Maramureș brand cultural/Muzeul etnografic Sighetu Marmației. Muzeul Satului Maramureșean

←Arta culinară tradițională. Bucătăria maramureșeană

Maramureș brand cultural de Dorin Ștef Muzeul etnografic Sighetu Marmației

Muzeul de Etnografie și Artă Populară Baia Mare→

Complexe muzeale etnografice

Până la începutul secolului al XX-lea, universul etnografic și folcloric de tip tradițional era parte integrantă a stilului de viață a maramureșenilor. Sub presiunea unor evenimente istorice care s-au desfășurat în cascadă, satul românesc a fost supus unor prefaceri semnificative. Astfel, elementele tradiționalismului au intrat într-un malaxor al degradării ireversibile.

În acest context, și-au făcut apariția „recuperatorii” - acei pionieri ai conservării cât mai fidele a unor mostre autentice de cultură populară. Culegătorii de folclor au început să colinde satele (cu timiditate în ultimele decenii ale sec. al XIX-lea și cu mare râvnă, la începutul secolului al XX-lea) și să adune - pe cilindri de ceară ai fonografului și pelicule fotografice, mai apoi pe benzi magnetice - producții de literatură, muzică și coregrafie populară.

Din rândul acestora s-au desprins etnografii, care au încropit primele colecții particulare de relicve ale culturii materiale. Au urmat (în prima jumătate a secolului al XX-lea, dar mai cu seamă în deceniile 6 și 7) campanii de teren pentru cercetarea sistematică și științifică a elementelor ce compun universul material, tradițional al satului.

Ca urmare a acestor acțiuni, s-au pus bazele primelor expoziții etnografice cu caracter permanent (în anii 70), în Sighetu Marmației și Baia Mare. S-a socotit însă că această recuperare a unor obiecte din spațiul casnic, tradițional este minoră, în raport cu patrimoniul etnografic (încă) existent în mediul său natural. Motiv pentru care s-au achiziționat gospodării întregi (case, anexe, garduri, porți, fântâni, până și biserici de lemn) și s-au reasamblat în spații delimitate, inaugurându-se (în anii 80) două „rezervații de monumente de arhitectură țărănească”, în cele două municipii ale județului.

Anual, muzeele sunt vizitate de sute și mii de turiști străini, cu o fascinație și uimire nedisimulată, cu atât mai mult cu cât istoria și cultura țărilor din care provin cei mai mulți nu le-a permis șansa conservării unui număr atât de mare de exponate cu vechime seculară.

Muzeul Etnografic al Maramureșului Istoric. Sighetu Marmației

Istoric. Primul muzeu sighetean s-a înființat în 1899. Se redeschide apoi în 1926, incluzând mai multe secții. O parte din colecții s-a pierdut însă în timpul războiului. În 1954, se reînființează sub conducerea lui Francisc Nistor. Obiectele achiziționate în campaniile de teren vor constitui nucleul actualului muzeu. La 1 martie 1957, muzeul se redeschide pentru public cu o expoziție eterogenă, care va funcționa până în anul 1967. După patru ani, muzeul se reorganizează pe secții, iar la 26 decembrie 1971 se deschide expoziția etnografică, într-o clădire din centrul orașului (str. Bogdan Vodă).

Colecții. Expoziția funcționează în săli dispuse în circuit deschis și este structurată pe principalele categorii de cultură populară. În primele săli, sunt prezentate ocupațiile primare - culesul din natură, vânătoarea, pescuitul, albinăritul. Apoi, ocupațiile principale, de tip agropastoral, respectiv butinăritul (lucrul la pădure) și plutăritul. Inventarul uneltelor agricole cuprinde pluguri, grape de lemn, furci, greble, vase pentru păstratul semințelor, pive pentru zdrobitul semințelor, prese de ulei cu șurub etc. Pentru a ilustra păstoritul și creșterea animalelor, expoziția prezintă inventarul unei stâne: vase de lemn pentru mulsul oilor și prepararea brânzeturilor, linguri, jintălău (pentru bătutul laptelui), cofe, bărbânțe etc. O sală cuprinde uneltele folosite de femei în industria casnică textilă: melița pentru cânepă și in, hrebdinca (pentru pieptănatul lânii), furca de tors, fuse simple și cu zurgălăi, teara (războiul de țesut) etc.

Mobilierul țărănesc specific zonei este grupat într-o sală distinctă: lăzi de zestre, dulăpioare pentru vase, linguri, blidare, scaune, lavițe, leagănul, patul tradițional etc. Nu lipsesc nici elementele de arhitectură populară recuperate de la casele vechi: ancadramente de uși și ferestre, stâlpi de prispă, uși de șură și stâlpi de fântână, fragmente de gard din nuiele etc.

În două săli sunt expuse textile de interior: ștergare, fețe de masă, șterguri de rudă, cergi și covoare, țesute cu motive geometrice, vopsite cu coloranți naturali, respectiv obiecte de port popular. Ultima sală este rezervată ceramicii de Săcel. La parter sunt expuse icoane pe sticlă (Centrul Nicula) și icoane pe lemn (sec. XVI-XVIII), precum și sculpturi în lemn, recuperate de la vechile troițe de hotar.

Muzeul Satului Maramureșean. Activitatea de colecționare a exponatelor a început în 1972 (prin formularea tematicii de organizare de către Mihai Dăncuș). Muzeul a fost inaugurat la 30 mai 1981, cu ocazia sărbătoririi Zilei Internaționale a Muzeelor, pe dealul Doboieș. Organizare. Muzeul se constituie ca o rezervație de arhitectură țărănească, prin recrerea unui sat cu specific zonal, care a evoluat de la cel de tip „risipit” la unul de tip „adunat”. Toate ulițele și potecile converg spre centrul satului, unde este amplasată biserica. Casele și gospodăriile conservate sunt grupate pe principalele subzone ale Maramureșului istoric: Cosău-Mara și Iza Inferioară până la Strâmtura, Iza Mijlocie, Vișeu-Borșa, subzona Tisei și bazinul Ruscova.

Exponate. Biserica este cea mai veche construcție conservată în muzeu. Aceasta datează din secolul al XVI-lea și a fost adusă din localitatea Oncești (Vadu Izei). Casa Ilea din Călinești (Valea Cosăului) este datată la finele secolului al XIX-lea. Planul cuprinde tinda împărțită în două și camera mare. Se remarcă frumusețea prispei și a stâlpilor cu arcade din lemn de brad, care înconjoară casa pe ambele laturi. Casa Marinca din Comârzana (Valea Cosăului) este construită din bârne rotunde de brad, cu șatră și datează din 1785 (conform unei inscripții chirilice). Familia Marinca apare atestată în documente cu ranguri nobiliare din 1593. Casa Țiplea din Ferești datează din secolul al XVIII-lea. Este construită din lemn de stejar masiv, iar bârnele din pereți sunt de dimensiuni impresionante. Sistemul de închidere este în „cheutoare românească”.