, zvîrlind cu pietricele în sus și orbește, să lovesc sîrmele de telegraf...

Ilfovenii s-au uitat la mine și au zîmbit. Eram pen-tru întîia oară, onorat cu un zîmbet. Bucuros că mi se oferă un prilej neașteptat să-mi petrec vremea mai ușor și mai ales să schimb un cuvînt cu misterioasele personagii, m-am apropiat și le-am întins mîna, adresîndu-mă amîndurora cu același „săru’mîna, nene, ce mai faci?” Au făcut haz, surprinși de dezinvoltura cu care le vorbisem și unic răspuns la întrebare, ca la o comandă, fiecare mi-a dat o brînzoaică. Am oprit una, iar pe cealaltă am rupt-o în două și le-am oferit-o, în părți egale, să se înfrupte, la rîndu-le, din ospățul la care mă poftisem singur. Am rîs tustrei de ispravă, cu gura plină. Mîncînd, mă întrebam care o fi Nedu și care Neicu și căutam o deosebire, în figură, în îmbrăcăminte, în gesturi, în nu-mărul și forma dinților ce mi-i dezvăluia rîsul, copilăros atunci, al celor doi flăcăi cu mustăcioară la fel, cu voințe și poate destine la fel. Mi-am spus gîndul tare, fără voie, adresîndu-mă unuia din ei și neștiind anume cui:

— Nici eu nu semăn cu mine, cînd mă uit în oglindă, cum semeni matale cu dumnealui. Țiganca lui Gore a zis că e daravela dracului la mijloc...

Nedu a rîs în amîndoi ilfovenii, lovind palmele pe pulpe iar Neicu, în elanul amîndurora, m-a luat în brațe și m-a ridicat, ținîndu-mă de glezne, pînă i-am ajuns cu tălpile pe creștet. În urmă, cu un efort ușor, m-a azvîrlit în sus și m-a prins în leagănul mîinilor.

Dar acest sărbătoresc început de caldă împrietenire a fost brusc întrerupt de apariția lui Tino. Grecul, rămas cu șervetul de la masă la gît, intrase grabnic și lipăind papucii, în prăvălie și le făcuse semn ilfovenilor, cu un gest mic, frînt, de nerăbdare parcă și de tremur nervos, să adune, tot așa de grabnic, tăvile de pe tarabă și să închidă.

Am fost convins, în momentul acela, că-l urăsc de moarte pe simigiu.

Tinerii, însă, mi-au întins mîna și am simțit, pentru întîia oară, cum îmi surîde, în ochii lor, prietenia.

— Noapte, bună, Puișor-mic.

Știau — nu bănuiam că știu și ei cum îmi spune mama, cînd are timp să fie bună cu mine.

Mi-a venit să plîng, ca la o despărțire din urmă și am rămas acolo, în picioare, cu brațele grele în jos, uitat, cu ochii duși în gol și înotînd în lacrămi, pînă ce voința dușmancă a grecului a tras obloanele în fața mea, cu uruit ce mi-a scrijelit inima — ca un hotar între mine și prietenia ce îmi zîmbise și mă mîngîiase pentru prima oară...

CAPITOLUL XIX - O noapte de pomină

Scara de la pod nu era la loc. A fost necesară o echilibristică nu tocmai ușoară, ca să ajungem sus. Fana mi s-a urcat în cîrcă. Picioarele ei, cătușe, mi-au strîns mijlocul o clipă, puternic. În urmă, una din pulpe, dezvelită în efortul ce-l făcuse fata, să-mi pună talpa mică pe umăr, mi-a mîngîiat obrazul, rotundă, mătăsoasă și caldă — așa cum o dorisem în visul cu febră ce mă chinuise în fiecare noapte din primăvara de atunci...

Uitasem cu desăvîrșire taina ce ne adusese acolo și cum Fana îmi încălecase grumazul, am simțit, parcă lipită în ceafă, o dogoare ce mi s-a scurs repede în trup și m-a înfiorat pînă în creștet. N-am mai fost stăpîn pe mine. Am făcut cerc, cu brațele, în jurul genunchilor și am început să-i sărut, pe rînd, apăsat, robit, tremurînd. încercam un sentiment muzicalizat în mine, de risipire în atmosferă și de limpezire — acea limpiditate rară a clipei tot așa de rare ce smulge soarele din nori, după furtună și-i adună lumina în stropii mari de apă rămași, pe crengi și pe frunze, din ploaia ce-a trecut.

Fata mi-a înfipt degetele în păr, înfiorată și s-a dăruit, cîteva momente, sărutărilor mele.

— Lasă-mă, acum! Hai repede sus...

În vîrfuri, pe umerii mei, Fana a ajuns pînă la ușa podului, s-a prins cu mîinile de pervaz și cu o singură smucitură, în salt de pisică, a răușit să pună un picior în gura de întuneric de sub acoperiș. Victoria ne era asigurată, mai ales că tovarășa de ispravă găsise, parcă anume lăsată acolo, o frînghie de rufe. Îndemînatică, a legat un capăt de un cușac iar celălalt mi l-a zvîrlit jos Nu mi-a fost greu să mă urc, agățat de funie și cățărat cu tălpile pe zid, ca o dihanie.

În pod era întuneric compact. Aveam impresia că ar fi necesar, ca în apă, să întindem brațele înainte, cu palmele lipite și apoi să le desfacem în lături și spre spate, ca să ne deschidem cale prin beznă. Dus de mînă de Fana, care îmi recomandase, în șoaptă, să calc ușor, atent, să nu ne audă cei de jos și să tac, mă împiedicam de boarfe și mă loveam cu fruntea de grinzi. Cu fiecare izbitură, fata își apăsa gura în palma mea, să-și poată stăpîni rîsul. Mormăiam, îmbufnat, ocări de oloagă. Mi s-a părut o veșnicie drumul făcut pînă la locul de pîndă, în întunericul acela material, în tăcerea de mormînt, apăsătoare, ce mi se scursese, prin ochi, în toată făp-tura. La un moment dat, am simțit-o pe tovarășe tresărit lipită de mine, căutîndu-mi capul bîjbîind cu palmele prin beznă și întorcîndu-mi-l cu mîinile nesigure, tremurînd, spre umărul stîng.

Undeva, aproape sau cine știe unde, în imperiul acela al neființei, unde noi rămăsesem parcă singurele vietăți, după un cataclism, se aprinseseră două lumini rotunde, metalice, sfredelitoare.

Fana, care mă convinsese de cîteva ori, pînă atunci și în împrejurări destul de critice, că nu-i fricoasă, nu-și putuse stăpîni clănțănitul dinților.

— Ce-o fi asta, Iacov?

Mă întrebase cu o șoaptă albă, bîlbîită.

Am rămas, nu mai știu cît timp, stană — atent să prind cea mai mică mișcare a dușmanului cu făptură de vis rău, să-i înțeleg intenția din cel mai imperceptibil zgomot, din cea mai ușoară apropiere. A doua zi, cu siguranță cei de jos ne-ar fi găsit tot acolo, strînși în brațe, cu ochii holbați spre locul în care scăpăraseră luminile cu spaimă și săriți din minți, dacă bestia cu priviri rotunde și sfredelitoare nu ar fi sfîșiat întune-ricul cu o miorlăitură prelungă, lugubră, ca să dispară apoi, cu un singur salt și pe lîngă noi, ca un duh necurat.

Fana a suspinat ușurată, cu trupul tot în destindere.

— Ptiu! O pisică... sări-i-ar...

Lac de sudoare și abia acum tremurînd de groaza prin care trecusem, am scrîșnit:

— Gașperița! Să știi că mîine o omor...

Fata nu mi-a răspuns.

Nerăbdătoare să ajungă cît mai curînd la locul știut, de unde o să vadă tot ce se petrece în casa simigiului, cu Maro și cu altcineva, ea m-a împins înainte, să ne continuăm drumul blestemat, mereu împiedicați în boarfe și izbiți de stîlpi sau de grinzi. Bîjbîiala asta prin noapte, spre o țintă ce aveam impresia că se află tocmai la celălalt capăt al lumii, mă obosise și îmi răsucise nervii. În fața ochilor, deschiși în beznă mari pînă la durere, ca să pot distinge ceva înainte, îmi jucau flăcări albastre, roșii și galbene, toate pornind dintr-un punct și desfăcîndu-se apoi, ca o floare uriașe, în erupții de forme și culori uimitoare. Uneori mi se părea că, în întuneric, se înfiripă o palmă ce amenința cu fiecare clipire instinctivă, să mă lovească peste frunte. Palma, invizibilă dar simțită în haosul negru, la fiecare pas amenințătoare și cu fiecare pas mai terorizantă, mă schimonosise. Mă pipăiam, numai cu gîndul, așa cum mă reflectam atunci în mine: cu corpul strîmb de încordare și cu figura ca o mască de lut crud, lățită prin apăsare...

Nu bănuiam că distanța din fundul curții și pînă la poartă poate fi așa de mare, așa de nesfîrșită, cînd o parcurgi prin întuneric și nesiguranță.

— Unde dracu mă duci?

Țipasem, nestăpînit. Prinsă de umăr și scuturată brutal, fata a scîncit.

— Au, sălbăticiile! Nu vezi c-am ajuns? Uită-te jos, la picior...

Simțisem, sub talpă, un capac de lemn, prin care simigiul, fără îndoială, se urca din casă în pod. În pătratul capacului erau cîteva puncte luminoase: nodurile de la scînduri, scoase de Fana, mai demult, ca să poată privi, prin găurile rămase, în odaia grecului.

— Culcă-te pe burtă — îmi șoptise — și uită-te înăuntru la cațaon. Da’ să nu țipi, nebunule și să nu fugi, că — pe urmă... ai să vezi...

Stam alături de o Fană necunoscută pînă atunci. Fata ce se roșise, altădată și refuzase să-mi arate piciorul, cum o rugasem, mai sus de genunchi, tremura lîngă mine acum, toată scuturată de dorință, cu cămașa desfăcută larg la piept și lunecată pe umeri, cu fusta roșie resfrîntă mult în sus, să nu o murdărească de praf, cînd s-o așeza. Deosebeam, în întuneric, linia armonică a șoldurilor sărutate numai de soare și albul de vis al pulpelor, pe cari le știam, de curînd, mătăsoase și fierbinți. Sfătuindu-mă cum să privesc prin gaura cu lumină, ea îmi mușcase sfîrcul urechii sau îmi aplecase capul, să-mi apese obrazul și să mi-l mîngîie, lunecîndu-mi-l pe sînul mic, rotund, cărnos, zvîcnitor — ca și cum ar fi fost închisă în el o pasăre cu zbateri egale și puternice, nerăbdătoare să spargă mai curînd colivia și să se elibereze.

Trăiam un vis halucinant, într-o atmosferă de fantastică genună, lîngă o Fană lubrică, nerușinată, oricum bizară și îngînam mereu, surd, incapabil să-mi readun gîndurile, să mă regăsesc, să pricep limpede unde sunt și ce-i cu mine, cu ea, cu noi:

— Ce faci, ce facem, ce faci?

Fata, însă, îmi apăsa capul spre capacul de scînduri, să văd și să nu țip, să nu fug...

— Taci, Puișor-mic și prost — asta e ceva care doare și face bine...

Ne uitam, culcați pe burtă și alături, prinși de mînă, strins, încleștat.

În casa simigiului începuse, de asemeni, un ceremonial lubric, bizar, sălbatic și frumos, țipător ca o lumină crudă înfiptă în ochi.

Goală, îngropată într-o risipă de flori și dantele, mai albă și mai perfectă în năvala de păr ce-i îmbrățișase coapsele și șoldurile, ca un aur topit, Maro se părăsise cu desăvîrșire, într-o atitudine de totală contopire în extazul ce-i furase privirile umede, adînci, pline de strălucire inumană.

Tot așa de gol, dar scheletic, strîmb, arătare cu picioarele diforme și capul mare, clătinat pe gîtul sperietor de subțire, Tino se plimba cu pași egali în jurul patului pe care se crucificase nevasta, el însuși într-o atitudine de extaz, spunînd în grecește, într-un ritm anume, elegiac, poate un „cîntec al cîntecelor”, închinat formelor sculpturale în cari „nici o vină nu găsise”, poate o rugăciune păgînă — oricum, un simfonic sufletesc în adevăr transfigurător, ce începuse să-l îmbrace pe simigiu într-o haină luminoasă ce-l înfrumuseța, îl diafaniza, îl imacula. Era, în glasul lui robit, cînd adorare, cînd chemare pătimașe, cînd închinare și resemnare consolatoare, cînd elan în întraripări de sălbăticiune a crestelor ascunse în nori.

Maro, ca în orice oficiere mistică, da răspunsuri în același ritm elegiac, cu brațul întins ca un strigăt al cărnii ori frînt, ca o aripă obosită, în renunțare.

Uitasem de mine, de lume și de casa cu nebuni.

Visul necrezut mă furase pe un nor plutitor, legănător. Psalmodiam ca Tino și-o ascultam în suflet pe Fana, susurînd ca sora de la Candia. Eram, tot, o melodie în mine și pretutindeni, iar podul se însorise — parcă auzeam puii de rîndunică în cuiburi, ciripind în somn și sub aripa caldă.

Dar lumina în care se petrecuse, pînă atunci, ceremonialul acela păgîn ce înveșmînta trupurile și le sanctifica prin cîntec, se micșorase fără să prindem de veste Glasul lui Tino se făcuse din ce în ce mai aspru, iar răspunsurile femeii tot mai scurte, mai țipate, mai animalice. Maro începuse să se convulsioneze peste flori și dantele, să întindă mîinile tremurătoare și să cheme — ca totul să se transforme, în curînd, într-o imagine halucinantă, dezgustătoare și rară: lîngă ea apăruse, gol de asemeni și atletic, unul din ilfoveni, nu știam cine, dar cu siguranță „celălalt”, care — abia acum înțelesem — nu avusese nevoie să se culce, la rînd, cu Sultana și Domnica.

Flăcăul a pus un genunchi pe pat, s-a aplecat spre stăpînă, i-a petrecut palmele pe sub coapse și a ridicat-o spre el, încet, ca pe-o povară fragedă, ușoară, scumpă. Un moment, s-au privit în ochi și aproape, muți, nemișcați, ca în urmă, la o poruncă lăuntrică pe care numai ei știau s-o asculte, să se cuprindă cu brațele, strîns, puternic, brutali. O dată cu țipătul bestial al trupurilor încleștate și rostogolite pe covor, lumina s-a stins și — în întunericul deplin ce se făcuse — l-am auzit pe Tino guițînd, miorlăind și țopăind în jurul celor ce oficiau dragoste.

Am fugit, împleticindu-mă prin beznă, scuturat de oroare, plin de dezgust și murdar — pe mîini, pe figură și pe suflet — de toată murdăria umană pe care-o privisem.

Mă oprisem în ușa podului, să-mi umplu plămînii cu primăvara de afară.

CAPITOLUL XX - Deșteptare fără cuvînt

Dormisem fără spaime și fără vis.

Cînd m-am deșteptat, însă, în lumina plină a soarelui ce inundase sala și-am înțeles că va trebui să mă scol, azi ca și ieri, dar cu un suflet mult mai fărîmițat și să mă amestec în lume, în viața cum o știam din casa cu nebuni, să ascult — oriunde — măscări și să văd — pretutindeni — o mascaradă la fel, am simțit o scîrbă adîncă de mine și de tot ce mă înconjura, o strepezire în tot corpul și o sete ca o arsură în inimă de liniște și nemișcare, o dorință mută și crîncenă de întoarcere în somn fără popas — să nu mai mă trezesc...

Mă usturau ochii de lumină. Pleoapele mi se lăsa-seră grele, umflate. Am înțeles, în aceste momente de legănare în prag, că sufletul doare, că există și doare. Cine mi-l pîndise, ce spaimă-l zdruncinase așa, de nu mai știam cum să-l adun? Mă chinuia, în toată risipa lui, sub frunte și în îngemănarea genelor, în zvîcnetul ca o părere al sîngelui și în iasca buzelor.

Puișor avusese, cu cîțiva ani în urmă, hulubi. Unica și marea lui pasiune. Toamna, cînd începeau ploile reci și iarna mai ales, puii golași — cărora aripa porumbiței nu mai vrea să le fie adăpost — amorțeau de frig. Tata, în fiecare dimineață îi aducea în casă: muți înțepeniți și pierduți, alții cu viața rămasă în ei ca un grăunte. Pe aceștia din urmă îi lua în palme, îi apropia de gură și sufla asupra lor, cu toată căldura plămînilor, a răbdării și a dragostei lui pentru duhul mic, ca un fir de praf, al zburătorului de mîine, pe care bătrînul — de cele mai multe ori — răușea să-l fure morții.

Unde era Puișor-mare, acum, să-mi adune sufletul sfărîmat și să mi-l încălzească, făcător de minuni, ca pe un pui golaș de „cînipiu” sau de „belgian”? Puișor-mare, care avea să urce în curînd la cer, cu toți hulubii gîngurindu-i pe umeri, să-i ducă prinos lui Dumnezeu și să-i rămînă Lui, tovarăși în eternitate...

Nu mă deșteptasem atunci, pentru prima oară, cu dezgust în mine și de mine, de tot ce mă înconjura. Mă încercase, deseori — îndeosebi toamna și iarna, cînd era vreme urîtă și știam că am să stau în casă, să mă prostesc privind fără gînd și fără rost, cu nasul lipit de geam, cum se tîrăște și se zbate, sub amenințarea brațului ridicat al barierei, prin noroi sau în lapoviță, în burniță sau în viscol, existența umilă și aspră a cailor mărunți, în hamuri de sfoară, a căruțașilor și hamalilor — sentimentul acela de nedumerire, de răsucire a sufletului și de refuz, de inutilă întoarcere în vremelnicia altei zile, în care nu mă aștepta nimic nou, nimic frumos, surprinzător, revelator.

Fugind pe maidane, încercam să mă spăl de dezgustul din mine și de viața cocoloșită în acareturile cu faimă proastă.

Toată mahalaua era o casă cu nebuni.

Mă convinseseră anii, în trecere, de acest adevăr dureros. Mă încăpățînam, stînd de vorbă cu Fana, deseori, să fac o deosebire, să trag un hotar între imperiul copiilor și ținutul oamenilor cumsecade și serioși, cărora mama mă obliga să le sărut mîna, deși-i disprețuiam profund, organic. Dar, în toate acele dimineți de tristă întoarcere din vis, aveam ceva de care să mă prind, un motiv de înviorare: știam că voi evada în larg, pe coclauri, unde voi fi stăpîn pe mine și liber să-mi aleg jocurile și isprăvile, animal zburdalnic, fără întrebări și nedumeriri. Era suficient s-o aud pe sora mică în curte, ca să mă regăsesc, să sar de sub plapumă, să-mi leg strîns brăcinarul larg al pantalonilor și să plec, cu ea de mînă, printre bălării — amîndoi îmbujorați și sprinteni, în soarele pe care-l bănuiam numai al nostru și al mărăcinilor.

Soarele, însă, în dimineața aceea, nu răsărise și pentru mine. Cîntecul ce-l ascultasem, ca să recunosc după un efort — glasul Fanei, în loc să mă învioreze, mărise și mai mult dezgustul din mine și refuzul de întoarcere în mușuroiul tuturor. Îmi amintisem, abia acum, de isprava din pod. Toate imaginile din noaptea de pomină și oroare mi-au trecut, cu o repeziciune ui-mitoare, prin fața ochilor, inutil strînși și apăsați cu podul palmelor. Ca să nu le mai văd, am scuturat capul și m-am răsucit, scîncind, în pat. Încercasem să fug, să mă ascund de mine, cum mă strînsesem tremurînd, în așternut.

— Puișor-mic și leneș, care doarme la ora asta! Copăcel, dragul mamei, că mîine sunt Floriile. Sus, Puișor-mic, c-au venit fetițele cu Lazărul.

Auzisem aproape, ca o scuturare de clopoței, voci mici, cristaline. În monotonia exasperantă de pînă atunci era, în sfîrșit, ceva atrăgător, frumos — frumos pentru că era nou, neștiut, mai prețios cu cît fusese mai nebănuit, mai neașteptat.

Acum mă chema ceva la viață.

Am zvîrlit plapuma de pe mine și am alergat la ușe.

Fetițe cu beteală și voaluri albe, mai albe în soare, cîntau, prinse de mînă, în cerc, vestind învierea lui Lazăr — el, unul singur, care înviase...

Cum stam, cu ochii mari și umezi, în fața copiilor cu zvon și joc vestitor de credință și minuni, am avut impresia că mi se scutură flori de măr peste suflet — sufletul meu, aplecat spre pămînt și fraged, ca o ramură de salcie...

CAPITOLUL XXI - Popas sărbătoresc

Mă regăsisem în atmosfera duminicală a căminului, între cutioare și orașe de carton, copil — un Puișor cu gînduri și joacă fără vină, odihnitoare.

După prînz, bătrînii au făcut un tabinet. Tata se descălțase și sta grecește în pat. Puica trăsese un scaun aproape. Aruncasem o pernă, între amîndoi, să aibă pe ce întinde cărțile. Scriam tablele, într-un catastiv ca al ofticosului de la birt și controlam, chibiț cu priviri furișe, ce figuri erau jos și în mîinile partenerilor. Bătrînul juca neatent, mai mult ca să omoare timpul. Mama, dimpotrivă, voia neapărat să cîștige, ca să-l oblige pe Puișor-mare, în final, ca unul ce pierduse partide, să intre mototol sub masă și să strige „sunt ageamiu” sau „cucurigu” de trei ori, ceea ce însemna o umilință gravă, deoarece — recunoscînd că „nu știe să joace 101” — renunța la un prestigiu cu care orice respectabil cap de familie ambiționa să se împăuneze.

Pentru că aveau și bărbații din casa cu nebuni și din mahalaua cu nume rușinos, ambițiuni și prestigii personale.

Gore, de pildă, se lăuda că-i om serios. Bucălan, potcovarul de lîngă grajdul fabricii de alături, era recunoscut și respectat ca un neîntrecut mîncător de ardei iuți. Țiganul punea o lingură de boia și semințe, într-o farfurie de ciorbă. Stîrcu rămăsese cartofor invincibil, iar Paler știa, mai bine ca orice gospodină harnică, să facă surcele și să aprindă focul cu un singur chibrit și fără gaz turnat în hîrtioara cu cenușe. Era deseori pomenit, ca o pildă de ins economicos, un oarecare Modîrlă, din mahalaua cărămidarilor, care se hrănea cu un sfert de pîine pe zi și o prună, jumătate la prînz și restul seara. Toți, însă, se încăpățînau să adaoge, la gloria lor personală și renumele de buni jucători în cărți. Tabinetul fusese decretat „distracție serioasă”, de familie și de oameni deștepți. Stosul și „treizeci și una” erau stricăciune de cafenea, pentru pungași. Rișcă jucau numai căruțașii, hamalii și sacagiii, iar barbutul, adus de curînd în mahala, le pasiona îndeosebi pe Sultana și. Domnica și, în genere, pe cucoane — fiind „ceva” curat și onorabil, deoarece nu cere multă deșteptăciune și încordare.

Tata nu dorise nici una din aceste glorii cîștigate scump și păstrate cu sfințenie, uneori din tată în fiu. El era tîmplar mecanic la fabrică și Puișor-mare acasă, pentru mine și mama. Altceva nu-l interesa.

— Să mă lase-n pace, cu nimicurile lor. Îmi ajung necazurile și frămîntările mele...

Nu era, bătrînul, un singuratic, un ursuz, o inimă acră de om, cu care să nu poți face o glumă dar se convinsese — ca și Ivan — că între el și mahalagii nu era posibilă o apropiere.

— Nu știu cum, dar e ceva care ne desparte...

Tata învățase tabinet de dragul mamei, s-o mai distreze. Nu știau, ei și nimeni în cartier, ce să facă și cum să omoare timpul, într-o sărbătoare. Vecinii se pomeniseră ucenici, prin fabrici și ateliere și îmbătrî-niseră muncind. Viața lor adevărată era între curele și mașini. Acasă veneau să mănînce, să înjure nevasta sau s-o îmbrățișeze și să se culce. Numai duminica își dau seama ce goală și searbădă li-i existența.

— Of, de-ar trece și sărbătoarea asta...

Unii plecau la cîrciumă, să se îmbete ieftin cu țuică și să nu mai știe nimic, pînă a doua zi, iar alții se plictiseau de moarte lîngă plozi sau consoartă și căutau motiv de ceartă. Firește, încheiau săptămînă cu o păruială casnică sau cu o tăvălire strașnică prin praf sau mocirlă, după cum era anotimpul.

Tata, între scandal și beție, prefera să-l cheme pe gospodin rusu la o cafea și la o parolă despre „ce mai e nou în țara rusienească” sau să joace un tabinet cu Puica, pe cîte cinci parale ori pe „cine pierde cîntă cucurigu”. Făceam un haz așa de mare, cînd îl vedeam, voinic cum era, intrînd cu capul sub masă, că Puișor-mare, de multe ori, pierdea dinadins partida, numai să ne audă rîzînd din toată inima. În după-amiaza aceea de Florii, odihnitoare, bătrînul era neatent, spre deosebire de mama, care combina cărțile jos, pentru figura din mînă, numărînd fiecare punct cu degetul, băbește.

— Soro dragă, pînă să aduni matale pe opt și cu cinci, trece baba cu colacii...

Puica se oprea din numărătoare, păstrînd arătătorul — udat pe limbă — pe punctul pînă la care socotise și se uita la tata cu superioritate.

— Dacă ești dumneata mai firoscos ca mine și știi să aduni ca pe apă, de ce pierduși dama, adineauri, aruncînd-o jos ca un gîscan cu fundă la gît, în loc s-o iei cu șapte ochi și cu șase?

— Păi de, nevastă, vorba lui Gore: carte parșivă domnule...

Se înserase, fără să prindem de veste. Puișorul cîntase de cîteva ori cocoșește și capitulase fără multe mofturi, recunoscînd că-i „ageamiu”. Victorioasă, mama renunțase să-și mai piardă timpul cu un partener așa de slab. Aprinsese lampa și trecuse în sală, să pună masa.

Tata, în fiecare după-amiază duminicală, închipuia un joc pentru mine. Tabachera era un lup — un co-coloș de hîrtie, o capră, un nasture, o varză. Dunga adîncită, cu palma, prin mijlocul pernei, era gîrlă.

— Așaa, Puișor-mic, poftim la panoramă! Asta e gîrla și aici, pe un mal, ești matale, cu o capră, un lup și o varză. Vrei să treci pe celălalt mal. Buun. Da-n barcă — să zicem că cutioara asta e barca — nu poți trece o dată decît tu și varza sau numai lupul și tu. Acum, Puișor-mic, noi știm că dihonia de lup o mănîncă pe capră iar căprița mănîncă varza. Cum faci matale, să le treci pe cîte una dincolo și să le ai pe toate, tefere?

Mi se păruse ușoară dezlegarea și am strigat imediat, cu ifos.

— Trec întîi varza, să n-o mănînce capra.

— Bine-ar fi, da’ rămîne dihania de lup și-o mănîncă pe capră.

Mă încruntasem, atent, cu ochii la tabacheră, la cocoloș și la nasture. Problema, abia acum, începuse să mă intereseze. Nu știu cît am stat cu fruntea în palme, căutînd o altă dezlegare. Cînd am ridicat să răspund, bucuros că răușisem în sfîrșit să ies din încurcătură cu varza și lighioanele, fără nici o pagubă, am zărit-o pe Fana, peste umăr. Sta pe scaun, în locul mamei și se uita la mine, fix, cu un surîs imperceptibil pe figură.

De la isprava din pod nu ne mai văzusem și nici nu căutasem să ne întîlnim. Se ridicase între noi, de atunci, o stavilă: un sentiment încă nelămurit, de jenă, de spaimă sau de repulsie, de oroare pentru tot ce descoperisem sau de reciprocă imputare, pentru fapta urîtă ce o făcusem, privind ca răufăcătorii în casa simigiului. Oricum, pentru mine, Fana era acum fata ce mă luase de mînă și mă dusese în pod, să-și dezgolească pieptul și șoldurile fără rușine, să vibreze patimă, să aspire patimă, să-mi apese obrazul pe sînul ei tare, plin, cărnos, rotund și mic, care se ceruse strivit, frămîntat, mușcat — să mă aprindă cu promisiuni amețitoare și să-mi aplece apoi capul spre gaura din capul podului, ca să urmăresc, în toată splendoarea și murdăria ei, mascarada împreunării dintre Maro și unul din ilfoveni, în fața bestiei scheletice și încovrigate ce

dansa, guița și miorlăia, în spasmul erotic pe care i-l dăruia gîndul că un flăcău atletic și frumos îi fecunda nevasta.

Dar, fără voia ei, Fana îmi pricinuise o altă mare amărăciune.

Așteptînd la poartă, să văd cum trage grecul oblonul la simigerie, vorbisem cu ilfovenii, mă jucasem cu ei, simțisem cum îmi surîde, în mîna ce mi-o întinseseră la despărțire, prietenia și începusem să-i admir, să-i iubesc.

Acum îi pierdusem pe amîndoi.

Semănau și ei cu toți oamenii cumsecade și serioși din casa cu nebuni. Nu era nici o deosebire între flăcăii cu mustăcioară blondă și Gore, Tănăsică, Safta, oloaga, Mădălina picior-de-lemn și țațele din sobor...

Îi plînsesem, fără lacrimă și-i îngropasem alături, în suflet — așa cum o plînsesem și pe Fana de odinioară.

Sora mică, însă, nu mă înțelesese.

În adevăr, o rugasem odată, cu o privire în care scăpărase dorința, să-mi arate piciorul gol. Simțindu-i, în noaptea aceea de pomină, carnea fierbinte și mătăsoasă mîngîindu-mi obrazul, îi îmbrățișasem nestăpînit genunchii și-i sărutasem pulpele, cutremurat de o poruncă lăuntrică. Totuși, în pod, în timp ce mă chema, cu fiecare dezgolire și mi se dăruia, cu orice cuvînt, am ascultat în mine un dușman sau un frate ce țipase, oripilat în fața trupului gol și se încrîncenase în refuz — în refuzul brațelor de a înlănțui mijlocul ademenitor, în refuzul cărnii de a dori carne, în îndărătnicia cu care imaginea ce mă obsedase, atîta vreme, întîrzia să mi se contureze în fantezie și să mi-o înflăcăreze.

Streinul acesta, abia a doua zi descoperit și recunoscut tovarăș bun, îmi înclinase de cîteva ori capul pe umărul fetei și suspinase în mine, o dată cu mine:

— Mi-e dor de tine, Fano, și nu știu cum mi-e dor...

Acum știam — îl înțelesesem, ne înțelesesem: o căutam, goală și pură în toată superba ei perfecțiune, ca în anii copilăriei, strălucind în soarele stăvilarului și despicînd aerul, ca o săgeată și ca o arătare de vis paradiziac. O așteptam, imaculată prin renunțare la orice

podoabe, pentru ochiul care s-o vadă și să n-o umilească, pentru gîndul care s-o pipăie fără s-o atingă, pentru sufletul care s-o admire, s-o cînte și să i se închine — poate așa cum se închina, în una din pozele văzute la Ivan, împăratul tuturor rușilor, la picioarele domniței din poveste...

De unde răsărise lîngă mine, prin ce vraje ascunsă, făptura întunericului, copila nerușinată, lubrică și arzînd în beznă ca o făclie a dorinții, fata ce știa că patima înfiptă în trup și răscolind, frămîntat, carnea încinsă, e „ceva care doare și face bine”? Unde era Fana de odinioară? Murise și ea, poate, o dată cu soarele, alături de Ciuf-Ciufulici și între mărăcini...

N-am priceput ce mai căuta vedenia din pod în atmosfera aceea duminicală a căminului, după ce tata cîntase „cucurigu” și, în timp ce eu încercam să trec un cumătru lup, o capră cufurită și o varză înfoiată, peste o apă adîncită în albul de madipolon al pernei.

Îmi îngropasem fața în mîini, să n-o mai văd.

Dar fata a vorbit.

— Nu-i greu, Puișor-mic. Faci așa: treci dincolo de gîrla capra, că lupul nu mănîncă varza. O lași pe mal, te întorci, iei varza, o treci dincolo, da’ ai grije să iei capra înapoi, să nu mănînce varza, pînă vii tu să iei lupul. Așa, care va să zică: ai trecut varza, da’ te întorci cu capra înapoi, o lași pe mal și treci acum lupul pe malul cu varza. Pe urmă revii să iei capra pe care o lăsaseși adineauri, fără teamă că lupul o să mînînce varza și treci pe celălalt mal și cu ea...

Bătuse din palme, veselă că mă scosese din impas și rîsese, ca un răsfăț pentru mine:

— Gataa! A văzut Puișor-mic...?

Tresărisem: vocea cristalină de altădată, bucuria senină a copilăriei. Nici urmă din glasul întretăiat de patimă, din hohotul acela deșucheat cu care îmi zgîriase sufletul, în întunericul de infern al podului...

Am întors capul repede și am privit-o drept, atent, fără să clipesc, în plină figură. Mi se păruse că totul e o mistificare și voiam s-o surprind, s-o descopăr — sub cea mai ușoară tresărire, în cel mai ascuns licăr al ochilor, în cea mai imperceptibilă cută a obrazului — pe sălbatica de sub acoperiș.

Mi-a surîs Fana de totdeauna:

— Ce mai faci, Puișor de patruspe’ ce ani...?

Mă întrebase sinceră, candidă, angelică, cu surîsul, cu zvîcnetul inimii, cu fluturarea genelor, cu mîinile și cu tot trupul — ca și cum nimic nu se intîmplase...

* * *