Mara/Birtul de la Sărărie

 

Nu trece nimic peste iubirea de mamă! „Și adică ce e?! își zicea Mara în cele din urmă. Parcă ea nu tot aceeași rămâne?! Câte femei trăiesc în căsnicie fericită fără ca să fie cununate?! Câte se fericesc după ce au făcut un pas greșit?!”

„Mai bine moartă!” zicea odinioară, iar acum se simțea mângâiată când își dădea seama că fata ei nu e cununată cu neamțul. Știa că nu poate să trăiască răzleață; a putut să se ducă, dar nu putea să rămâie, și o aștepta în toate zilele să se întoarcă. De un singur lucru se mai temea și se ruga în toate zilele lui Dumnezeu ca s-o ferească de lucrul acesta, singurul care ar fi putut s-o lege pe Persida pentru toată viața de Națl. O treceau un fel de fiori de moarte când se gândea, lucru foarte firesc, că Persida ar putea să se întoarcă mumă acasă; aici mintea i se oprea în loc; nu mai știa cum s-ar simți, ce ar zice și ce ar face atunci.

De aceea sângele i se opri în vine când, patru zile înainte de Sf. Petru, Trică veni să-i spună, luând-o mai pe departe, că Persida s-a întors de la Viena.

Cum i-ar fi venit, Doamne, să se bucure, și nu îndrăznea. O așteptase singură și nu se îndoia că-l va părăsi pe neamțul care i-a stricat toată viața; iar ea venise tot cu dânsul, ba zicea că n-are niciodată să-l părăsească.

— Nu cumva?... întrebă ea cu inima îndoită. Trică se uită în ochii mumei sale și înțelese întrebarea.
— Nu știu, răspunse el, nu cred, nu mi se pare.
— Și chiar dac-ar fi una ca asta, ba mai ales atunci, grăi Mara luându-și inima în dinți, să-i spui că nu vreau să știu că mi-e fată câtă vreme trăiește cu dânsul: ori eu, ori el!

Persida era greu lovită. Nu, mai aspru nu putea să fie pedepsită; dar așa trebuia să fie, pedeapsa era dreaptă și ea se simțea înălțată de gândul că muma ei este o femeie care nu vrea să-și ierte fata, pe care o știe trăind în căsnicie nebinecuvântată.

Seara ea plângea pe înfundate în culcușul ei. Ea, care nu se abătuse nici pe o clipă din calea cea dreaptă, prea era umilită în fața lumii, prea căzută în gândul semenilor săi, și fire de om avea, de om care, orișicât de fericit ar fi, se simte nenorocit când semenii lui îl prețuiesc mai prejos de ceea ce este.

Ah! De ce nu putea dânsa să spună?! de ce nu putea să ridice de pe inima mumei sale greutatea ce atât de mult o apăsa?!

Gândul acesta o frământa atât de mult, încât la Viena s-a dus fără de știrea soțului său la un avocat, ca să-i ceară sfat.

— Ar fi, o întrebă avocatul, muma d-tale în stare să declare că cununia s-a făcut cu știrea și învoirea ei?

— Nu cred, i-a răspuns atunci.
— Dar dacă ai avea un copil? întrebase iar avocatul.
— Eu cred că da! grăi dânsa.
— Așteaptă dar până atunci, a zis apoi avocatul, căci de voința tatălui, care trăia în vrajbă cu fiul său, nu se ține seama.

Aștepta deci Persida cu însetare și se ruga în toate zilele lui Dumnezeu. „Nu mă plâng, Doamne, șopti ea și acum, suspinând din adâncul inimii. Tu știi mai bine cum ai să-mi croiești viața și mi-l vei dărui când tu însuți vei binevoi a-mi lumina și lămuri viața. Al tău are să fie; ție am să ți-l închin: în frica ta am să-l cresc; îndură-te, Doamne, și binecuvântează căsnicia noastră!”

Iar pe când ea se zbătea astfel, el dormea pierdut în somn adânc. Mai norocos decât dânsa, el se întâlnise pe înserate, la casa lui Oancea, cu mumă-sa, care era tot cea veche, duioasă și slabă.

Stăpânită cu desăvârșire de dorința de a împăca pe fiul ei cu tatăl lui, care acum nu mai era supărat pe el, ea stăruia cu toată căldura mumei îndurerate să se desfacă de Persida, care i-a tulburat mințile și l-a făcut să intre în vrajbă cu părinții săi.

— Erai cu totul alt fel de om, așa zice tatăl tău, grăi dânsa, mai înainte de a te încurca cu Persida, și numai ea te-a făcut să-ți pierzi rostul vieții.

Așa își zisese și Națl de nenumărate ori și din zi în zi tot mai mult era stăpânit de gândul că Persida e o grea sarcină pentru dânsul. El însă nu putea s-o părăsească. Ar fi fost o prea mare mișelie. Dacă însă ea ar fi voit să-l părăsească, el n-ar mai fi făcut nimic ca s-o oprească, ba acum, când mumă-sa și Oancea îl strâmtorau, el era ispitit de gândul de a se purta cu ea astfel ca dânsa să fie în cele din urmă nevoită a-l părăsi.

— Uite! grăi Oancea, să-i dai ceva ca să aibă din ce trăi.
— Nu primește, zise Națl, dând din cap.
— Luați, cum ziceai, urmă Oancea, cârciuma de la Sărărie și las-o în cele din urmă pe ea singură la cârciumă.

Națl stătea pe gânduri. Îi era rușine să zică da, dar nici ba nu-i venea să zică. Îi trebuiau bani, și mumă-sa nu i-ar fi dat dacă el ar fi zis ba.

Seara, când s-a întors la Persida, el era îngândurat și scurt la vorbă. I-a spus, ce-i drept, că s-a întâlnit cu mumă-sa și că are să primească bani ca să ia în arendă cârciuma; în alte amănunte însă el n-a intrat, și nici Persida, pierdută în alte gânduri, n-a mai stăruit asupra lucrului. Îi era destul să știe că treaba e ca pusă la cale și se simțea ușurată.

Cârciuma de la Sărărie era proastă, dar foarte bună. Lasă că trăgeau la ea plutașii și oamenii care veneau după sare și pe timp de târg lumea se îndesuia într-însa, dar era la ea și un birt pentru lumea mai bună și trei odăi pentru trecătorii ce voiau să mâie. Aici puteau, dacă erau oameni harnici și cu rânduială, nu numai să trăiască bine, dar să-și mai și facă avere frumoasă.

Gândul c-ar fi o rușine să se facă crâșmăreasă nu-i trecea Persidei prin minte: alăturea cu soțul ei, orișice muncă îi părea cinstită. Singura ei grijă era ca nu cumva el să n-aibă destulă inimă pentru treaba de care se apucă, să ia lucrurile cu ușurință și să risipească mai mult decât adună.

Cam așa s-au și croit lucrurile chiar de la început. Cel ce vrea să deschidă birt trebuie să se pună bine cu toată lumea și să-și facă pretutindenea prieteni. Îndată dar ce s-a hotărât lucrul cu cârciuma de la Sărărie, Națl s-a pus să-și caute prietenii vechi și să-și facă alții noi. După ce au deschis apoi cârciuma, fiecare din aceștia venea cu câte alți doi-trei, și Persida era mulțumită când vedea birtul plin de prieteni de-ai soțului său. Ca să-i îndulcească, ea le turna cel mai bun vin în pahare, le așternea masă curată și gătea cele mai bune mâncări pentru dânșii. I-a și îndulcit, încât peste câteva săptămâni era mereu îndesuială în birtul cel curat, unde se puneau pe masă mâncări nu numai gustoase, ci totodată și ieftine, și beamterimea toată se obișnuise foarte de curând să prânzească și să cineze la Sărărie.

Era apoi lucru de sine înțeles că Națl stătea cu prietenii lui, pe care nu putea să-i lase singuri, și toată osteneala, toată grija rămânea în sarcina Persidei. Așa trebuia să fie acum la început, și Persida se bucura că soțul ei știe atât de bine să facă pe stăpânul casei. Străinului care intra în birt nici prin minte nu putea să-i treacă că Națl nu e și el tot oaspe, ca ceilalți; el vedea numai pe Persida, care le știa pe toate, se învârtea ca prâsnelul, era pretutindenea, avea pentru fiecare un deosebit zâmbet și le făcea toate iute și bine. Și tot cam așa vedeau lucrurile și prietenii lui Națl. Cel mai de căpetenie lucru, sufletul care toate le cârmuia, centrul împrejurul căruia toate se învârteau era, la urma urmelor, și pentru dânșii, birtășița cea frumoasă și sprintenă și harnică, care atât de bine se pricepea la toate, iar Națl era numai bărbatul nevestei sale, care ar fi putut, dacă e vorba, și să nu-i fie nevastă.

Foarte curând dar toată lumea, când era vorba de cârciuma de la Sărărie, zicea numai „la Persida”.

Chiar și Națl el însuși nu se mai simțea ca la el acasă și stătea ca-n gazdă „la Persida”.

Diminețile stătea, după ce se deștepta din somn, până târziu în culcușul lui și nu se scula decât pe timpul când știa că lumea începe să vie. Nici n-ar fi avut ce să facă, când Persida le făcea toate atât de bine și se bucura că el n-o mai încurcă.

Peste zi stătea apoi cu oaspeții și mai ieșea, mai ales fără de nici o treabă, prin oraș, iară serile petrecea cu prietenii adeseori până târziu după miezul nopții. Și fiindcă așa, fără de nici o treabă, oamenii nu pot să stea, el se dăduse, de dragul prietenilor săi, la jocul de cărți.

Nu-i era Persidei nimic în lumea aceasta mai nesuferit decât jocul de cărți; dar n-avea încotro; acum așa trebuia să fie: în vreme ce dânsa alerga în treburile cârciumii, el trebuia să intre în voile oaspeților.

Abia mai târziu, spre toamnă, a început ca să stea pe gânduri. Era lucru hotărât încă de la Viena că socotelile Persida are să le poarte. Le și purta, întocmai ca mama ei, și dac-ar fi stat până în zori de zi, tot nu era în stare să se culce mai înainte de a-și fi făcut socoteala zilei. N-ar fi putut să doarmă liniștită dacă nu s-ar fi încredințat mai înainte de a se culca că nu în zadar a ostenit. Nici c-a avut o singură zi fără de câștig; a avut însă zile în care a pierdut mult din câștigul pe care ar fi trebuit să-l aibă.

Neguțătorie fără de pagubă nu se poate; înțelegea dar și Persida că trebuie să fie și câte un om care mănâncă și bea fără ca să plătească. Trebuia Națl să-și cinstească prietenii, și Persida s-ar fi simțit greu jignită dacă vreunul dintre dânșii i-ar fi cerut socoteala.

Ea ținea însă socoteală și despre ceea ce beau și mănâncă prietenii, și din zi în zi socoteala era tot mai încărcată.

Când câștiga în jocul de cărți, Națl era voios, iară Persida se simțea jignită de gândul că el ia în cărți banii de la oamenii veniți la casa lui. Îi făcea deci semn să cinstească pentru ca să arate că nu râvnește la câștig.

El cinstea și masa se umplea de pahare, pe care Persida le umplea fie cu vin, fie cu punch, fie cu ceai.

Când pierdea, Națl era nerăbdător, și Persida îi făcea semn să cinstească, pentru ca să arate că puțin îi pasă dacă câștigă ori pierde, că nu joacă decât spre a le face altora o plăcere.

Așa ori așa, socoteala se încărca și Persida tremura când vedea cărțile de joc.

Mai era apoi și o altă socoteală care o neliniștea pe Persida. Îi mersese vestea lui Națl că dă și pe datorie, și atât le trebuia oamenilor, ca să se îmbulzească. Din zi în zi se sporea nu numai suma datoriilor, ci totodată și numărul datornicilor, de la care numai cu cleștele mari ai fi putut să scoți banii. Iară Națl nu era omul care știe să dea zor ca să ajungă la ceea ce este a lui.

Deși dar cârciuma mergea foarte bine, câștigul era foarte mic, fiindcă partea lui cea mare se pierdea în birt, unde atât de mult se trecea pe așteptare.

Așa nu puteau lucrurile să meargă înainte, și nu trecea nici o seară fără ca Persida să-și pună de gând că are să vorbească cu Națl. Ea însă nu ajungea să vorbească cu el. Lasă că era mereu nedormit și posac, dar stătea totdeauna cu alții, încât treceau adeseori mai multe zile una după alta fără ca ea să mai poată schimba trei vorbe cu dânsul.

După Sfânta Maria, Persida s-a făcut deodată foarte voioasă. Ar fi voit să vadă numai oameni fericiți împrejurul ei, ar fi fost în stare să-l poarte pe soțul ei ca pe un copil în brațe, miluia cu mână largă pe săraci și masa prietenilor lui Națl era totdeauna plină.

Simțea la început și știa foarte hotărât în urmă că Dumnezeu s-a îndurat de dânsa și a ascultat rugăciunile ei fierbinți, că în curând viața ei se va lumina și lămuri, că muma ei va veni la dânsa.

Se simțea nespus de fericită, totuși, adeseori serile, când ea își făcea socotelile, iară el petrecea cu prietenii săi în joc de cărți, o cuprindeau temeri grele, își punea de gând să-l strângă pe Națl, ca să nu mai risipească câștigul, care de aici înainte nu mai era numai al lor, și ca din senin își aduse aminte de Bandi, a căruia urmă se pierduse, și de nenorocita lui mumă.

Trebuia să-l caute pe băiat, să-l găsească, să-l aducă la dânsa: nu era, la urma urmelor, în lumea aceasta nimeni care ținea la dânsa ca el și putea să-i fie la cârciumă de un folos de neprețuit.

Și trebuia să vorbească, în sfârșit, cu Națl, care de un timp încoace se ferea parcă dinadins de dânsa.

Simțise și el că Persida e mai voioasă și își dăduse seama ce anume a deschis atât de mult inima ei, și un fior de bucurie l-a străbătut și pe dânsul. Numai pe o clipă însă. Foarte în curând el și-a dat seama despre sarcinile ce cădeau asupra lui. Om acum, care nu se simțea legat prin nimic și făcea tot ceea ce îi plăcea lui, el vedea în norocul ce-l aștepta o grea nenorocire, prin care ajungea să fie legat de mâini și de picioare pe toată viața.

Nu! Atât de mult se obișnuise cu traiul fără de griji, atât de mult se deprinsese cu gândul că n-are el să-și petreacă viața cu Persida, încât nu mai putea să încapă în mintea lui gândul că el are să fie părinte.

— Spune-mi chiar acum ce vrei! zise el nerăbdător când Persida îl chemă peste zi la o parte și-l rugă ca deseară să potrivească lucrurile astfel încât să poată sta un ceas de vorbă cu dânsa.

— Am să-ți spun multe, fiindcă au trecut luni de zile de când n-am vorbit cu tine, zise ea amărâtă, și trebuie să ne înțelegem în toată liniștea.

— Nu pot să-i las pe oameni singuri, întâmpină el îndărătnic, apoi se depărtă.

Persida stete câtva timp tulburată, apoi grăbi și ea în treburi. O mâhnea purtarea lui, dar ea n-avea timp să stea mâhnită și orișicum ar fi vorbit el, dânsa nu se îndoia că are deseară să vie mai devreme decât de obicei în iatacul lor. Era peste putință să nu vie: așa îl știa dânsa; așa zicea inima ei.

Ea-l știa însă precum era odată, la Viena, mai nainte de a se fi întâlnit cu Burdea și mai ales mai nainte de a fi stat toate serile cu Oancea. De atunci încoace ea nu mai avuse timp să-și dea seama despre schimbările petrecute în sufletul lui, și s-ar fi înspăimântat dacă și-ar fi dat seama.

Ea avea, cu toate aceste, dreptate. După ce s-a gândit și răzgândit, Națl a luat hotărârea de a se duce, și pe-nserate, când a venit Oancea, i-a spus că n-are să stea decât până la zece.

— M-a poftit domnia-ei, adăugă el apăsat, pe astă-seară, ca să mă ia de scurt. Și am să mă și duc! adăugă apoi încă mai apăsat. Tot n-o s-o ducem noi mult, și e bine s-o știe aceasta cât mai curând.

Oancea nu zicea nici albă, nici neagră, ci zâmbea numai a om care nu crede.

Pe la zece el trăgea mereu cu ochiul și vedea că Națl fierbe și se frământă în el, ar vrea și-l împinge firea, stă ca pe spini și nu se poate urni din loc.

— Mai împarți de trei ori, zise Oancea în cele din urmă.
— Da! răspunse Națl cu jumătate de gură și împărți înainte și jucă mai departe.

Iar după ce trecuseră cele trei rânduri, el tot mai împărți cărțile.
— Nu te duci? întrebă Oancea.
— Mai așteaptă ea, răpunse Națl, poate să mai aștepte. A și așteptat Persida, stând așa singură în iatac și gândindu-se la toate câte se petrec în lume.

Cum poate omul să se schimbe în lumea aceasta! Odinioară s-ar fi simțit adânc jignită, greu umilită și ar fi plâns lacrimi de amărăciune dacă cineva, și mai ales el, ar fi lăsat-o să aștepte; acum ședea liniștită și, ca să nu stea degeaba, și-a scos din dulap ghergheful cu o lucrare de mult începută și ar fi stat, dacă e vorba, până-n zori de zi. Îi era parcă nimic în lumea aceasta n-ar fi putut să-i strice voia bună și nu s-ar fi lăsat să fie tulburată în lucrarea ei decât dacă ar fi aflat, poate, că-i arde casa în cap. Și totuși lucrul nu mergea ca mai-nainte; era alta mâna care duce mai departe floarea începută astă-vară.

Femeie greu muncită, se pierduse încetul cu încetul înfățișarea ei aleasă și gingașă; ridicând ciuberele de apă și oalele de la foc, mutând mesele de la un loc la altul, punând mâna la toate, ea se făcuse mai voinică, mai țeapănă, dar totdeodată și mai noduroasă oarecum, ca copacul încă tânăr, dar mult bătut de vânturi. Astfel, nici mișcările ei nu mai erau cele de mai nainte; călca mai iute, mai lat și mai apăsat, prindea cu mâna întreagă când lua ceva și se-nvârtea în călcâie când se întorcea din o parte într-alta. Un singur lucru îi rămăsese: se ținea și acum dreaptă ca un grenadier.

Și omul e cum îl vezi dacă te uiți bine la el. Trăind mereu cu slugi proaste și cu lume adunată în cârciumă, ea pierduse încetul cu încetul și gingășia sufletului. Nu se mai rușina când auzea vorbe proaste, nu se simțea jignită când i se zicea vreo vorbă aspră, lua lumea cum o găsea și vorbea iute, scurt și aspru, ba era în stare să tragă și palme ori să dea brânci când vorba era să facă liniște și bună rânduială în casa ei.

Dacă s-ar fi văzut ea însăși pe sine cu ochii ei de odinioară, ar fi rămas cuprinsă de spaimă și ar fi strigat: „Ah! tare am căzut, Doamne!”

Nu putea însă să se vadă decât cu ochii ei de acum, și așa cum era se simțea mai bine decât odinioară, mai potrivită cu lumea în care trăia, mai croită pentru nevoile vieții.

Schimbarea o vedea numai când se uita în oglindă: obrajii odinioară rotunzi se făcuseră lătăreți, pielița cea albă-rumenită era galbenă și oarecum întinsă, iară ochii ieșeau mari din cap; se vedea c-a fost odată frumoasă, nu era nici acum slută; dar floarea se ofilise și începea a-și scutura foile.

Puțin îi păsa și de asta: sănătoasă să fie, căci de celelalte nu se îngrijea.

Pierdută în lucrul ei de mână, ea nu numai că nu s-a mâhnit, dar și uitase că îl așteaptă pe Națl, și abia după unsprezece ceasuri, când somnul a început să-i biruiască trupul obosit, a început și ea să se neliniștească. Acum însă nu mai putea să se ție; e mare stăpân somnul câtă vreme omul e în putere, și Persida nu l-a mai așteptat pe soțul ei.

— Vorba era să mă aștepți ca să-mi spui ceva, grăi Națl dimineața, pe când Persida se gătea ca să iasă la lucru.

— Așa era vorba, răspunse ea; te-am și așteptat, dar se apropia miezul nopții fără ca să vii și oamenii cu mintea întreagă nu se înțeleg pe la miezul nopții, când ți-e mai mult să dormi decât să stai de vorbă.

Ea le zicea aceste fără pic de supărare, și Națl, care atât de mult se frământase în el, se simțea jignit că dânsa nu s-a supărat.

— Ei! spune-mi acum ce ai pe suflet, căci văd că nu mai ți-e să dormi! zise el înțepat.

Persida rămase câtva timp pe gânduri. Grabă mare n-avea și ar mai fi putut să stea, așa gătindu-se, vreo jumătate de ceas cu dânsul.

— De ce nu?! grăi dânsa. Dar să vorbim liniștiți, ca oameni cu minte.

— Ca oameni cu minte, zise el. Mai ales tu nici nu poți să vorbești altfel. Care-i porunca?

— Nu mă lua așa, căci din ale mele nu poți să mă scoți, grăi dânsa așezată. Tu știi că mie îmi place rânduiala bună la toate, și dacă am găsit odată că ceva e bine, nu mă abat de la hotărârea mea. Sunt mai întâi două lucruri asupra cărora trebuie neapărat să ne înțelegem.

— Cel dintâi e să nu mai stau la joc de cărți, o întrerupse el, ridicându-se puțin în culcușul lui.

— Nu, zise ea, acesta e al treilea. Cel dintâi e să-ți faci socoteala despre ceea ce prietenii tăi mănâncă și beau în cinste. Eu am făcut-o și e foarte mult.

— Și ce vrei adică? să-i pun să plătească? întrebă el supărat.
— Vreau numai să ne înțelegem amândoi și să chibzuim ce e de făcut ca să stai mai puțin cu dânșii și să începem a strânge banii de la datornici.

Națl se dete jos din pat și începu să se îmbrace și el.
— Ai, la urma urmelor, toată dreptatea, grăi el printre dinți. Aici tu ești stăpână. Eu nu sunt decât a cincea roată la car. N-ai însă decât să te scapi de mine dacă eu cu prietenii mei îți suntem o sarcină prea grea.

Persida se uită lung și râzând la el.

— Tu vorbești așa și crezi că faci vreun lucru mare. Ia spune drept, zise ea cu inima deschisă, nu ți-e ție rușine când te gândești că cârciuma ar merge fără de tine tot atât de bine ca și cu tine, dacă nu chiar mai bine?

— Pe mine nu m-a făcut Dumnezeu ca să fiu cârciumar, răspunse el.

— Eu văd că te-a făcut, deoarece ești cârciumar, întâmpină ea. Nu, Națl, nu am să mă scap de tine, ci să te iau mai de scurt. Tu ești om harnic, vrednic la toate și bine pornit; vinovată sunt numai eu, care am luat toată sarcina asupra mea și prea te-am lăsat în voile tale. Asta nu mai poate să rămâie așa. Gândește-te că nu mai suntem noi singuri stăpâni pe avutul nostru; mâine ori poimâine Dumnezeu ar putea să ne dăruiască vreun copil.

— Ba să ne ferească Dumnezeu de așa ceva, căci sunt destui nenorociți în lumea aceasta, grăi Națl cu fața întunecată.

Persida se cutremură, se uită speriată la el, apoi se lăsă încet pe un scaun din apropiere; tot sângele i se tulburase, vederea i se împăienjenea, îi venea să leșine.

Deși vedea că e pus de cineva la cale, nu se așteptase la o vorbă atât de grea, și lovitura era pentru dânsa cu atât mai strivitoare cu cât venea ca din senin.

— Știu că nu grăiești din inimă, zise ea după ce-și mai veni în fire; mă doare însă că pot să treacă asemenea vorbe peste buzele tale.

Lui Națl îi părea rău de ceea ce făcuse; el n-avea însă destulă vârtute ca să o mărturisească aceasta; era și se simțea vinovat, dar tocmai simțământul acesta îl făcea mai îndârjit.

— Ba vorbesc din inimă, zise el cu îndărătnicie.
— Minți! strigă ea, sărind în picioare. Tu știi tot atât de bine ca mine că în ziua în care am avea un copil, n-am mai fi nevoiți să lăsăm lumea să creadă că nu suntem soț și soție după lege și căsnicia noastră ar fi mai fericită.

— Aș! întâmpină el. Căsnicie fericită cu tine nu se poate. Ar râde și curcile de mine dac-aș spune că sunt cununat cu tine. Auzi cununie?!... noaptea, prin ascuns, ca să nu afle nimeni! Minciuni popești, ca să mă prostească pe mine și să te încarce în spinarea mea!

Persida stătea cu răsuflarea oprită în fața lui. Îi părea că visează; auzea și nu putea să creadă că de el sunt rostite vorbele pe care le auzea, și sângele îi năvăli spre cap.

Codreanu, care o cununase după ce dânsa s-a purtat atât de rău cu el, era ca un sfânt în gândul ei.

— Nu te temi tu, zise ea, că Dumnezeu o să te pedepsească pentru aceste vorbe grăite asupra omului care ți-a făcut cel mai mare bine în lumea aceasta?! Ce s-ar fi ales atunci de tine dacă el nu m-ar fi ajutat ca să pot merge cu tine?!

— Veneai tu și fără de boscoanele lui, întâmpină Națl. Știi tu prea bine ce căutai și de ce te-ai legat de mine. Cine știe ce va fi fost între voi mai nainte?!

Persida nu se mai putea stăpâni. I se răscolise toată firea. Era lovită în tot ceea ce îi era mai sfânt și-i venea să se repeadă asupra lui, să-l scuipe-n față, să-i smulgă părul din cap, să-i scoată ochii cu ghearele. Fără ca să-și dea seama de ceea ce face, ea înaintă spre el și-i trase o palmă, apoi rămase dreaptă și neclintită în fața lui.

El se ridică zăpăcit în picioare. Nu-și mai aducea aminte de când n-a îndrăznit nimeni să-i tragă palme lui, iar acum o femeie îl pălmuise. Nu știa ce să facă: îi era greu s-o atingă și nu putea s-o ierte.

— Ți-ai ieșit din fire?! zise el. Nu te temi că te strivesc ca pe un pui de pasăre?!

— La asemenea vorbe, răspunse ea, numai asemenea răspuns se cuvine; nu m-ar ierta Dumnezeu dacă mi-ar fi frică să ți-l dau. Nu suntem noi din cei ce știu de frică: poți să mă omori, dar nu să mă umilești!

El îi dete brânci, ca s-o depărteze de la sine. Ea se repezi din nou asupra lui și-i trase încă o palmă. Cuprins acum de mânie oarbă, el încleștă mâna stângă în părul ei bogat și începu s-o lovească cu pumnul, așa, pe nimerite, în spate, peste umeri, în față, cum dă omul care nu mai știe ce face, iară dânsa se zvârcolea ca să-l lovească și ea ori să-l apuce cu dinții, dar un singur geamăt de durere nu scotea.

Înspăimântat apoi de fapta sa și temându-se ca nu cumva să se întețească și s-o lovească prea rău, el o lăsă, ieși repede din casă și încuie ușa în urma sa.

Persida, înfierbântată, cu obrajii aprinși și cu părul vâlvoi, stete puțin zăpăcită, apoi se repezi după dânsul. Îi venea să iasă pe fereastra care era deschisă, să spargă ușa, numai să ajungă la el, ca să-i arate că nici nu s-a muiat, nici nu se teme de dânsul.

Ea puse mâna pe ușă și o zgudui de răsună toată casă.
— Vino-ți în fire, îi zise el, și nu ne face de rușinea slugilor. Persida se dete înapoi, se potoli și începu să-și rânduiască părul și hainele de pe trup.

Abia acum își dete seama despre cele petrecute și o amărăciune ei până acum necunoscută îi cuprinse sulfetul.

Stăm noi oamenii în căile vieții adeseori cuprinși de îndoială în loc și nu putem să ne dumerim dacă ceea ce înșine facem ori pățim e lucru aievea petrecut ori numai un vis deșert și fără de ființă adevărată, o închipuire a sufletului nostru, el singur cu ființă de-a pururea neîndoioasă.

Așa stătea Persida acum. Îi era parcă visează un vis urât afară din cale și nu se poate deștepta.

Vedea în gândul ei pe maica Aegidia și, uitându-se în fața ei aspră, ea se simțea cum odinioară fusese și nu mai putea să se înțeleagă însăși pe sine.

C-a fost bătută de dânsul, aceasta i se părea lucru firesc; i se oprea însă mintea în loc când se gândea c-a fost ea însăși în stare să-l lovească pe el cu palma, c-a putut să se însoțească cu un om care a dezbrăcat-o de firea ei.

„Ah!... ce-am ajuns, Doamne!” suspină ea și-și acoperi fața cu amândouă mâinile.

Nu! nu îi era iertat să trăiască în niște împrejurări în care se înjosește ea însăși pe sine.

Trecuseră luni de zile de când s-a întors la Lipova și în timpul acesta n-a văzut nici pe muma ei, nici pe maica Aegidia, nici pe vreuna din prietenele ei de mai nainte. Nu pentru că i-ar fi fost, poate, greu să dea ochi cu ele, ci pentru că nu-i venea să le vadă. Se stinsese din inima ei orișice simțământ de iubire ori de recunoștință: trăia numai cu el, pentru el și pierdută în purtarea de grijă pentru dânsul. Era ca fermecată și nu mai vedea în lumea aceasta decât cârciumă și birt, slugi proaste, oameni amețiți de băutură și în mijlocul tuturora pe soțul ei jucând cărți cu prietenii lui.

Iar acum nu mai înțelegea cum au fost acestea cu putință. Persida căuta în sufletul ei simțămintele care au împins-o spre dânsul și nu-și mai aducea aminte cuvintele care au înduplecat-o să-și lege viața de a lui.

”De ce? de ce toate acestea?! se întrebă ea. Ce am voit? ce am căutat?! unde voiam să ajung?!”

Cheia intră pe dinafară în zăvor și se învârti o dată, apoi iar. Persida tresări ca speriată din somn și rămase apoi neclintită în mijlocul iatacului, gata de a întâmpina pe soțul ei.

Trecu însă câtva timp și ușa nu se deschise. Era lucru învederat că el a descuiat numai pentru ca dânsa să poată ieși când va voi.

Un semn de pace, de părere de rău, de căință! „Ah! Doamne! zise ea. El are, la urma urmelor, toată dreptatea!” Îl scosese din averea părinților lui, îl despărțise de muma lui, stricase tot rostul vieții lui și voia acum să-l mai desfacă și de prietenii lui.

Ce viață i-a făcut ea lui?! Ce i-a dat în schimb pentru tot ceea ce i-a luat?!

Ochii ei acum, abia acum, se umplură de lacrimi. „Nu! zise ea adânc pătrunsă, fără de binecuvântarea părinților nu e cu putință fericirea casnică!”

El avea dreptate: minciună, o mișelească înșelătorie a fost cununia lor. Nu din răutate a făcut Codreanu această nenorocită cununie, nu, ci fiindcă e om slab, care nu putea să zică ba, fiindcă ea a voit.

„Cununia se face nu pentru Dumnezeu, care toate le știe, ci pentru lume și-n fața lumii, strigă ea disprețuită de sine, și eu nu soția lui am fost, ci femeia care i s-a dat cu ochii închiși!”

Cuprinsă apoi de fiori spasmodici, ea începu să tremure și-și acoperi fața cu mâinile: vedea în fața ei pe Reghina.

Căci ea nu se mai simțea singură, ci avea să răspundă și pentru o viață încă neîncepută.

Iar femeia, când nu mai știe ce să facă, începe să plângă și plânge mereu până ce nu se luminează.

„Ah! sărmana mea mamă!” suspină ea în cele din urmă mai ușurată și începu să-și adune lucrurile și să se gătească de plecare.

Era hotărât și-n gândul, și-n inima ei că nu poate să stea aici, unde nu mai avea ce să caute și nu găsea decât înjosire.

Ușa se deschise încet, și Talia, slujnica, se ivi sfiicioasă în prag.
— Porcii, zise ea, sunt flămânzi și n-avem tărâțe ca să le gătim lăturile.

Persida tresări din nou.
— Să vă dea jupânul, răspunse ea fără ca să se uite la slujnică.
— Jupânul nu-i acasă, s-a dus de-acasă, întâmpină slujnica.
— N-aveți decât să așteptați până ce se întoarce. Talia ar mai fi voit să zică ceva; văzând însă că stăpânei sale nu i-e a sta de vorbă, ea se retrase și închise iar ușa.

Persida rămase pe gânduri. Cine putea să știe unde se va fi dus și când se va fi întorcând el?! Ea nu putea să lase porcii flămânzi, nu putea să lase cârciuma și birtul și întreaga gospodărie în voia slugilor, trebuia să mai stea până ce se va fi întors el.

„Ah, ce om! zise ea. Jaf are să fie! Praf și cenușă au să se facă toate după ce voi fi plecat eu!”

Aruncându-și apoi o cârpă-n cap, ea ieși ca să vadă ce se mai petrece pe afară. Nu băgase de seamă că împrejurimile ochiului stâng îi erau roșite, aproape sângerate, și puțin i-ar fi păsut dac-ar fi băgat de seamă; putea lumea să știe de ce dânsa nu mai poate să stea cu el.

Un lucru nu-i trecea Persidei prin gând: că el s-a dus cu hotărârea de a nu se mai întoarce.

O știa aceasta Talia, căreia el i-o spusese, o știau peste puțin toate slugile, o știa în cele din urmă întreaga Lipovă, singură Persida alerga ca și când nimic nu s-ar fi petrecut, îl aștepta să se întoarcă și abia târziu după-amiazăzi a început să se neliniștească.

„Fie ce-o fi, eu tot eu rămân!” zise ea ridicându-și ca odinioară capul și simțindu-se mai tare decât orișicând.

Și era în adevăr tare Persida; mai tare însă decât dânsa era altă ceva.

Pe-nserate, o apuca din când în când cu frig, i se tăiau picioarele, îi venea să leșine: ea se ținea, se opintea să-și biruiască firea, dar era din ce în ce mai istovită.

— Talio, grăi dânsa în cele din urmă, grăbită și cuprinsă de spaimă, vino cu mine-n casă, vino, că mor!... Vino, Talio, vino și mă freacă să mă-ncălzesc, că nu mă mai simt!

▲ Începutul paginii.