Mara/Inima, săraca

 

E mare stăpân rușinarea, și om să fii ca să nu i te pleci dacă o cunoști.

Codreanu crescuse ca vițelul ce suge la două vaci, Pavel la casa părinților săi și Păvăluț dincolo, la bătrâni, n-avuse dar cum și când să învețe a-și călca pe inimă, ca să mai facă și ceea ce vor alții. Tatăl său, popa, se plângea adeseori că bătrânii îi strică copilul, o făcea însă și el mai ales pentru ca să se dezvinovățească pe sine că prea îl lasă în voile lui.

— De! ce să-i faci, dacă l-au nărăvit bătrânii!Așa zicea el și acum. Era foarte supărat, dar nu atât pe fiul său, cât pe socrii, care prea erau slabi, și dacă era vorba, nici că se simțea el destul om ca să-l scoată pe Pavel din ale lui. Ar fi trebuit s-o înceapă mai de curând: acum era prea târziu.

Era însă în lumea aceasta ac și pentru cojocul lui Păvăluț. Protopopul, deși se zicea al Butenilor, nu era cu șederea la Buteni, ci în satul lui, unde avea casă și avere frumoasă, pe care de dragul protopopiei n-ar fi părăsit-o.

Acolo trebuia să te duci dacă aveai vreo treabă cu protopopul.
— Eu zic, grăi Gheorghe al lui Baltă, că ar fi cu cale să mergem la protopopul, ca să vedem ce-i și cum.

Gheorghe al lui Baltă era jurat în Buteni și om cu multă greutate: când vorbea el, aveai pe ce să te întemeiezi.

— De! răspunse Ioviță al lui Borleu, tocmai afară din cale n-ar fi, asta o zic și eu. Oameni suntem și noi și trebuie să ne știm la un fel.

— E tunsă, ori e rasă! îl întrerupse Gheorghe, rostind vorbele rar și domol.

— Tunsă, ori rasă: s-o știm, urmă Ioviță. Dar e lucru cam greu să te duci așa — țop! — în casa omului.

— De ce-ți vorbesc eu tocmai ție? grăi Gheorghe. Tu ești ctitor bisericesc și ai totdeauna câte ceva de pus la cale cu protopopul. Noi mergem în altă treabă.

— Așa mai da!
— Vom vedea noi apoi cum și în ce fel, urmă Gheorghe. Să fim odată acolo, apoi grija noastră: te mai uiți în ochii omului; îți mai dai seama cum te poftește să șezi și cum te întreabă de cei de acasă; n-ai nevoie de vorbe ca să te înțelegi, când te poți înțelege, iar dacă nu te poți, ai înțeles destul și știi cum stai.

Așa au și făcut. S-au îmbrăcat amândoi de sărbătoare, Gheorghe a ales doi curcani frumoși, iar Ioviță a pus în fundul căruței un butoiaș de rachiu de prune, dar rachiu cum numai la dânsul puteai să-l găsești, și au plecat la protopopul, ca să ceară voie pentru împrejmuirea cu scânduri a cimitirului.

Protopopul vedea bucuros oameni la casa lui, deși acum mai ales dacă nu erau de la Buteni: asta a simțit-o Gheorghe îndată ce-a dat ochii cu stăpânul casei și mai ales cu stăpâna, care le-ar fi dat, dacă ar fi atârnat de dânsa, voie să-și împrejmuiască cimitirul fie chiar și cu ziduri de piatră, numai să plece cât mai curând.

Prea îi păreau așezați, cumpăniți la vorbă, oarecum călare pe Ducipal oamenii aceștia.

Ar fi și plecat fără multă zăbavă dacă nu s-ar fi nimerit ca nepotul protopopului să fie și el aci.

Era Pavăluț al moșului și stătea ca pe spini. Nu era chip să se mai stăpânească Gheorghe, care-l vedea și i se uita în ochi și dădea cu socoteală că nu se simte în largul lui.

— Ei! întrebă el, când mai vii pe la noi? E cam de mult de când n-ai fost, și oamenii se uită toate duminicile în strană, ca să te vadă.

Păvăluț era om, cum se zice prin partea locului, cam albineț și avea subțire de tot pielița pe obraz: când roșea, se vedea rău de tot că se cam rușinează.

— Am să viu, zise el. S-a nimerit așa că nu m-am putut duce până acum, dar am să merg.

Nu era în gândul lui să meargă, dar acum, în fața acestor oameni, era peste putință să spună că nu se mai duce.

— Uite, grăi Gheorghe, să vii acum cu noi. Poimâine e duminică și-o să se bucure toți poporenii dac-or ști că ai venit.

O să se bucure toți poporenii! Mare lucru! El știa că-n adevăr o să se bucure: îi cunoștea bine pe oamenii aceia, și acum, în clipa aceasta, îi părea peste putință să nu se ducă.

— Acum nu pot, răspunse el.
— De ce adică să nu poți dacă vrei? îi zise Ioviță.
— Uite! adăugă iar Gheorghe, îmi faci mie cinstea să stai câteva zile la casa mea.

Păvăluț se uita strâmtorat la moșu-său, ca să spună el de ce adică nu poate chiar acum să se ducă. Bătrânul însă era slab în fața nepotului său, care era un singur om; cum oare ar fi putut să fie tare în fața unui sat întreg? De! așa numai, cu una, cu două, nu se câștigă inimile oamenilor: el știa cât le-a umblat în voie, și nu putea să și-i înstrăineze acum, după ce vedea că ei țin, dacă e vorba, mai mult la nepotul lui decât la fata preotesei.

— Să te duci! zise el. Când om ca dumnealui te poftește-n gazdă, ai să le lași toate la o parte și să te duci.

Gheorghe zâmbi pe sub mustață: vedea că bine-a apucat-o și bine-a adus lucrurile, iar mai departe grija lui era.

Păvăluț a plecat cu dânșii, s-a dus, a tras la casa lui Gheorghe al lui Baltă, și parcă toate erau cum altfel nici că s-ar fi putut. Încă pe drum se obișnuise cu gândul că nu se poate parohie mai frumoasă decât cea din Buteni, mai ales când poporenii te vor și fără de fata preotesei. Nu-i vorbă, când ai moș protopop și nu ești de acasă tocmai sărac, poți ajunge popă și fără ca să te vrea satul, dar tot e maibine să te voiască, fiindcă cu poporenii-ți petreci zilele vieții și vlădica ține și el să fie într-un gând cu poporul.

Era, cu toate aceste, foarte greu să te știi în același sat cu preoteasa și cu Maria, fata ei, și-i venea lui Păvăluț să fugă de câte ori se gândea că are-n biserică să dea ochii cu ele.

Asta o știa și Gheorghe.
— O să se supere, îi zise el sâmbătă pe la prânz, preoteasa pe mine că mi-ai făcut cinstea de a veni la casa mea. Nu-i vorbă, puțin îmi pasă. Supărarea vine și trece, iar noi tot oameni rămânem. Dar tot n-ar fi rău să mergem și pe la ea, ce zici?

Ce putea Codreanu să zică!?Știa și el că trebuia să meargă; așa, de capul lui, n-ar fi fost însă-n stare să se ducă: îi părea dar bine c-a dat de cineva care-l duce cu de-a sila.

Și nici c-avea, dacă e vorba, de ce să se sfiască. Preoteasa era numai preoteasă și nu putea să vorbească decât umilită cu nepotul protopopului; iar Maria, fata ei, era o gâscă, decare pe el puțin avea să-l doară capul.

Ce-i drept, de la Crăciun n-o mai văzuse, dar de atunci și pânacum tot nu s-a făcut ea femeie deplină. O fetișcană cam răsărită,dar subțire ca un șarpe, cam oacheșă, cu ochii mărunți, care râd și plini de lacrimi, în vreme ce preajma gurii e croită pe plâns.

Ce știa, ce putea dânsa să înțeleagă? Era destul să te uiți în fața ei pentru ca s-o faci să plângă, și nu o dată a glumit el cu lacrimile ei. Acum însă n-ar fi voit să le vadă, și numai de ele se temea.

Când colo, ce să vezi? Pe când el intra cu inima încleștată la casa preotesei, Maria cânta veselă de răsuna toată curtea, și nu cânta rău. Ce va fi visat, ce nu va fi visat peste noapte, era foarte voioasă, parcă a ei era lumea toată,încât preoteasa se simțea oarecum rușinată și mult ar fi voit să îi poată zice lui Codreanu: „Iart-o, că ea nu știe nimic”.

Fiind însă că asta nu putea s-o facă, a grăbit la ușa odăii, ca să-i spună fetei cine vine, apoi și-a pus hainele-n rânduială și a ieșit în capul scării, ca să-și primească oaspeții — foarte umilită, așa cum o știa Codreanu.

— Frumos lucru! strigă Maria, care se ivi în dosul ei. Noi te așteptam cu plăcinte, și d-ta cine știe pe unde vei fi umblat!

Preoteasa simți că i se ridică sângele în obraji. Tot așa și Păvăluț, cel cu obrazul subțire. Degeaba! nu știa ce să-i răspundă.
— De! grăi Gheorghe, pe oamenii buni și aici, și aiurea tot cu plăcinte-i așteaptă!

Apoi intrară în casă, se întrebară de sănătate și Maria se duse ca să aducă rachiu și pâine, după cum e obiceiul de primire în partea locului.

Preoteasa nu putea să-și dea seama cum vin lucrurile și cum are să prindă vorba. Știa că Gheorghe a fost cu Ioviță pe la protopopul și dădea cu socoteală că ei l-au adus pe Codreanu, dar nu putea săînțeleagă cum stau lucrurile.

Codreanu tot ca dânsa. Ochii lui și mintea lui erau numai la Maria. Nu poate că cine știe ce, dar se mira și se minuna cum poate cineva să se schimbe într-un timp așa de scurt așa de tare. Nu-i vorbă, ochii îi râdeau și acum și preajma gurii îi era croită tot pe plâns; pare însă că acum tot n-ar fi pututs-o facă să plângă. Prea era voioasă, și oarecum nu tocmai proastă.

E însă lucru știut că femeile se schimbă foarte ușor, nu numai așa din Crăciun până în toamnă, ci până chiar și din o clipă în alta.

Când ea află că Codreanu e în gazdă la Gheorghe și n-a venit ca să stea, ca alte dăți, ci numai ca să dea bună ziua, gura ei se croi pe râset, iar ochii ei erau puși pe plâns.

— Asta nu se poate, zise ea. Te știu eu pe d-ta: iar mă minți, ca să mă necăjești și să mă faci să plâng. Să nu mă crezi însă că sunt acum tot atât de proastă ca atunci. Ei bine! nu te cred și n-am să plâng!zise ea cu îndărătnicie, și lacrimile, păcătoasele de lacrimi, o năpădiră,încât nu-i rămase decât să iasă rușinată din casă.

Preoteasa ar fi voit să intre în pământ. Tot așa Codreanu.În zadar! Fata avea dreptate: ce-o să zică lumea dacă el nu stă la dânșii?!

Gheorghe ședea țeapăn și tihnit în scaun și zâmbea așa pe sub mustață, uitându-se când la el, când la ea.

— Dacă-i așa, zise el în cele din urmă, apoi să mai treacă și de la mine; n-ai ce să-i faci; are întâietatea: eu te las aici.

A și rămas Codreanu, ca alte dăți: așa trebuia să fie. Nu e lucru mai urât decât femeia plângăreață: dac-o iei cu binele, se înduioșează de o trec lacrimile, iar dacă-i vorbești verde fățiș, vai de lume. Nu mai știi cum s-o iei și cum să umbli cu ea: te moaie-n lacrimi de-ți pierzi tot rostul.

Era rușinat de silințele ce-și dădea preoteasa ca toate să i le facă pe plac și de bucuria copilărească ce se oglindea-n ochii plânși ai Mariei, iar ziua următoare îi venea să plângă în fața bisericii pline de oameni, care se uitau la dânsul râzând cu părere de bine.

Doamne! ce fericit ar fi putut el să fie dacă n-ar fi fost acea noapte de nuntă! Și totuși...

Aici, în biserica plină de oameni, în fața altarului, căruia-și închinase viața, făptura cea înaltă a Persidei se ridica deasupra tuturora și pretutindeni se iveau ochii ei deschiși și limpezi. Era în ochii aceia ceva atât de liniștit și de senin, o voire atât de neîndoioasă, încât sub privirea lor trebuia, parcă, să se aline furtuna mării, să se potolească para mistuitoare a focului: cum ar fi putut el, om neajutorat, să iasă de sub stăpânirea lor?

După Heruvim, când preotul a ieșit cu darurile, el și-a plecat mai umilit decât de obicei capul spre pământ și a stat cu ochii închiși, pierdut oarecum în sine însuși.

Simțea, ca niciodată mai înainte, că el nu mai poate să facă ceea ce dânsa nu voiește, și o nespusă înduioșare îl cuprinse când se gândi la Maria, care era atât de subțirică, de fragedă, atât de dulce la fire și de obidoasă.

„Nu! își zise el, nu te lega la nimic, că nimic nu mai poți.” Era o mișelie c-a venit aici când se știa legat încât nu se mai poate dezlega. Dacă Persida ar fi știut că el a venit fără de voia lui aici și n-are în el destulă vârtute ca să se hotărască la un fel, l-ar fi disprețuit ca pe un nemernic.

Și totuși Maria era aici, iar Persida departe, și el nu era în stare să plece de la Buteni, așa cum voia, cât mai curând: îi sângera inima când vedea cum tremură Maria când stă aproape de dânsul și cum ochii ei se croiesc în toată clipa pe plâns și iar râd în răsfățare.

„Ori sunt, ori nu sunt om!” își zise el luni după-prânz. Trebuia să plece la Arad. Nu! Nu la Arad!Peste dealurile care despart valea Crișului de a Murășului nu era drum de care, dar oamenii treceau pe poteci bătute, și el putea să facă pe un cal bun în timp de vreo patru ceasuri drumul pe la Chisindia și peste Văsoaia la Conop, în valea Murășului, de unde nu mai avea decât un ceas bun până la Șoimoș.

Iar cal găsea el la Buteni. Așa trebuia să facă dacă era om: la părintele Isai, cu părintele la Mara și cu Mara la Arad. Să se aleagă odată într-un fel.

Nu mai erau, când el a plecat, decât vreo trei ceasuri până în seară, dar ziua era frumoasă, luna, deși pe scăzute, se ivise pe cer, și nu apunea decât după miezul nopții, iar calul era puternic și iute: omul adevărat vrea și face.

Dus de gândul acesta, el trecea grăbindu-și calul printre pădurile cu frunziș pișcat de brumă, ici verde de stejar, colo galben de tei și apoi roșu ca sângele de taur, iar după ce s-a întunecat, aceeași lună, în razele căreia se plimbase Națl pe țărmul Murășului, îi lumina și lui calea.

Lungă, cotită și anevoioasă cale. Nu e lucru mai urât decât să treci așa singur și călare pe un cal iute prin mijlocul unei lumi pustii: ți se răscolește oarecum tot sufletul și ți-e în cele din urmă parcă nu-ți mai poți da seama dacă e înaievea ori visezi numai ceea ce ți se întâmplă. Obosit de drum și de singurătate, el nu mai știa deslușit unde și cu ce gând se duce și toatei se păreau ca prin minune. Auzise de atâte ori vorbindu-se despre farmecele babelor, care te fac să zbori călare pe ujog unde te cheamă ursita, și acum simțea că nu se duce nici el, ci e dus.

Cuprins de simțământul acesta, el se simțea atât de ușor, încât îi părea oarecum rău când a început să audă lătratul câinilor din Șoimoș.

În fire nu și-a venit însă decât la casa părintelui Isai; abia acum s-a încredințat că degeaba a făcut drumul cel lung, căci el și aici tot el însuși rămânea: nu era în stare să bată la poartă, și-i părea bine că e noapte și nu-l vede nimeni.

„Nu! zise el. Treaba aceasta pot eu s-o fac și fără de părintele Isai.” Fără de Mara nu-i venea să meargă la Arad; dar fără de părintele Isai putea să vorbească cu Mara. Nu era nevoie să mai știe și el.

Porni dar înainte spre Radna, ca să stea peste noapte la vreunul din birturile din apropierea mănăstirii și să meargă apoi, ca mâine dimineață, el singur la Mara.

La birt, unde nimeni nu-l cunoștea, putea să intre fără de sfială, să lase calul în grija vreunui argat și să ceară ceva de mâncare, căci era flămând hămesit.

— Cunoști d-ta pe Mara? întrebă el pe slujnica ce-i așternea masa.
— Cum să n-o cunosc? Șade numai aci, a patra casă.
— Nu știi, e acasă?

— Alaltăieri s-a întros cu fiica ei de la Arad, răspunse slujnica.

Codreanu simți că-i trece ca un fel de junghi prin inimă și că i se taie vinele de la picioare.

— Cum? întrebă el. Persida e aici?
— Nu, răspunse slujnica, s-a dus chiar alaltăieri la călugărițe.

Era o adevărată făcătură: Persida aici! De ce a venit? De ce n-a rămas acasă, ci s-a dus la mănăstire? Ce s-a întâmplat?

Era flămând și s-a sculat nemâncat de la masă; era obosit de drum și s-a dus să se mai plimbe pe țărmul Murășului.

Fusese, de când știa că dânsa se afla prin apropiere, cuprins de un fel de fierbințeli, și plimbându-se cu pașii iuți pe țărmul râului, resimțea mulțumirile fără de seamăn pe care le avuse în apropierea ei. Ah, ce femeie!... ce ființă! Ce ademenitor îi era zâmbetul, ce dulce supărarea, ce ușor curgeau vorbele de pe buzele ei, ce nesecat îi era sufletul! Și totuși abia acum își dădea seama că el n-a vorbit niciodată deschis cu dânsa. Se deprinsese, încetul cu încetul, cu gândul că are să-și petreacă toată viața în apropierea ei, că altfel nu este cu putință, și a și voit în nenumărate rânduri să i-o și spună aceasta. Eraînsă în tot felul ei de a fi ceva ce te stăpânea, încât nu puteai să-i spui decât ceea ce dânsa voia. Te-nțelegea de mai nainte și-ți răspundea fără de vorbe. Astfel el nu se mai îndoia că și dânsa voiește, și totuși acum simțea că nu e în stare să-i vorbească fără de înconjur: ar fi trebuit să fie la mijloc cineva care să-i vie-ntr-ajutor și să deschidă vorba.

Avea tată și mamă, bun și bunică, rude și prieteni, era iubit de o lume întreagă, și acum se simțea singur și părăsit de toți și stătea sperios în drum ca puiul care s-a pierdut de cloșcă; el însuși rupsese toate legăturile, se desfăcuse de toți ai lui și nu mai era cine să-i vie într-ajutor.

Dimineața s-a sculat pe când se mijea de ziuă. Știa că Mara pleacă foarte de dimineață și ținea s-o găsească acasă; și totuși el își făcea de lucru și parcă ar fi dorit în fundul inimii lui ca să vie prea târziu la casa ei.

Așa a și fost: portița era încuiată.

S-a dus cu inima încleștată la pod, unde știa c-ar putea s-o găsească. Nu era nici aici. El o vedea însă din jos de pod, la depărtare de câteva sute de pași, unde oamenii încărcau lemne pe plute, dar nu s-a dus la ea. De ce să meargă? Tot era mai bine, mai ușor, mai firesc să vorbească mai nainte cu Persida.

A plătit dar omului pe care l-a găsit acolo creițarii și a trecut podul. Iar acum îi venea să se întoarcă iar înapoi la Buteni. Trecuseră opt ceasuri. Cum putea el să sune acum, la un timp atât de nepotrivit. Era peste putință să i se dea voie de a vorbi cu dânsa.

El își luă inima în dinți și sună.
— Ce doriți? îl întrebă sora bătrână, înaltă și slabă, care se ivi în ușă.

— Aș putea, vă rog, să vorbesc cu domnișoara Persida Bârzovanu? întrebă el.

— Domnule, acum nu se poate, îi răspunse sora. Și, adause ea, nici nu știu cine sunteți d-voastră.

El scoase din portofelul său un bilet de vizită și i-l dete.
— Să spuneți, îi zise, domnișoarei c-o rog să mă vestească dacă și când voi putea s-o văd.

Sora îl pofti să se așeze și să aștepte, apoi încuie ușa și se depărtă. Persida se afla în bucătărie. Ea nu venise la mănăstire cu gândul de a rămânea aici, dar a găsit-o pe maica Aegidia făcând proviziune de compoturi pentru iarnă și era peste putință să nu pună șorțul ca să-i dea ajutor. Seara apoi, când era vorba să se întoarcă acasă, îi era foarte greu să plece. Se simțea atât de bine aici, unde a crescut și unde toate o potoleau și-i dădeau tărie.

A iubit totdeauna pe maica Aegidia, dar încă nu știuse c-o iubește: acum ar fi voit să șadă la picioarele ei și să-i sărute mâinile. Nu mai era cum a fost, și parcă se lumina toată mănăstirea când ochii lor se întâlneau.

„O adevărată minune”, așa zicea maica Aegidia în gândul ei. Se potolise neastâmpărul copilăresc și năvălnicia adeseori sălbatică, și fata ei era așezată, înțeleaptă și duioasă, un adevărat giuvaier de femeie. De aceea nici nu mai putea să-i vorbească în felul de mai-nainte și Persida se simțea înălțată în gândul ei când vedea că o ia parcă i-ar fi soră ori prietenă.

Sâmbătă seara au stat până spre miezul nopții deștepte și au vorbit despre toate, afară de un singur lucru. De ce să vorbească și despre acesta? Ea știa cum gândește maica Aegidia, și mai ales aici, între zidurile mănăstirii și sub ochii maichii Aegidiei, nu putea nici dânsa să gândească altfel. Era de sine înțeles că nimic nu e mai presus de dorința părinților, mai ales când ei trăiesc, ca Mara, numai pentru copiii lor.

Și totuși Persida tresări cuprinsă de un fel de spaimă când citi numele: Pavel Codreanu.

— Ce e? întrebă maica Aegidia cu o asprime care reamintea timpurile trecute.

— Domnul acesta, răspunse Persida dându-i biletul, e un absolvent de teologie, pe care îl cunoaștem din Arad.

— Dar tu știi...
— Trebuie să-l văd, o întrerupse Persida, altfel s-ar mâhni mama. Obrajii călugăriței se roșiră. Îi era parcă se dărâmă casa în capul ei. Grozav gând! Încă un suflet pierdut! Cea mai iubită dintre fetele ei se ducea și ea, ca să-și petreacă viața în ticăloșie omenească.

— Du-te, fata mea! grăi dânsa cu blândețe umilită. Dacă e dorința mumei tale, trebuie să-l vezi chiar acum.

Persida-și dezlegă șorțul, sărută mâna maichii Aegidiei, apoi se depărtă ducându-și șorțul în mâna stângă, ca să-l atârne la locul lui și să meargă-n sala de așteptare.

Îi era însă greu să meargă așa, fără de veste, și ar fi voit să-și mai facă timp de răzgândire.

„Nu! își zise peste puțin, ridicându-și capul. Să văd ce voiește.” La ușa sălii de așteptare iar se opri și stete pe gânduri.
— Te rog să ne lași singuri, grăi întorcându-se spre sora ce-o însoțise și era datoare să stea și dânsa-n sală în vreme ce Persida vorbea cu tânărul.

Sora se plecă umilită.
— Aceasta eu nu pot s-o fac! răspunse ea. Știi prea bine că n-aș putea s-o fac fără ca să-mi mărturisesc păcatul, și știi și pedeapsa.

Persida-i apucă mâna și se uită stăruitor în ochii ei.
— Te rog să suferi pedeapsa, căci Dumnezeu îți va ierta alte păcate în schimbul ei. Te rog, zise ea, căci n-ar fi cu putință să vorbim deschis dacă n-am fi singuri!

Sora-și plecă mai umilită capul și-i făcu semn să se ducă. Codreanu se cutremură și sări-n picioare când Persida se ivi voioasă-n ușă.

— Așa-i că te miri? zise el mergând spre dânsa.
— Nu, răspunse ea întinzându-i mâna. Văzând biletul d-tale, mi-am închipuit numaidecât c-ai fost pe la mama și ea te-a trimis aici.

— N-am văzut-o, grăi el. Am căutat-o, ce-i drept, dar n-am găsit-o nici acasă, nici la pod. Am aflat însă ieri seară că ești aici, și am venit.

— Așa! zise ea, oarecum ușurată. Carevasăzică, nu ai vorbit cu mama.

— Nu încă!Ea-l pofti să se așeze, se așeză și ea, apoi rămaseră câtva timp strâmtorați: el nu știa cum să înceapă, iară ea aștepta să vadă ce vrea el.

— Am fost foarte mirat când am aflat că ai plecat de la Arad, începu el în cele din urmă.

Persida zâmbi, stete puțin pe gânduri, apoi obrajii i se umplură de sânge.

Era hotărâtă să-i spună fără de înconjur cum s-au petrecut lucrurile, de ea s-a hotărât deodată să plece: așa trebuia să facă, și ea nu putea să facă decât cum trebuie. Acum însă, când se afla față în față cu el, ea nu putea — nu! — mai bine moartă!

Gândul omenesc străbate într-o singură clipă și timpul, și depărtările, și acum, în clipa aceasta, ea vedea în gândul ei toate cele petrecute și-l vedea și pe el umblând răzleț prin lume, ajuns din om neom, nenorocit fără de vina lui. Se împăcase cu gândul că ea nu poate să-l ajute și că nu le rămâne amândurora decât să uite cele petrecute, care nu erau, la urma urmelor, decât o nebunie de tinerețe. Îi era însă rușine c-a crezut că poate să-l mai și batjocorească spunând altui bărbat ceea ce numai ei amândoi știau.

— Mi s-a urât de învălmășeala și de zgomotul lumii, îi răspunse ea, și mi-a venit dorul de liniștea acestei case!

— Și ai să rămâi aici, se înțelege, zise el râzând. Ea stătu puțin pe gânduri, și sufletul parcă i se înălța.
— D-ta râzi, grăi dânsa; nu trebuie însă să scapi din vedere că eu aici am crescut și că sunt femeie. D-voastre, bărbații, vă avântați cu inimă îndrăzneață în toiul lumii și totuși nu o dată sunteți cuprinși de dorul singurătății; dar noi, femeile, care numai rezemate de alții putem să trecem prin lume?

Codreanu iar zâmbi.
— D-ta n-ai decât să vrei pentru ca să-ți găsești reazem, zise el.
— Știu, întâmpină ea tot zâmbind cu ironie. Sunt tânără, frumoasă și deșteaptă: nu-mi mai lipsește decât inima ușoară pentru ca să-mi iau avânt. Eu mă înspăimânt însă când mă gândesc la mulțimea datoriilor pe care le iau asupra mea când ies de aici, și sunt cuprinsă adeseori de simțământul că nu pot să le împlinesc pe toate.

— Dar, zise el, datorii avem cu toții.
— Și foarte rar avem și mulțumirea de a le împlini, îl întrerupse ea.
— Aș! zise el. Dar atunci cei mai mulți dintre noi s-ar fi simțit foarte nenorociți.

— Nu, zise ea; suntem, dar nu ne simțim, fiindcă omul se deprinde cu toate. Închipuiește-ți că eu nu rămân aici. N-aș putea să stau așa... fată mare. Ar trebui să mă mărit. Să zicem că-mi găsesc un soț mai presus de toate așteptările mele. De unde pot eu să știu dacă nu voi prinde mai târziu slăbiciune pentru altul? Ce fac atunci? Sunt ori nu datoare să-i mărturisesc soțului meu adevărul?

— Da! zise el cu toată hotărârea.
— Dar dacă aș fi avut mai nainte slăbiciune pentru altul? urmă ea, tot sunt datoare să-i mărturisesc adevărul?

El tresări.
— Da! zise iar, însă de astă dată cam cu jumătate de gură.

— Și-o să se bucure dânsul?
— Nu tocmai.
— Atunci, grăi dânsa râzând, e parcă mai cuminte să nu-mi fac datoria. De ce să-i spun când îl mâhnesc prin aceasta? Am să mă deprind încetul cu încetul cu gândul că datoria mea e să tac, să fiu fățarnică și să-mi fac de-a sila celelalte datorii... pe cât le pot. Urâtă viață!

El se uită nedumerit în fața ei.
— Bine, domnișoară, zise el strâmtorat, dar d-ta tot n-ai putea să rămâi aici.

— De ce nu?
— Fiindcă nu e cu putință.
— De ce să nu fie cu putință?
— Pentru că ești, dacă nu mă înșel, ortodoxă.
— Să trecem peste aceasta, grăi dânsa așezată. Când e vorba de viață și de moarte, nu ne mai uităm la asemenea lucruri mici. Oameni suntem, la urma urmelor, cu toții, și Dumnezeu e unul și același pentru toți.

— Eu tot nu cred că ai să rămâi aici, zise el iar în glumă.
— Nici eu nu cred, răspunse ea. Voiesc numai să zic că cel puțin acum nu e pentru mine gând mai ademenitor decât să rămân aici, și m-aș simți foarte nenorocită dac-aș fi nevoită să plec. Mă simt atât de bine aici, și mai am încă timp destul pentru zbuciumările vieții.

Codreanu începu să tremure.
— Carevasăzică, grăi dânsul cu glas înăbușit, ești hotărâtă să rămâi aici?

— Nu, răspunse ea, eu n-am nici o hotărâre, și dacă mama astăzi va zice să ies, voi ieși mâine. Răspund numai la întrebarea pe care mi-ai pus-o râzând. M-aș simți nenorocită dac-ar trebui să ies acum. Peste un an, peste doi — nimeni nu știe ce are să simtă — voi ieși cu inima ușoară; acum mi-ar fi foarte greu!

Codreanu o înțelegea deplin și nu mai știa ce să-i zică, ci se uita numai cu ochii țintă la un colț al odăii.

— Și dacă eu te-aș ruga? întrebă el sfios și cam cu jumătate de gură.

Ea se ridică și rămase stând dreaptă și cu ochii în jos.
— D-ta știi că țiu mult la d-ta și n-aș putea să zic nu! răspunse ea încet. Dar ții și d-ta la mine și nu ești în stare să-mi faci silă. Mai târziu! Nu-i așa?

— Da! răspunse el ridicându-se.
— Îți mulțumesc, grăi dânsa întinzându-i mâna.
El apucă mâna și o sărută.
— Ai să mai treci pe la mama? întrebă ea.
— Nu! răspunse el hotărât.
— Îți mulțumesc, grăi iar dânsa, și la revedere!
El îi sărută încă o dată mâna, apoi dânsa se retrase și peste puțin intră sora bătrână, înaltă și slabă, ca să descuie ușa pe care avea să plece Codreanu.

▲ Începutul paginii.