Mare tenebrarum

 

Ce șubredă și ce naivă era credința ce mi-o sfărm
De stîncile de adevăruri din marea nopței fără țărm!
Nici fericire în vre-o parte, nici loc de chinuri grele nu-i
Jur împrejur de aste vîrfuri, pe care sîngerînd te sui.

De ce mă urc, de ce viața îmi pare clipă de nimic,
Ce amăgește omenirea cu care trudnic mă ridic,
Căci pînă să atingem culmea vre unei mai înalte stînci,
Ne ’nghite marea făr’ de margini, cu ape negre și adînci.