Maramureșul între tradiție și inovație/Pledoarii

 

Maramureșul în pericol?!?

Dr. Mihai Dăncuș

„Civilizația noastră populară devine arhiva nescrisă a poporului românesc în perioada pentru care lipsesc izvoarele scrise”. (Romulus Vuia)

Maramureșul este una din zonele care a păstrat vechi tradiții, o foarte interesantă cultură populară care este rezultatul unei îndelungi și frământate experiențe din zbuciumata sa istorie.

Pe plan național și european, Maramureșul s-a făcut cunoscut în special prin valorile culturii populare materiale și spirituale încă din perioada interbelică, dar în mod deosebit în a doua parte a sec. al XX-lea, când a intrat în atenția cercetătorilor și specialiștilor în valorificarea muzeologică și scenică a ceea ce definește sub raport cultural populația acestei zone.

Marile muzee naționale, cum sunt Muzeul Național al Satului din București, Muzeul Viticulturii și Pomiculturii din Golești, Muzeul Agriculturii din Slobozia, Muzeul Civilizației Populare Astra Sibiu, Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca ș.a. au transferat monumente de arhitectură și tehnică populară, complexe întregi de gospodării tradiționale, le-au restaurat și conservat în cadrul acestor instituții patrimoniale pentru a pune în valoare contribuția Maramureșului la ceea ce înseamnă patrimoniul nostru național și universal.

Obiecte etnografice din Maramureș reprezintă cultura și civilizația românească în mari muzee europene ca Muzeul Omului și Muzeul de Arte și Tradiții Populare din Paris, Muzeul Național din Basel - Elveția, Muzeul Măștilor și Carnavalului din Binche - Belgia, dar și muzee din Anglia, Ungaria, Ucraina, precum și din Statele Unite ale Americii.

Institutele academice de cercetări, ne referim la Institutul de Etnografie și Folclor din cadrul Academiei Române din București, dar și Filiala Academiei din Cluj-Napoca și alte prestigioase instituții academice și universitare, personalități marcante ale științelor etnologice din România, dar și din SUA (prof. dr. Gail Kligman - UCLA California), prof. dr. Joel Marrant din Oregon, prof. dr. Claude Karnsouh de la CNRS Franța, marele etnolog francez Jean Cuisenier, prof. dr. Paul Stahl, Danielle Masson, dr. Parik Weisbecker (Franța), dr. Michael Hichkoch de la British Museum - Londra, dr. John Nandriș de la Institutul Regal de Arheologie Londra sau Miya Kosei din Japonia și mulți alții, care au cercetat patrimoniul material și imaterial al zonei, au publicat cărți și albume la marile edituri ale lumii. Deducem firesc din cele de mai sus că la diferite nivele s-au stocat, conservat cantități imense de informații despre viața spirituală, socială, religioasă a satului maramureșean, s-au prezervat și în muzee exemplare de mare valoare ale arhitecturii și tehnicii populare, ale meșteșugurilor artistice specifice, piese de port și țesături, obiect de uz casnic și gospodăresc, obiecte de ceramică, lemn, metal, iconografe pe lemn și pe sticlă etc., adică întregul univers al culturii populare materiale și spirituale care s-a creat în acest spațiu românesc central european.

S-au tipărit mii de cărți de culegeri de folclor, albume de fotografii, institutele specializate au înregistrat pe bandă sonoră și pelicula de film, tradițiile noastre pe varii domenii. Deci, iată că putem spune că am salvat de la dispariție acest imens, superb și extrem de valoros tezaur de cultură. Problema pe care trebuie să o punem, și-o punem imperios este ce, și care, și câte, și cât din toate aceste elemente de cultură care dau identitate zonei în raport cu celelalte zone și în ultimă instanță identitate națională în raport cu celelalte națiuni se preiau și rămân în viața modernă de așa manieră ca atunci când cineva trece prin zonă să știe că este în Maramureș, respectiv în România.

Cântecele și dansurile noastre populare, obiceiurile din ciclul familiei dar și cele de peste an, în general folclorul, s-au valorificat mai mult sau mai puțin bine - scenic, prin formațiile culturale și au dus mesajul culturii noastre populare în marile centre culturale europene, pe continentele asiatic și american.

Ce s-a întâmplat cu Maramureșul?! Nu putem vorbi despre satul maramureșean și valorile sale tradiționale și moderne fără a încerca o înțelegere cât mai reală a schimbărilor politice petrecute în această periodă și ne referim la anii de după Al Doilea Război Mondial, ani care au determinat schimbări radicale în viața satelor, în viața comunităților, a oamenilor, cu consecințe nefaste în privința pervertirii adevăratelor valori și, mai grav, a mentalității individuale și colective. În această perioadă, și ne referim la „perioada comunistă”, prin mijloace specifice, satul a fost lovit în componentele sale fundamentale, în structura sa. S-a încercat și, în mare măsură, s-a reușit spargerea vechilor structuri, care a avut consecințe dureroase ducând la dezagregarea și disoluția valorilor tradiționale ale satului.

O privire atentă asupra perioadei ne relevă două segmente distincte, fiecare din acestea fiind puse sub semnul unor dictatori și ambele ale unei dictaturi: „dictatura proletariatului”. Perioada până în anul 1965 o putem numi „dictatura dejistă” (asociind-o cu dictatura stalinistă) și, următoarea, „dictatura ceaușistă”, care a durat până în anul 1989. Perioada între anii 1945-1965 a fost hotărâtoare pentru destinul comunităților rurale maramureșene din perspectiva păstrării tradițiilor, a specificului zonal. Totul s-a întâmplat sub ocupația sovietică cu toate consecințele ei: comunizarea / colectivizarea forțată a satelor, introducerea și încercarea de validare a conceptului de „nouă tradiție”, abolirea monarhiei, marea naționalizare, reforma învățământului și preluarea modelului sovietic, desființarea fundațiilor și asociațiilor culturale, desființarea prin lege a Bisericii Naționale Greco-Catolice și manipularea Bisericii Ortodoxe Române, arestarea și distrugerea elitelor culturale, politice, ecleziale, militare, dar și marea masă de țărani mijlocași și înstăriți, dascălii și preoții satelor care au avut rolul primordial în păstrarea și cultivarea, în plan superior, a valorilor noastre naționale.

În încercarea de a găsi un răspuns la întrebarea „Ce s-a întâmplat cu satele Maramureșului?!?”, nu putem să omitem perspectiva istorică, a istoriei recente, deoarece în această perioadă s-a produs „marea ruptură”. Să revenim. Regimul instalat după 1945 își creează instituții proprii prin care să-și pună în aplicare doctrina comunistă acționând în special asupra conștiinței individului, asupra concepției filosofice despre lume și viață, propagând ateismul, materialismul dialectic și istoric. Presa scrisă, radioul, mai târziu televiziunea, dar și școala, casele județene de creație, muzeele, căminele culturale sătești, casele de cultură de la orașe, toate acestea și alte instituții erau chemate să propage noua doctrină care, desigur, va avea efecte distructive intrând în conflict total cu satul tradițional, cu valorile lui. Lupta a fost acerbă. S-a reușit să se „spargă” vechile structuri tradiționale care funcționau la nivelul comunităților rurale pe baza unor legi nescrise, dar valabile de multe secole, dar nu s-a reușit în aproape o jumătate de secol să se creeze altele noi, pe baza noilor doctrine și care să fie funcționale.

Pentru Maramureș, desființarea județului cu centrul la Sighet a dus la neglijarea zonei, la disoluția valorilor specifice, la condamnarea rămânerii în sărăcie.

A doua perioadă a fost cea a „dictaturii ceaușiste” (1965 - 1989). Aceasta, în opoziție cu prima, a culminat cu impunerea „naționalismului comunist”. Satul a intrat într-o degringoladă și disoluție totală: navetismul, dislocările de populații, exodul spre orașele ce se industrializează forțat, „țăranii muncitori”, etc. Trecerea de la „internaționalism” la „naționalism”, cu exagerările ce s-au făcut a avut consecințe nefaste asupra societății.

În sfârșit, etapa a treia, cea de după Revoluția din decembrie 1989, a adus haosul, debandada, imposibilitatea de a mai „controla” într-un fel distrugerile incomensurabile ce s-au produs, în special, în ce privește patrimoniul material. Sub ochii noștri, într-un timp extrem de scurt, s-a întâmplat și se continuă o mare dramă, o tragedie în toate satele românești: au dispărut construcțiile din lemn multiseculare, arhitectura tradițională, tot ce a însemnat casa ca element de cultură și civilizație definitoriu pentru un popor. Au apărut în schimb construcții hibride, preluate ca model din diverse zone ale țării și ale Europei care, plantate în acest spațiu geografic unic, nu se potrivesc, nu intră în armonie cu sfânta natură înconjurătoare. S-a produs un dezechilibru între natură și cultură.

Arhitectura tradițională s-a creat de-a lungul sutelor și sutelor de ani, poate chiar a mileniilor și era o emanație a unei armonii ce sălășluia înlăuntrul oamenilor. Nu numai țăranii și/sau urmașii acestora au căzut în această greșeală. Din păcate, și preoții, din entuziasm și dorința de afirmare, au preluat modele de construcții bisericești din alte zone geografice și culturale, care intră în contradicție cu natura Maramureșului.

Nu putem avea pretenția de a obliga oamenii să trăiască în construcții depășite de nivelul de confort al timpului în care trăim. Dar o conlucrare între comanditar și arhitect sunt sigur că ar oferi surprize plăcute pentru toți. Din păcate, s-a scăpat de sub control acest fenomen de disoluție/distrugere a tot ce era vechi și valoros. Diriguitorii locali, județeni, în dorința lor de înnoire a țării, au lăsat să se distrugă valorile noastre naționale cele mai sfinte. Drama nu este numai în privința arhitecturii satelor. Ea se extinde asupra a tot ce incumbă specificul local, zonal. Rar mai vezi, ici-colo, câte un bătrân îmbrăcat în costum popular. Parcă ar exista un sentiment de dispreț față de valorile tradiționale, în timp ce alte popoare și le caută, le cultivă și le etalează cu mândrie.

Migrația maramureșenilor înspre „alte zări” nu este un fenomen nou. Fiind o zonă populată, cu resurse puține, oamenii de aici și-au căutat de lucru aiurea. Amintesc aici studiul etnologului Florea Bobu-Florescu, făcut în perioada interbelică pe această problemă. Este de notorietate lucrarea cu referire la „secerătorul de la Cuhea” care mergea anual „la seceră” în Ardeal, Banat...

Mai târziu au mers la lucru la CAP-uri, IAS-uri, pe „marile șantiere ale construcției socialiste”, de unde veneau numai la marile sărbători. Dar legile nescrise ale satului, ale comunității, guvernau, îi țineau legați de tradiție. Astăzi, ele nu mai funcționează. S-a părăsit totul cu o rapiditate incredibilă.

Maramureșul este în pericol?! Da, este în mare pericol! Pericolul constă în pierderea identității. Având posibilitatea de a ieși peste hotare, banii câștigați au fost investiți acasă în case uriașe, fără nicio noimă, într-o concurență absurdă (care-și face casă mai mare, mai colorată), fenomen ce a cuprins marea majoritate a oamenilor, chiar și a unor preoți cu ambiții aberante („cea mai mare”, „cea mai înaltă” biserică din Europa etc). Este o adevărată isterie ce a cuprins oamenii satelor. Este imperios necesar să se acționeze pe toate căile spre a determina oamenii să intre în normalitate.

Un front comun al arhitecților, sociologilor, etnologilor, dascălilor, oamenilor de cultură în general, al preoților, al jurnaliștilor trebuie să se constituie și să acționeze. Considerăm că este necesară și o cercetare interdisciplinară în câteva comunități luate ca eșantion, iar concluziile să fie formulate în sinteze care să ajungă pe masa decidenților politici și administrativi.

Cultura populară, cu cele două componente, cea materială și cea spirituală, se constituie în documente, în dovezi etnologice privind originea și continuitatea poporului român în acest spațiu european. Aceste dovezi etnografice incorporează un limbaj care odată gramaticalizat ne permite să-l „citim”, să-l înțelegem, să descoperim mesajele transmise peste secole și milenii. Decodificarea mesajelor transmise prin cultura populară ne aduce argumente în a ne defini, a ști cine suntem în această lume.

În timp ce scriam aceste gânduri mi-a venit în minte ce spunea marele savant Romulus Vuia despre casă: „Casa este adăpostul în care se nasc, trăiesc și mor generații, din a căror succesiune continuă se încheagă viața milenară a unui neam. Ea a fost adăpostul și mărturia continuă a vieții familiale și economice a păturii rurale; ea constituie, prin urmare, capitolul cel mai însemnat din studiul civilizației noastre populare. Fiecare casă țărănească este un mic muzeu popular, în care fiecare obiect, ca și fiecare numire a lui, prezintă o mărturie din evoluția vieții și civilizației neamului nostru". (R. Vuia, Satul românesc din Transilvania și Banat. Studiu antropogeografic și etnografic, Cluj, 1945, p. 6)

Casa la care se referea marele savant aproape că nu mai axistă. Este bine conservată în muzee. Acolo unde se mai păstrează, ici-colo, va trebui să găsim urgent soluții să le păstrăm spre a-și împlini misiunea de dovezi / mărturii etnografice. Omul mileniului în care am intrat nu mai poate trăi în aceste case, dar arhitecții vor găsi soluția de adecvare a celor existente la necesitățile de azi și de a construi modele de inspirat din arhitectura tradițională și care să fie preluate în satele zonei, spre a păstra identitatea Maramureșului.

Maramureșul trebuie trebuie impus pentru a se găsi pe lista UNESCO a moștenirii culturale a umanității. Este datoria noastră, a tuturor, pentru a face acest demers lăsând la o parte disputele. Trebuie implicați factorii politici, administrativi (guvern) și desigur Academia Română cu toate instituțiile ei. Este o datorie sfântă.

Casa și gospodăria țărănească din Maramureș

Până la mijlocul secolului al XX-lea, toate construcțiile din satele Maramureșului erau din lemn și se păstrau în proporție mare cele din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, cu tot ce incubă.

Casa, poarta, grajdul, șura, cumpăna de la fântână, gardul și uneltele agricole (plugul, grapa, tileguța), mobilierul tradițional și inventarul gospodăresc, căruțele, săniile, morile, pivele, uleinițele și, nu în ultimul rând, biserica, cu tot inventarul ei, erau confecționate din lemn. Se poate vorbi în Maramureș de o adevărată cultură și civilizație a lemnului care poate fi așezată cu cinste alături de marile culturi și civilizații ale „marmurei și granitului”. Multitudinea și valoarea construcțiilor din lemn se explică prin bogăția în lemn a zonei, dar și prin talentul și ingeniozitatea tehnică a oamenilor.

În zonă se păstrează construcții din lemn încă din Evul Mediu - bisericile maramureșene (Ieud, Sârbi, Apșa de Jos, Budești ș.a.), case și cruci de hotar (vezi colecțiile Muzeului din Sighetu Marmației, dar și din București, Cluj).

Dovezi ale vechimii construcțiilor sunt și inscripțiile de pe ancadramentele ușilor de intrare de la unele biserici și case, dar și elementele decorative săpate cu dalta, care exprimă, într-un limbaj criptic, mesaje ce vin din timpuri imemorabile.

Satele se schimbă într-un ritm alert. Din păcate, construcțiile vechi din lemn sunt pe cale de disparție. Acum se apelează la materiale moderne: beton, cărămidă, metal, sticlă. Rar se mai construiește ceva din lemn. De obicei, se construiesc din lemn etajele la unele case noi, elatând "șatra" (prispa) cu stâlpi și arcade, totul frumos sculptat în lemn de stejar. Ceea ce s-a preluat din tradiție și se continuă în forme noi sunt porțile maramureșene sculptate având o arhitectură monumentală. Aceste porți, renumite în toată lumea, se constituie și ca mărci de identitate culturală locală și zonală inconfundabile.

O mențiune specială pentru porțile monumentale o merită satele de pe Valea Izei, până în Bârsana și satele de pe Valea Marei și Cosăului. (...)

Casa țăranului din Maramureș poartă amprenta timpului peste care a trecut și la care a rezistat, rămânând un simbol al statorniciei. Casa este dovada importanței de care s-a bucurat întotdeauna din partea oamenilor locului, a frumuseții lor sufletești și a mediului natural care o înconjoară. În Maramureș, arhitectura construcțiilor este într-o armonie perfectă cu peisajul, formând o simbioză între om, creațiile sale și mediul natural. Dacă nu întodeauna casa a dominat gospodăria prin dimensiunea ei (grajdul cu șura, fiind de multe ori mai mari), aceasta s-a impus totuși prin linia arhitectonică, prin decorul specific.

Șura cu grajdul este expresia economiei locale. Este o construcție simplă sau complexă, în funcție de situația economică a gospodarului. Se compune din grajdul pentru vaci, șura pentru furaje și, dacă este cazul, i se completează cu grajdul cailor, al boilor, junincilor și vițeilor. Uneori, la acestea se adaugă cotețele porcilor. Construcțiile sunt din lemn de stejar, brad sau molid (astăzi se zidesc din cărămidă, mult mai spațioase și sunt dotate cu electricitate, apă curentă etc.).

Casele tradiționale erau așezate pe un „mur” de piatră de carieră sau bolovani rotunzi de râu. Tălpile de stejar erau masive, peste acestea se ridicau pereții din bârne, în sistem „blockbau”, iar la colțuri, bârnele erau prinse în "chetoare românească", la casele mai vechi și/sau "chetoare nemțească", la cele mai noi.

Acoperișul, la toate construcțiile de lemn, dar mai nou și la cele din cărămidă, se face în patru ape. În primele decenii ale secolului al XX-lea, în multe din satele Maramureșului mai existau case acoperite cu paie. În câțiva ani, au dispărut, generalizându-se acoperișul cu dranițe. Astăzi, toate sunt acoperite cu azbociment, țiglă, tablă. Podul grajdului este mare și devine depozit de fân.

Șura care comunică direct cu podul, pe lângă faptul că permite hrănirea animalelor direct, în grajdurile laterale, prin "obloane", este și locul unde se păstreză diverse unelte: greble, furci, pluguri, grape, juguri, anexele de la căruță, dar și căzile cu monturi pentru fermentat, necesare la prepararea țuicii. Cotețele pentru porci, pentru păsări, viței, completează gospodăria țărănească.

Opusă grajdului, în imediata apropiere a casei, este „coleșna” pentru lemne de foc. Tot aici se adăpostește și căruța și multe unelte agricole. Coleșna diferă de celelalte construcții din gospodărie. Are închisă doar partea din spate și, uneori, părțile laterale. Este structurată pe patru stâlpi, doi în față, mai înalți, și doi în spate, mai scurți. În satele din subzona Izei mijlocii, dar și cele de la poalele Pietrosului, în curtea țăranului găsim frecvent și "șura pentru îmblătit" (treieratul cerealelor cu îmblăciul).

Tot pe partea unde este coleșna, în multe gospodării tradiționale se găsea "cămara în curte" sau "afară". Aici se păstrau hainele și alimentele. Se pare că această "cămară afară" era și o marcă socială (o aveau numai familiile nobile). Ca o particularitate a cămării maramureșene este că aceasta seamănă cu o casă (de dimensiuni mici), dar fațada și ușa sunt plasate pe axul longitudinal, coama acoperișului fiind perpendiculară pe fațadă și nu paralelă, ca la case. Astăzi este în dispariție. Construcțiile noi au spații prevăzute pentru depozitare.

Nelipsite în gospodăriile țărănești sunt fântânile. Tipice pentru zonă sunt fântânile cu cumpănă, în perioada interbelică răspândindu-se și cele cu roată și lanț. De obicei, sunt plasate în grădinița florilor, având atașat un „valău", care ajunge în ocol pentru a adăpa vitele.

În gospodării se mai găsesc (sporadic) stupi pentru albine, de forme diferite, adaptate acestei îndeletniciri.

Tot în grădină, lângă casă sau în fața acesteia, lateral, este amplasat "coșarul" pentru porumb, confecționat din nuiele împletite și acoperit cu draniță. În imediata apropiere a grajdului, dar dincolo de gard, în grădină, sunt "șoproanele de fân", construcții specifice zonei, formate dintr-un patul din care se ridică patru stâlpi, pe care glisează acoperișul în patru ape, în funcție de cantitatea de fân depozitată. Demn de relevat în cadrul gospodăriei maramureșene este sistemul de împrejmuire și de despărțire a diferitelor spații cu funcționalități diferite. Există aici o mare varietate de garduri, gărdulețe, gărduțuri, grădiște, porți, portițe, vranițe, lese, prilazuri ș.a. Coexistă în zonă gardurile tradiționale din nuiele (de alun, sânger, răchită, loză) împletite simplu sau artistic ("spice", "în cununi") cu gardurile mai noi confecționate din scândură sau cele de fier forjat; în fundul grădinii este WC-ul.

Vorbind despre casa și gospodăria țărănească, precum și componentele ei, nu trebuie să uităm că fiecare spațiu, cât de mic ar fi, este marcat de prezența omului, care își trăiește viața aici de secole și milenii, după rânduieli proprii, care s-au statornicit în timp și care au căpătat statut de lege.

(Mihai Dăncuș s-a născut la 10 februarie 1942 în Botiza, Maramureș. Este absolvent al Școlii tehnice financiare Baia Mare, specialitatea contabil pentru finanțe, promoția 1961. Absolvent al Facultății de Filosofie, specialitatea Limbă și literatură română, a Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca (1972). În 1999 obține titlul de doctor în filosofie, specializarea folclor, cu teza “Nașterea în tradiția populară maramureșeană”. Între 1969-2011 a fost muzeograf-etnograf la Muzeul Maramureșului din Sighetu Marmației, din 1977 fiind și directorul instituției. Atestatul de muzeograf-etnograf l-a luat cu lucrarea “Tematica muzeului arhitecturii populare maramurenene”. Din 1998 este profesor asociat al Universității Babeș-Bolyai, unde predă cursul de Etnografie, la extensia din Sighetu Marmației, Facultatea de Geografie. Din 2004 este profesor asociat al Universității de Nord Baia Mare, unde predă la Facultatea de Litere și Filosofie, specializarea Etnologie. Este coordonator de lucrări de licență, dizertații de masterat, cooptat în comisii de doctorat la facultățile unde predă sau la alte instituții de învățământ superior. A contribuit la formarea profesională a restauratorilor, conservatorilor și muzeografilor de la muzeul sighetean și a asigurat asistență științifică studenților care au făcut practică în muzeu.)

Considerații privind protejarea patrimoniului cultural material și imaterial

prof. dr Ștefan Mariș,

directorul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș

În tumultul însoțit de vacarmul (deranjant) prilejuit de contextul geo-politic al României și de “marșul triumfător spre capitalism”, se uită mult prea ușor că, dincolo de beneficiile economice, vor exista, în mod sigur, efecte negative la nivelul culturii tradiționale, adevărata marcă identitară a poporului român.

Între specialiștii domeniului au început dezbaterile care încearcă să analizeze acest fenomen. Părerile sunt foarte diferite. Unii vorbesc despre dispariția tradiției sau despre interdicția de a mai performa anumite obiceiuri într-un timp relativ scurt de la aderarea la Uniunea Europeană. Alții cred că acest context geopolitic și economic ar constitui un prilej de selecție a obiceiurilor, din care vor rămâne cele care sunt pe placul Uniunii. Alții vorbesc despre un mers firesc al tradiției, o evoluție normală, un proces în cadrul căruia comunitățile locale vor fi cele care vor hotărî destinul propriilor datini. Pe de altă parte, se mai afirmă că instituțiile de cultură populară vor dispărea, iar manifestările de tipul festivalurilor folclorice și al spectacolelor de folclor nu vor mai fi finanțate și astfel se vor stinge. Sau că (non)valorile europene ni se vor impune în așa măsură încât cultura și valorile noastre nu vor mai putea face față. Se spune că va dispărea civilizația păstorească, o dată cu impunerea anumitor norme producătorilor de produse lactate și carne. Sau, în fine, că vom fi atât de ocupați cu serviciul și cu viața cotidiană, încât nu vom mai avea vreme să mai zăbovim și asupra tradițiilor.

Este important de luat în calcul în acest context și la acest moment al dezbaterilor (și disputelor) un factor esențial: globalizarea. Acest fenomen s-a resimțit din ce în ce mai intens la nivelul culturii, iar efectele lui sunt identificabile în influențele pe care le impune prin preluarea de obiceiuri, simboluri, secvențe ritual-ceremoniale cu totul străine până acum tradiției românești. Nu de mai mic impact este globalizarea pe plan național a tradițiilor, mecanism susținut foarte intens (mai ales) de mass-media, cu o forță de penetrare extrem de mare, neexistând până acum o viziune foarte clară asupra consecințelor pe care le va putea produce într-un orizont de timp mai mare (de ordinul deceniilor de exemplu). Dincolo de aceste dispute și viziuni diferite ale specialiștilor, o întrebare fundamentală se pune înainte de orice acțiune care poate fi imaginată: Cum poate fi conservat patrimoniul cultural imaterial? Cum poate fi salvat patrimoniul material? Sau, altfel formulat, ce trebuie făcut, cum trebuie acționat și în ce direcții pentru a putea tezauriza, proteja și păstra, în memoria activă a grupurilor umane, toate acele creații, alcătuiri și descoperiri ale minții omenești care au dus la apariția și dezvoltarea diversității și specificului culturii, la marcarea identităților de orice tip, începând cu cea etnică, cea națională, cea religioasă, cea socioprofesională etc.

Pentru o analiză atentă și bine fundamentată este necesar, pentru început, să se clarifice sintagma “patrimoniul imaterial”, luându-se în principal ca repere Conferința UNESCO de la Paris (1989) și dezbaterile de la Nordic Institute of Folklore (1986). Astfel, prin patrimoniu imaterial înțelegem acele produse care conțin elemente caracteristice ale moștenirii tradiționale, cu funcție și valoare estetică (rituale și nerituale), produse și păstrate de către o comunitate sau de către indivizi prin care se reflectă dorințele lor specifice și pe care le simt ca expresii ale identității lor.

Formele de exprimare ale culturii imateriale pot fi:

1. Expresii verbale: texte poetice și în proză din toate categoriile, genurile și speciile culturii orale.

2. Expresii muzicale: vocale, instrumentale, combinate.

3. Expresii ale mișcării: dans, joc, teatru popular.

Aceste forme de exprimare intră în categoria creațiilor “intangibile”, spre deosebire de cele “tangibile”.

Formele de expresii ce pot fi incluse în categoria creațiilor “tangibile” ar fi produsele artei populare, pictură, gravură, ceramică, sculptură, podoabele, prelucrarea metalelor, construcțiile, textilele, instrumentele muzicale, diferitele obiecte casnice etc.

Apoi, toate tipurile de meșteșuguri în descrierea tehnologiilor de obținere, activităților, instrumentarelor, tehnicilor speciale de producere etc.

Într-o formulare mai succintă, am putea spune că patrimoniul imaterial include suma tuturor caracteristicilor creației colective transmise de-a lungul existenței generațiilor, actualizat constant, capabil să conserve identitatea de grup (națională, etnică), conștiința apartenenței la ea și a specificului zonal.

În acest punct al analizei este necesar să facem o observație: termenii de folclor și patrimoniu cultural imaterial numai parțial au aceeași cuprindere. Folclorul reflectă viziunea asupra lumii a diferitelor grupuri și tratează reperele identității acestor grupuri. Expresiile culturii imateriale, în schimb, sunt particularizări, prin variante concrete, a tipurilor și modelelor abstracte specifice. Identificarea lor se face prin alcătuirea unui document folcloric sau etnografic care să conțină coordonatele specifice ale tipului, modelului obținut ca urmare a colaborării dintre interpret (informator, creator), culegător, instituție păstrătoare (arhivă multimedia).

Documentele, produse pe diferite tipuri de suporturi, trebuie să certifice o vechime de minimum 30 de ani a creației considerată tip, o arie de răspândire și frecvență care să îndreptățească includerea tipului respectiv între valorile patrimoniului cultural imaterial. Pentru determinarea pieselor de patrimoniu imaterial trebuie alcătuite de către specialiști liste în conformitate cu tipologiile publicate în cadrul Colecției Naționale de Folclor (16 volume publicate și 10 manuscrise) pentru întreg teritoriul românesc. Acestea sunt cel mai bine întocmite, complete și sistematizate indexuri din România. Lor li se pot adăuga sistematizările realizate în muzee, eventual biblioteci naționale.

O clarificare relativ la această temă o aduce și promulgarea Legii nr. 26/2008 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial, act normativ apărut în Monitorul Oficial 168/ 5 martie 2008. În sensul acestei legi, patrimoniul cultural imaterial ar fi constituit din “totalitatea practicilor, reprezentărilor, expresiilor, cunoștințelor, abilităților – împreună cu instrumentele, obiectele, artefactele și spațiile culturale asociate acestora – pe care comunitățile, grupurile sau, după caz, indivizii le recunosc ca parte integrantă a patrimoniului lor cultural”.

În încercarea de a stabili cu o anumită exactitate sfera de cuprindere a patrimoniului cultural imaterial, actul normativ indică șase principale caracteristici ale acestuia:

1. caracterul anonim al originii creației;

2. transmiterea cu precădere pe cale informală;

3. păstrarea sa în special în cadrul familiei, grupului și/sau al comunității; 4. delimitarea după următoarele criterii: teritorial, etnic, religios, vârstă, sex și socioprofesional;

5. percepția ca fiind intrinsec legat de grupurile și/sau comunitățile în care a fost creat, păstrat și transmis;

6. realizarea, interpretarea ori crearea elementelor patrimoniului cultural imaterial în interiorul grupului și/sau al comunității, cu respectarea formelor și tehnicilor tradiționale.

O noutate pe care o aduce legea este și înființarea Registrului Național al Patrimoniului Imaterial, cu rol de inventar general, structurat pe trei mari secțiuni:

1. Lista elementelor patrimoniului cultural imaterial dispărute.

2. Lista elementelor patrimoniului cultural imaterial aflate în pericol de dispariție.

3. Lista elementelor vii, alcătuind patrimoniul cultural imaterial existent pe teritoriul României.

Aceste caracteristici ale patrimoniului cultural imaterial definite de lege constituie un prim pas în procesul complex și de durată care trebuie, și poate acum, să-și atingă ținta: protejarea și conservarea acestor valori spirituale, fără a fi împiedicat procesul firesc al dezvoltării, nașterii și evoluției procesului folcloric. Moștenirea culturală manifestându-se așadar printr-un permanent proces de producție, cumulativ și inovativ, trebuie integrată organic naturii, adaptată pentru supraviețuire, dezvoltare și creștere, dacă este necesar, imitare și reproducere - inovație și creație în cadre tradiționale.

În ceea ce privește patrimoniul cultural material, în special arhitectura arhaică, trebuie și aici declanșat procesul de elaborare a unei inițiative legislative care să stabilească principalele criterii de identificare, protejare și conservare a diferitelor construcții ce intră în sfera modelelor tradiționale, specifice pentru fiecare zonă a țării.

Pentru că arealele rurale au intrat, în ultima perioadă, într-un evident proces de abandonare a arhitecturii tradiționale este necesar ca acest act normativ să conțină elemente de stimulare financiară și facilități fiscale în cazul celor care decid să construiască în conformitate cu specificul local, fie că este vorba de persoane juridice, fie de persoane fizice. Stimularea financiară se poate concretiza în diferite forme de sprijin pentru cei care respectă condițiile legii (de exemplu, acordarea de către stat a unui împrumut nerambursabil de până la 20% din valoarea construcției), iar facilitățile fiscale ar putea viza, printre altele, scutirea de la plata impozitului (aferent imobilului realizat) pentru o perioadă de 15-20 de ani.

Rolul statului român este hotărâtor în protejarea culturii materiale și imateriale, în toate formele de exprimare și în toate tipurile de limbaj folosite, în identificarea, conservarea și crearea documentelor pentru fiecare tip de limbaj.

Instituțiile județene și naționale trebuie sprijinite de autoritățile statului în acest proces de identificare, sistematizare și conservare a formelor tip de manifestare a culturii tradiționale, exprimate prin toate limbajele, asigurând, în același timp, dezvoltarea cercetării fundamentale. Ori, toate aceste lucruri sunt posibile numai dacă există o legislație clară și stimulativă pentru toți cei implicați în acest proces complex de salvare a patrimoniului cultural tradițional.

(Ștefan Mariș s-a născut în 17 iunie 1963, în comuna Bogdan-Vodă, Maramureș. Este absolvent al Universității Babeș-Bolyai, Cluj Napoca, Facultatea de Fizică (1987). Cursuri post-universitare în management financiar, master în Etnologie și Antropologie și diploma de manager în proiecte cultural. Doctor în filosofie, titlu acordat de Universitatea de Nord Baia Mare. În perioada 1994-1996 a fost vicepreședinte al Consiliului Județean Maramureș. Din iunie 2002 este director al Centrului Județean Pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș, unde se ocupă de cercetarea, analiza și întocmirea planurilor anuale de acțiune în vederea salvgardării patrimoniului cultural imaterial, elaborarea și vizarea programelor periodice de cercetare a stadiului patrimoniului cultural imaterial. Este redactor-șef al publicației științifice a instituției, Memoria Ethnologica, redactor de carte la 17 volume și director la Editura Ethnologica. Din 2008 este profesor asociat la Universitatea de Nord, Facultatea de Litere Baia Mare, unde predă cursul de Cultură și Civilizație Europeană, Grupuri și relații etnice.)

Virtuțile sculpturale ale lemnului

Dr. Ioan Marchiș,

directorul Direcției Județene de Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Maramureș

Miturile omenirii sunt un fel de istorie depozitată simbolic în straturi, scufundată în mâlul fertil al inconștientului colectiv, așa cum definește Jung acest termen, mâl care însă ascunde nu numai miturile genezei omenirii și a faptelor sale, ci mituri ale matricei simbolice ale substanțelor primordiale, așa cum demonstrează întreaga aventură a alchimiei medievale.

Miturile de aceea pot să exprime și zeitățile unor arbori, ale unor locuri, pietre, munți etc. În acest context s-a născut în omenire, poate mai înainte, dar și paralel cu epoca pietrei, o epocă a lemnului care a însoțit preistoria și istoria până astăzi.

Mitul lemnului este vechi cât omenirea. El a hrănit, apărat și conservat vechile culturi. Lemnul a fost leagăn, casă, unelte și instalații, mijloace de transport pe uscat, pe apă și cer, dar și haină de mormânt, casă de veci, sarcofag, sicriu, barcă de trecere în lumea de dincolo. Fără lemn, greu ne putem imagina existența pe pământ a omului și devenirea lui în istorie. Fără lemn nu ne putem imagina tehnica, transporturile, locuințele etc. Lemnul a încălzit omul, i-a oferit adăpost, ascunziș, umbră, loc de vânat. Lemnul a fost baza materială a primelor instrumente și arme: arcul, sulița, ghioaga, apoi roata, atelajele, instalațiile de apă (morile, vâltorile, pivele etc.). Fără lemn omenirea nu ar fi călătorit pe apă și nu ar fi putut lucra în mine pentru a scoate minereurile atât de necesare tehnicilor industriale. Lemnul a fost făcut casă, mobilă, obiect de artă și podoabă, dar și obiect de joacă, competiție și divertisment. Din lemn s-au cioplit zeități, statuete, temple, vase funerare sau casnice. Vechii indieni considerau că fiecare copac are o zeitate. Și azi, în Maramureș, țăranii își cer iertare lemnului când îl exploatează. Bunicul meu, care era dulgher și sculptor, fierar și vânător, pescar, păstor și agricultor, spunea că dacă tai neapărat un lemn - din el să faci numaidecât o grindă sau scânduri, însă să nu îl strici și să-l tai de foc dacă e bun de construcție, să nu-l risipești, să nu-ți bați joc de el. Iar tatăl meu îmi spunea că trebuie să te gândești de două ori când tai un lemn, dacă nu cumva poți găsi o altă soluție ca să-l salvezi. La rândul meu, am învățat să meșteresc lemnul, să-l dulgheresc și mai puțin să-l decorez, să-l lovesc cu dalta, să-l grafitez sau să-l sculptez.

Din lemn, maramureșenii fac adevărate minuni de arhitectură prin casele și turnurile bisericilor de lemn (cele mai înalte din lume) și porțile maramureșene, miraculoase simboluri ale derulării veacurilor de lemn în Maramureș.

Poarta de lemn este un element simbolic ce se sacrifică pe sine pentru a conferi posibilitatea trecerii, a racordului între contrarii, simbolizând căldura primordială ce unește contrariile, le articulează și le dă rost. Poarta instituie ritualul. Ea este opusul Stâlpului, ca structură spațială și ca sens. „Poarta sau ușa simbolizează locul de trecere dintre două stări, dintre două lumi, dintre cunoscut și necunoscut, dintre lumină și întuneric, dintre bogăție și sărăcie. Poarta se deschide spre un mister. Dar ea are și o valoare dinamică, psihologică; căci ea nu marchează doar un prag, ci îl și invită pe om să îl treacă. Poarta este o invitație la călătorie spre un alt tărâm… Trecerea prin poartă este, cel mai adesea în sens simbolic, o trecere de la profan la sacru”.

Este inutil să elucidăm mai departe infinitele sensuri ale acestui simbol fără a coborî într-un exemplu concret cum este cel al porții maramureșene, a cărei specificitate este organizarea unui spațiu al său încastrat de patru stâlpi de lemn.

În mod ideal, poarta este spațiul zero al zonei spațiale A, în momentul când această zonă trece în zona B (poarta fiind momentul zero al ambelor capete de zone spațiale). În mod real, poarta cu patru stâlpi organizează un „spațiu poartă”, numit de Mircea Eliade „spațiu sacru”, spațiu al ambiguității fecunde a contrariilor: "Această posibilitate de transcendență este exprimată la nivelurile de cultură mai arhaice, prin diferitele imagini ale unei deschideri: aici, în incinta sacră, comunicarea cu zeii devine posibilă, în consecință trebuie să existe o «poartă» către înalt, pe unde zeii pot coborî pe pământ și pe unde omul poate urca simbolic în cer”. Acest mod de concepere a porții, ce duce la prelungirea spațiului simbolic în spațiul fizic, produce concentrarea spațiului real în sensul în care în spațiul porții „înăuntrul” sau „afară” își întârzie ființa în poartă, își prelungește agonia, își îndulcește chinul și spaima de a deveni altceva, adică opusul lui. Dilatarea acestui spațiu simbolic, mai precis intrarea lui în spațiul real, dă naștere unui loc sacru, unui spațiu în afara spațiului, unui spațiu semnificativ. Acest spațiu conferă psihicului odihnă, căci în spațiul porții nu suntem nici înăuntru, nici afară, suntem „în poartă”, adică pe buza timpului, în locul în care timpul se intersectează cu spațiul și se anulează reciproc din senzație de prea plin. În această clepsidră, care este poarta, spațiul profan se concentrează într-atât încât să ofere timpului puteri magice de retrăire, de anulare a ireversibilității lui, conferind gândului putința de a ființa în real, de a întârzia în lucruri, vertebrând acolo un limbaj epurat de orice podoabă, un limbaj semnificativ al începutului. În poartă, atât zeul, cât și omul se pot odihni „de sine”.

Acest spațiu concentrat al porții întârzie pașii noștri în cumpăna trecerii obligând timpul să se dilate pentru a oferi posibilitatea de a alege. Căci aflați în poarta cu patru stâlpi nu suntem nici înăuntru nici în afară, secunda trecerii dilatându-se, dă posibilitatea reîntoarcerii, a eventualei corectări a intenției. Astfel, ca răspuns, secunda dilatată oferă spațiului putere metafizică. Nu din lipsă de curaj, de teama lumii de partea cealaltă a porții, întârziem în poartă, ci din nevoia de împărtășire, din ambiguitatea dătătoare de metafizică, oferind spațiul necesar împodobirii gândului. Aici, în poartă, se naște gramatica lucrului și a gândului, comuniunea lor. Aici, energia materiei devine gând. Căci ce altceva este poarta decât simbolul omului în consens cu cosmosul, căci ce altceva e acoperișul ei decât cerul, iar pragul - pământul? Omul o sfințește și se lasă sfințit de ea. El este poarta prin care transcendența se ontifică prin unica ei posibilitate de a cădea în ambiguitatea materie-spirit, adică OM.(...)

Lemnul este viu și atunci când e uscat. Elasticitatea lui nu dispare niciodată. Omul a căutat să cunoască posibilitățile acestui material și să le folosească adecvat. Lemnul moale se folosește la vase casnice, la sculpturi decorative și icoane ori podoabe. Lemnul de esență tare se folosește la vapoare, case, arme, fortificații, poduri. Lemnul elastic, la arcuri, cel rigid, la infrastructura caselor și cetăților. Lemnul prețios, ca abanosul, nucul, trandafirul, mahonul și multe alte specii este folosit la obiecte de lux și podoabe. Lemnul fără aceste calități, cum e fagul, frasinul, carpenul, e folosit pentru foc sau construcții secundare și anexe.

Lemnul cu fibră liniară, cum e cedrul, molidul și bradul, se folosește pentru scândură sau șindrilă, pentru mobilă și bărci.

Lemnul învechit și dur se folosește pentru structuri de rezistență și părți din construcție exploatate mai intens cum sunt pragurile, grinzile, gardurile.

Lemnul prețios se poate modela aproape ca lutul. Din teiul moale ca mierea s-au făcut din Antichitate și până azi miraculoase și perfecte statui lucrate cu o măiestrie extremă. Lemnul este aproape haina omului în viață, este leagăn, dar și sicriu. (...)

Lemnul este cald ca și omul, este dur ca și omul, este frumos, elastic sau rigid, moale sau aspru, catifelat sau alunecos. Lemnul zidește splendide poduri și punți, flote și orașe, dar virtuțile lemnului se adună toate mai ales în miraculoasele instrumente muzicale atât de celebre. Se spune că Stradivarius amesteca lacul viorilor sale cu sânge uman (propriul sânge). Există în istorie legende și mituri despre viața și miracolele lemnului. Lemnul are ecou. El șoptește și cântă, sună grav ca o toacă, ca un bucium, ascuțit ca un fluier sau înalt și dumnezeiesc ca o vioară.

Lemnul este frate cu omul. El este o altă stare a omului. Este omul în altă dimensiune. Virtuțile lemnului sunt asemănătoare virtuților omului. E viu. Construiește o operă. Intră în cultură. Este nemuritor.

A fost o vreme, întinsă pe parcursul a zeci de mii de ani, fără de care nu ar fi apărut istoria, vreme când lemnul era și casă, și masă, și hrană, și tehnică. și cultură. Era viață pentru om. Acele dovezi din acele timpuri nu mai există azi. Pentru că lemnul, asemenea omului, putrezește, însă construiește verigi către viitor, intră în genetica și reflexul omenirii, în respirația și mitologia ei.

(Ioan Marchiș s-a născut în 12 martie 1955, în comuna Bârsana, Maramureș. A absolvit Liceul de Muzică și Artă Plastică Baia Mare (1975), Academia de Arte Plastice “Ion Andreescu” Cluj Napoca (1981). Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România; doctor - Universitatea Babeș Bolyai, Cluj Napoca, specialitatea Filosofie - Semiotica. Din 2001 este director executiv al Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Maramureș. Autor al multor lucrări monumentale, în lemn sau bronz: Arcul solar (Baia Mare), Mihai Eminescu (Săliștea de Sus), Mihai Viteazul (Valea Chioarului), Nicolae Iorga (Baia Mare), Gheorghe Brătianu (Palatul Parlamentului), Ansamblul monumental Avram Iancu, Ansamblul monumental Bogdan Voievod ș.a. Prezent cu lucrări în Muzeul de Artă Baia Mare, Muzeul Maramureșului din Sighetu Marmației, în colecții particulare din România, Ungaria, Germania, Israel, USA, Egipt, Austria, Franța, Anglia, Japonia, Maroc.)

Maramureș între ficțiune și realitate

Dr. Laura Ghinea este autoarea unui studiu competent privind influențele globalizării și ale mondializării asupra comunităților care aparțin Țării Maramureșului, concluziile fiind publicate în lucrarea "Noile modele. Maramureș între ficțiune și realitate" (Ed. Universitatea de Vest, 2007). "Cercetarea se structurează, pe de o parte, pe problematica izolării ce a permis și a indus păstrarea tradiției și, pe de altă parte, pe cea a deschiderii orizonturilor spre lume, care a determinat apariția noilor modele”, susține Laura Ghinea .

"Termenul mondializare a fost clasificat la început ca aparținând economiei, extinzându-se azi în spațiul politic, social și cultural. Niciodată în istorie însă nu s-a întâlnit un fapt economic fără ecou în lumea socială și culturală; de cele mai multe ori, aceste sfere se oglindesc una în alta și se determină reciproc. Prima mondializare aparține perioadei cuprinse între 1870-1914. A doua, reprezentată de realitățile pe care le trăim, reflectă incapacitatea speciei umane de a depăși erorile trecutului. Amploarea fenomenului actual al mondializării nu a fost niciodată atinsă în istorie, neexistând deci repere de comparație în acest sens. Noile descoperiri științifice au dat posibilitatea oamenilor de a circula în libertate, împreună cu bunurile și produsele create de către ei, iar mijloacele de comunicație s-au dezvoltat în ritm galopant, cucerind în fiecare secundă noi spații. Informațiile din toate domeniile sunt accesibile în orice moment și context, iar viteza este motorul tuturor acestor schimbări."Tehnica, scria Axelos, a devenit planetară. Economia a devenit planetară. Politica a devenit planetară. Pământul a devenit o planetă”.

În peisajul lumii actuale, când totul se schimbă și întâlnim peste tot semne ale civilizației, iar circulația valorilor a făcut să apară universalul, regiunea Maramureșului a rămas ca și cum timpul s-ar fi oprit în loc. Țăranii au funcționat întotdeauna după ritmul anotimpurilor, timpul fiind măsurat în funcție de recolte, iar credința a fost legea de urmat în orice condiții. Lipsa mijloacelor de comunicație a făcut posibilă apariția și existența îndelungată a agriculturii tradiționale, periclitată azi de mutațiile produse de noile modele. Schimbarea se datorează dinamicii locale, încurajată de reperele contemporane ce recompun ritmul comunităților. Producția locală este din ce în ce mai puțin satisfăcătoare, în raport cu cererea pieței actuale. Dacă autonomia locală a fost suficientă în contextul izolării trăite în perioada comunistă, când țăranii au fost avantajați în comparație cu orășenii, azi, lipsa mijloacelor financiare devine din ce în ce mai apăsătoare".

"Din punct de vedere geografic, Țara Maramureșului este înconjurată de lanțul muntos al Carpaților, care, izolând fizic regiunea, a protejat-o în fața invaziilor popoarelor migratoare. Străbătută de patru văi, Mara, Iza, Cosău și Vișeu, regiunea prezintă un relief jalonat de ritmul deal-vale, satele fiind înșirate pe cursul apelor, în configurație liniară. Ruptura definitivă a regiunii în două, în 1945, datorată apariției frontierei ucrainene marcată de cursul râului Tisa, a izolat, încă o dată, partea rămasă în administrația României, numită azi Maramureșul istoric. Ulterior, configurația administrativă a fost schimbată de mai multe ori, prin atașarea unor regiuni adiacente, diferite din punct de vedere cultural. Căile ferate construite în perioada cuprinsă între sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, care asigurau transportul materiilor prime către Regatul Maghiar și Galiția, devin itinerarii inutile în noua configurație. Țara Maramureșului a fost, așadar, izolată atât prin noua frontieră impusă, cât și din cauza inutilității căilor de transport întrerupte fără a mai asigura comunicarea cu exteriorul".

Autoarea analizează, în detaliu, și schimbările care au avut loc în satul maramureșean, în perioada cuprinsă între anii 1945 și 1989: "Cum au rezistat satele din Maramureș acestui proiect de restructurare rurală, care impunea schimbări începând cu arhitectura caselor până la obiceiuri? Izolarea regiunii este explicată încă o dată de abandonarea proiectului de industrializare a agriculturii în anii ’60. Activiștii de partid au concluzionat că regiunea nu prezenta interes din punct de vedere economic, satele și terenurile fiind situate pe coline. De asemenea, mijloacele restrânse de comunicație, chiar inexistente pentru multe din gospodării, îngreunau propagarea noilor ideologii. Mai mult, politica epocii era orientată spre promovarea unor simboluri naționale (de cele mai multe ori inventate), în timp ce influențele din exterior erau blocate ca urmare a limitărilor privind deplasările în afara frontierelor (cu excepția țărilor din URSS sau a țărilor satelit). Există așadar două motive pentru care această regiune și-a păstrat autonomia culturală și funcțională. Pe de o parte, izolarea creată din interiorul acestor comunități, care, datorită identității lor puternice, au refuzat noile modele impuse și, pe de altă parte, izolarea din exterior, prin abandonarea proiectului de restructurare".

"Analizând în paralel presiunile impuse timp de 45 de ani pentru adoptarea modelelor comuniste și noile modele survenite în perioada postrevoluționară, concluzionăm că regimul comunist a fost unul aparent puternic, deoarece a aparținut unui stat slab, iar forțele actuale ale globalizării sunt mult mai compacte și mai virulente, impunându-se în toate domeniile. Noile nevoi sociale și economice desființează orice structură arhaică, bazată pe subzistență și diversitate. Tendința actuală de uniformizare începe să fie prezentă și în satele maramureșene, chiar dacă elementele noilor modele nu sunt atât de evidente ca în alte cazuri. Ele își fac simțită prezența în mici detalii, care se încetățenesc de la o zi la alta și capătă rădăcini până și aici. Astfel, 45 de ani de comunism nu au reușit să provoace mutațiile culturale și structurale care s-au petrecut în ultimii 15 ani. Comunismul a încercat impunerea modelului din interior, izolând România de tot restul lumii; libertatea de după Revoluția de la 1989 a adus oamenilor, prin mijloacele de comunicație orizonturi noi la care să-și raporteze propriile experiențe", scrie Laura Ghinea în lucrarea "Noile modele. Maramureș între ficțiune și realitate".

(Laura Ghinea s-a născut în 9 septembrie 1977, în Baia Mare. Este absolventă a Liceului de Artă Baia Mare (1995), licențiată a Universității de Artă și Design Cluj-Napoca (secția grafică, 2000) și a Facultății de Studii Europene, Universitatea ”Babeș-Bolyai” Cluj Napoca. Master în Antropologie Culturală, Universitatea “Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca (2002). Doctor în Comunicare, cu mențiunea “Tres honorable avec les felicitations du jury” laboratorul de cercetare I3M Universitatea “Sophia-Antipolis” Nice, Franta (2006). Din 2004 este membru titular al Uniunii Artiștilor Plastici din România, filiala Baia Mare, secțiunea grafică. Din 2011 este președinte al Asociației Uniunea Artiștilor Plastici, filiala Baia Mare. Din 2000 este asistent universitar la Universitatea de Arte și Design Cluj - Napoca, linia de studio Foto - Video - Procesare Computerizată a Imaginii. Din 2007 este lector universitar, Universitatea de Nord, Baia Mare, Secția Pictură. Din 2004 este profesor asociat la Universite de Nice Sophia-Antipolis, Franța, curs de “Istoria fotografiei,” în cadrul Master Mediation Ingenierie Culturelle. Din 2010 este profesor asociat Ecole Art - Com Sup, Casablanca Maroc, curs de “Fotografia ca instrument de cercetare” în cadrul Master Mediation Ingenierie Culturelle.)