Mare zăpăceală

 

Un oarecare episcop de Buzău avea obicei de cerceta curtea pe furiș, asculta pe la ferestrele chiliilor și bănuia pe călugări de fitece lucru de nimic.

Într-una din zile un lăcătuș țigan, d-alde lacate direg, chemat fiind de către un călugăr spre a-i drege cheia de la o broască stricată, își așezase nicovala în pămînt, foile lîngă dînsul și acolo, cicca, boca! Își făcea meșteșugul și cînta din gură ce-i venise și lui în gînd. Cînd, iscă și episcopul că vine și începe să-i vorbească:

— Bună dimineața, meștere.

— Mulțam, d’ m’tale, cinstita părinte.

— Dară ce dregi aci? Ce faci?

— Iaca o chiaia di broasca diregem.

— Dară ce mai veste pre la țară? Cum merg lucrurile prin sat pre la voi?

— Iaca greu, cinstita părinte. Biru s-a mai urcat. Claca, dijma și cîte hangarale toate pe spinarea creștinilor cade.

— Eu am auzit că s-au făcut mari ușurări acum.

— S-o fi făcut pentru bogați, dar săracii tot cu greu o duc.

Răspundea și vorbea țiganul; însă își căuta de treabă, da mereu cu ciocanul pe nicovală, în cheia ce dregea și nici ochii nu-și arunca la călugăr. Vezi că nu-l cunoștea și nu știa cine este.

După ce răspunse la mai multe întrebări ce-i făcu episcopul și care acum se uita numai la cum lucrează el, prinse și țiganul a-l întreba cîte ceva și zise:

— Aba, mo, cinstita părinte, voi aveți muieri?

— Vai de mine, răspunse episcopul, ce stai tu de vorbești? Noi n-avem muieri. Ne-am închinat viața lui Dumnezeu și ne rugăm lui zi și noapte, ca să ierte păcatele tutulor creștinilor.

— Hîm! Dara bir, plătiți voi?

— Nici bir nu plătim; pentru că noi nu facem negoț, n-avem meserii ca voi.

— Hîm! hîm! Dara dijma, claca dați voi cuiva? Faceți beilicuri?

— Despre angarale nu se pomenește pe la noi. Dijmă n-avem cui da, fiindcă noi nu luăm de la arendaș locuri de arătură; noi ne arăm locurile noastre. Claca ce facem noi sunt rugăciunile ce înălțăm zilnic la cer pentru bună starea tutulor locuitorilor țării.

— Care va să zică, nici recrut nu dați voi?

— Noi dăm țărei odihna noastră a tutulor fraților din monastire, rugîndu-ne pentru izbînda oștenilor țărei.

Țiganul rămase uimit de mirare pentru cîte auzea. Totuși el nu se sinchisea, ci-și urma lucrul, fără măcar să-și arunce ochii asupra episcopului.

— Hîm! hîm! hîm! Muieri n-aveți, bir, dijma nu dați, claca nu faceți, de recrut habar n-aveți! Mare zăpăceala pe capul vostru, cinstita părinte, zise și ciocănea mereu la cheia ce dregea, fără a se tulbura cîtuși de cît.

Episcopul, carele înțelesese tot șartul din cuvintele țiganului, tăcu mîlcă,nu mai zise nici două, ci se sculă binișor și plecă cu coada între picioare. Cînd ridică capul, țiganul nu văzu înaintea lui nici călugăr, nici nimic.

Află însă că a fost vorbit cu episcopul.