Margărita

Margărita de Vasile Alecsandri

1870

I

În una din serile iernii de la 1850, palatul X din orașul Iași era luminat ca pentru o serbare mai deosebită. Toate ferestrele străluceau pe întunecata lui fațadă, și trecătorii din strada mare zăreau înlăuntru un mare număr de dame și cavaleri înotând în valuri de lumină. Un lung șir de calești elegante se opreau una după alta la scară, și din ele se coborau alte dame și alți cavaleri întârziați, care se suiau repede la rândul de sus, în sunetul armonios al unei orhestre și intrau apoi în salonul cel mare al palatului.

Acea sală ornată cu oglinzi nalte cât pereții și cu lăzi de portocali, înșirate de-a lungul colonadei de marmură ce susținea galeria muzicanților, acea sală, zicem, cuprindea în sânu-i tot ce poate încânta privirile și închipuirea: toalete pariziene de gustul cel mai perfect, briliante strălucitoare, flori exotice, policandre numeroase de bronz aurit și mai cu seamă figuri tinere, frumoase, vesele și mult adimenitoare. Toate acestea formau un tablou magic!

Focurile pietrelor scumpe se unea cu razele scânteietoare ale ochilor; parfumul îmbătător al florilor se înalța în văzduh cu armonia orhestrei, și lumina candelabrelor se revărsa ca un val de aur pe frunțile, pe brațele și pe umerele albe ale damelor. Strălucită era într-adevăr acea adunare, căci venise să asiste la cununia celei mai frumoase flori din aristocrația Moldovei, a domnișoarei Margărita X.

În așteptarea acelei serbări, damele așezate pe canapelele de jur împrejurul salonului vorbeau cu cavalerii de frumusețile miresei și se pregăteau vesel pentru balul ce era să urmeze după ceremonia nunții. Deodată ușile unui alt salon mai mic se deschiseră și Margărita, întovărășită de maică-sa, se arătă în toată pompa toaletei de mireasă și în toată măreața ei splendoare. Damele se sculară repede ca să o vadă mai bine, iar cavalerii, adunați grămadă în fața ei, se închinară ca dinaintea unei tinere regine. Un lung fior de uimire trecu prin inimile tuturor.

Margărita și cu maica sa, după o scurtă oprire, se îndreptară către ușa din fund care ducea la capela palatului. Ajungând însă la acea ușă, copila se opri și se îngălbeni pe față dând cu ochii de un tânăr care, galben ca și dânsa, i se închina profund pentru ca să-și ascundă tulburarea. Această scenă mută, ce cuprindea un mister adânc, trecu nevăzută de nime, și mireasa, urmând după maica sa, care o trăgea de mână, ieși din salon. Damele și cavalerii se îndreptară în grabă spre capela unde era să se celebreze cununia, iar tânărul, rămas singur, căzu pe un jilț cu inima zdrobită de o crudă suferință; ochii i se umplură de lacrimi, și moartea îi apăru ca o binefacere dumnezeiască!

După o oră, societatea se întoarse în salon, felicitând pe socri și pe tinerii însurați, după vechiul obicei. Socrii plini de bucurie și noul însurat, glorios de fericirea lui, mulțumeau în dreapta și în stânga, pe când Margărita se ținea deoparte, în tăcere, ca o statuie de marmură albă; numai ochii săi dădeau încă semne de viață prin două lacrimi dureroase în care se reflecta veselia adunării.

Tânărul de care am vorbit și pe care îl vom numi Alexis se apropie de dânsa și îi zise cu glas uimit:

— Dați-mi voie, doamna mea, să adaug și eu felicitările mele pe lângă toate complimentele câte ați primit în astă seară. Toți v-au adresat urări de fericire; eu vă doresc împlinirea dorințelor ce ați avut necontenit de a călători în Francia și în Italia.

Margărita privi la tânărul ce-i grăia cu o cătătură lungă și întristată; apoi zise:

— Primit-ați un buchet de flori?

— Da, mi l-a dat domnul M., bărbatul d-voastră, când am intrat în salon.

— Și v-a spus că-i din partea mea?

— Nu.

— Acel buchet l-am compus eu însămi pentru d-voastră, adăugă ea, roșindu-se pe obraji.

— Și eu mă jur să-l pastrez toată viața mea ca un suvenir neprețuit!... răspunse Alexis, tremurând de uimire. Câteva persoane se apropiară de Margărita; iar Alexis se retrase încet, strângând la pieptu-i un mic buchet de flori de trandafir, de viorele și de rezeda. Din cea mai adâncă desperare, el trecuse pe loc în cea mai vie bucurie.

— Mă iubește! gândi el, mă iubește! Ah! de-acum nu-mi pasă de suferințe, nu-mi pasă de moarte! mă iubește Margărita!... Pe când Alexis improviza în sine acel monolog poetic și naiv, pe care toți înamorații îl repetează de când există amorul, domnul M. îl observa de departe și zâmbea, văzându-l rătăcind prin salon ca un om ce nu ar avea conștiință de sine. El veni în fața lui, îl atinse cu mâna pe umăr și îi zise glumind:

— Trezește-te, poetule, și te coboară pe pământ din regiunile lumii ideale, căci balul o să înceapă în curând. Alexis tresări la glasul ce-l apostrofa astfel și rămase puțin tulburat; însă dl M., luându-l de sub braț, puse a se primbla cu el prin mijlocul salonului și urmă a glumi asupra naturii fantastice a poeților, pretinzând că ei sunt vânători de visuri nebune și de rime ne-bune. Dl M. cultiva cu destul succes soiul acel de spirit francez care se introdusese în societatea Iașilor și care consista întru a face jocuri de cuvinte și calambure.

— În adevăr, observă Alexis, lumea ne crede pe noi, poeții, cam nebuni, fiindcă noi vedem lucrurile printr-un văl magic, ce le înfrumusețează; însă nu mergem cu nebunia până la gradul de a nu recunoaște defectele și ridicolele societății.

— Nu mă îndoiesc despre aceasta; însă mărturește că dacă societatea are unele părți urâte și blamabile, ea posedă și avantaje de o mare valoare.

— Care? întrebă Alexis, oprindu-se lângă una din coloanele galeriei.

— Poeți de talent ca d-ta, amici sinceri ca mine și mai cu seamă ființe îngerești ca Margărita. Privește cât e de frumoasă sub cununa ei de peteală. Ce asemănare poetică ai putea găsi pentru ea? Un înger încoronat cu raze de soare? Un crin zâmbitor sub roua dimineții? Un. . . urmează d-ta, care ești poet, căci eu nu mai găsesc nimică.

— Nici eu, spuse Alexis, privind cu admirare pe Margărita în mijlocul amicelor sale.

— Cum?... Muza d-tale îți face infidelități? întrebă dl M. râzând.

— Muza mea, am obicei să o culc frumușel acasă când mă duc la baluri.

— Și ea doarme în tot timpul cât ești absent?

— Doarme dusă pe ceea lume.

— Bună casă țineți împreună! Am să spun Margăritei istoria muzei d-tale și chipul ce ai descoperit de a trăi cu dânsa în bună armonie.

— Cred că nu ai de gând a întrebuința cu doamna M. același sistem...

— O! nu, nu încă. . . mai târziu... vom vedea. Însă spune-mi în toată sinceritatea, ce ai face în locul meu dacă te-ai fi însurat d-ta cu Margărita?

— Eu? întrebă Alexis tulburându-se. Nu înțeleg...

— Vreau să zic, cum ai urma în timpii cei dintâi ai căsătoriei?

— Aș urma moda engleză; adică mi-aș lua soția la finitul balului, m-aș sui cu dânsa într-un cupet de voiaj și m-aș duce întins la Napoli sau aiure, pentru ca să-mi petrec luna numită de francezi luna de miere. Astfel aș realiza un vis plăcut al dnei Margărita și...

— Cum, ai petrece pe drumuri zilele cele dintâi ale fericirii casnice? O! poet, poet! ești sublim! mă duc să te spun Margăritei. Zicând acestea, dl M. alergă râzând lângă juna lui soție și începu cu ea o convorbire în vremea căreia aruncau împreună priviri deosebite asupra lui Alexis, el cu o expresie sardonică, și ea cu o expresie de jale adâncă.

Semnalul balului se dete; orchestra preludă prin un vals nou de-al lui Strauss, și mai multe perechi de dame și cavaleri se repeziră vesel în vârtejul dansului. Margărita, obligată de a începe balul, făcu de două ori jurul salonului, strânsă la pieptul bărbatului său. După vals veni un contradans. Margărita avea astă dată pe Alexis de cavaler; amândoi însă erau într-un neastâmpăr sufletesc astfel de mare, încât mâinile lor tremurau; lor li se părea că toată lumea îi observa cu maliție și că citea în inimile lor. După figura întâi, Margărita zise lui Alexis:

— Adevărat e că ești decis a pleca din țară?

— Adevărat.

— Și pentru mult timp ai de gând să te depărtezi?

— Pentru mai mulți ani. Ea coborî ochii și după o scurtă tăcere întrebă iar:

— Când ai hotărât să pleci?

— Peste două luni, la primăvară.

— Ai să petreci vara în Paris?

— Nu cred, fiindcă voi merge negreșit la Londra, ca să vizitez palatul expoziției universale, și apoi din Englitera poate că mă voi îmbarca pentru ca să mă duc în America.

— Tocmai în America!... singur! replică Margărita cu durere.

— Singur în America sau singur în Europa nu e totuna pentru mine? observă Alexis suspinând. Deodată, Margărita își ridică ochii, îi ținti drept în ochii lui Alexis și zise, inspirată de-o gândire ademenitoare:

— Dar... dacă voi veni și eu la primăvară în Paris... sau la vară... sau la iarna anului viitor, îmi promiți că te-oi găsi acolo?

— Promit să mă aflu în orice parte a lumii vei merge și oriunde vei dori ca să fiu. Figura Margăritei se lumină de focul unei bucurii nemărginite; și când la finitul contradansului Alexis o duse la locul ei, tânăra mireasă îi zise strângându-l de mână:

—Mă încred în cuvântul d-tale. El se închină în tăcere și peste puțin timp ieși din bal, purtând în sufletul lui o comoară de simțiri vesele și dureroase, care îi aduceau în ochi când lacrimi amare de desperare, când dulci lacrimi de fericire!

II

Cu patru luni înainte de scenele descrise în capitolul precedent, Alexis se întorcea din străinătate, unde își terminase studiile. Era pe la finitul toamnei, atunci pe când în țara noastră ploile încep a fi în două cu zăpadă și drumurile devin nepracticabile. Caii harabagiului pe care-l luase la Mihăileni, plini de glod până la urechi, înghețați, căzuți de osteneală, de-abia mai puteau trage trăsura pe câmpul moale în care roțile intrau până la butuc, căci din cauza întunecimii vizitiul rătăcise drumul. Din zece în zece pași caii se opreau suflând greu și părea că nu mai simt loviturile biciului ce lăsa urme dese pe umeda lor spinare.

— Unde ne găsim? întrebă Alexis pe harabagiu.

— Dumnezeu știe, răspunse acesta. Eu nu mai văd nimic înaintea mea.

— Ei bine, ce facem acum?

— Nu știu, zău! Să așteptăm până s-a mai ridica pâcla, ca să ne putem găsi calea.

— Fie! zise Alexis și, învelindu-se bine cu mantaua, el se ghemui în colțul trăsurii.

Pierdut astfel, noaptea, pe locuri necunoscute, tânărul călător se puse a gândi la țările civilizate de unde venea și a face o tristă asemănare între starea de înflorire a acelor părți ale Europei și starea de mizerie a patriei sale. Acolo, orașe mari, bine îngrijite, bine luminate, bine zidite, ornate cu monumente de artă, cu muzee, cu universități etc., la noi, orașe păcătoase, glodoase, întunecoase [...] și lipsite de cel mai mic confort al vieții; acolo, șosele minunate, poduri frumoase, canaluri largi, drumuri-de-fier pretutindeni, la noi, drumuri cu hăugașe, podețe de lemn putred, crâșme mizerabile pe ici, pe cole; acolo, cai nalți, tari, bravi, mândri, vite grase, bine ținute în grajduri de piatră; la noi, cai mici, nesăcelați, stâlciți de bătaie, vite slabe, chircite, părăsite pe câmp la toate asprimile timpului; acolo, în fine, oameni care, bucurându-se de binefacerile civilizației, au sentimentul demnității personale, la noi, un popor îngenuncheat dinaintea impiegaților guvernului, dinaintea stăpânului moșiei, dinaintea arendașului și a vătafului și a feciorilor boierești etc.!

Toate aceste gândiri îl atristau adânc, însă el se găsea la acea epocă frumoasă a tinereții unde iluziile, ca un cârd de păsări primăvăroase, zboară în calea omului și-l îngână cu melodii încântătoare! Prin urmare, tristețea lui nu ținu mult, căci el se mângâie îndată cu ideea de a fi unul din pionerii civilizației în patria lui, misie nobilă și visată de fiecare tânăr, însă misie grea și descurajatoare pentru mulți!

Vizitiul se coborâse din capră și se depărtase de trăsură pentru ca să caute drumul, iar caii, cu capetele plecate și cu urechile lăsate, se clătinau în glod, putând de-abia să se ție pe picioare. În curând Alexis auzi un tropot aproape de locul unde se afla și un glas străin care striga:

— Măi, cel cu trăsura! ce te-ai băgat în arături ? Vizitiul veni iute prin întuneric și răspunse:

— Ne-am rătăcit, ș-acum caut să găsesc drumul.

— Da’ încotro mergeți?

— La Iași.

— La Iași?... Ați lăsat calea Iașului departe!

— Cum se poate? zise Alexis, scoțând capul din manta. Și unde ne aflăm aici?

— Pe moșia cucoanei Elencu.

— Care Elencu?

— Dorianca.

— Departe-i satul?

— Ba nu! cât cole.

— Și este cineva la curte?

— Este cucoana și duduca.

— Poți să ne îndrepți spre casa boierească?

— Cum nu? Eu sunt chiar din curte; sunt pușcaș.

— Minunat!... fii călăuzul nostru și ți-oi da un bacșiș bun.

— Sărut mâinile... Hai!

Călărețul apucă înainte peste câmp, și trăsura puse a-l urma încet, suind și coborând din brazdă în brazdă. Peste o jumătate de oră se auziră lătraturi de câini și se zăriră câteva lumini slabe prin ferești afumate de case țărănești; apoi se ivi o poartă mare, ce se deschidea într-un zid, și trăsura, intrând într-o curte spațioasă, se opri la scara unui castel cu două rânduri. Mai mulți servitori alergară să deschidă oblonul, iar unul din ei conduse pe Alexis într-un mic apartament în care domnea tot confortul ospitalității bine înțelese.

— Pe cine să anunț cucoanei? întrebă servitorul cu un aer respectuos.

— Pe dnul Alexis V., răspunse călătorul nostru care, rămas singur, își drese toaleta și-și pieptănă părul, privindu-se într-o mare oglindă de perete.

Nu trecură zece minute, și servitorul se întoarse zicând că este invitat de cucoană a se prezenta ei. Alexis sui la rândul I pe o scară îmbrăcată cu covor și luminată de un policandru cu patru lămpi, apoi intră în salonul unde îl aștepta stăpâna castelului. El se găsi în prezența unei dame ca de 45 de ani și a unei tinere domnișoare, având amândouă tipul distins al adevăratei aristocraț ii. Dna Elencu Dorian, deși în vârstă, conserva încă urmele unei frumuseți care acum luase un caracter de majestate, iar cât pentru fiica sa, Margărita, ea produse lui Alexis efectul unei minuni. Și în adevăr, talia sa de regină și expresia grațioasă, inteligentă și atrăgătoare a figurii sale fermecau ochii la cea întâi privire. Alexis se închină respectuos dinaintea damelor și zise, adresându-se către dna Dorian:

— Vă cer o mie de scuze, doamna mea, pentru libertatea ce am luat de a căta un adăpost în casa d-voastră, neavând onorul de a fi cunoscut...

— Vă înșelați, domnul meu, îl întrerupse dna Dorian; dacă vă văd acum pentru întâia oară, este că v-ați dus de mic în străinătate, însă am bună cunoștință cu părinții d-voastră, și fiica mea Margărita e amică de pansion cu sora d-voastră.

— Și puteți adauga, maman, o amică iubită, zise dra Margărita cu un glas dezmierdător, căci Alina și eu eram nedespărțite la pansion.

— Atunci sunt fericit de a mă introduce lângă d-voastră sub auspiciile sorei mele, spuse Alexis, și când m-oi întâlni cu dânsa, oi săruta-o de-o mie de ori pentru serviciul ce-mi face în momentul acesta.

Doamna Dorian se puse pe o canapea și arătă lui Alexis un jilț alăture; apoi ea zise Margăritei ca să ordone a se aduce ceaiul. Salonul în care intrase Alexis nu era mare, însă prin mobilarea lui arăta că era locuința favorită a unor dame deprinse cu luxul vieții elegante; covoare pe parchet, flori exotice în jardiniere de lemn de trandafir, oglinzi în cadruri poleite, albume și note de muzică pe gheridoane, mulțime de mici obiecte de artă pe etajere de palisandru, un frumos piano de Pleyel între ferestre și un papagal verde, care se primbla pe canapele, făcând monologuri în limba lui. Un foc vesel ardea în sobă, răspândind căldură plăcută în salon, iar dinaintea gurii de la sobă se ținea serioasă o mâță albă, care torcea de mulțumire.

După o scurtă tăcere, în timpul căreia Margărita dase ordin pentru ceai și venise de se puse pe un scaun în față cu Alexis, doamna Dorian întrebă pe tânărul ei oaspe ce impresie i-a produs revederea patriei sale după o absență îndelungată.

— Doamna mea, răspunse Alexis, voi mărturisi că am simțit o mare bătaie de inimă când mă apropiam de frontiera Moldovei. Toate suvenirele din copilărie se deșteptaseră în minte-mi și formaseră un cortegiu ademenitor, care mă îmbătase prin imaginile fermecătoare ce-mi prezenta. Eram, într-un cuvânt, încredințat că aveam să intru în rai, nici mai mult, nici mai puțin. Însă când am sosit la Mihăileni am găsit raiul cam glodos și locuitorii lui cam nespălați [...]. Raiul se prefăcu în purgatoriu.

Damele începură a râde, iar Alexis, încurajat, urmă descrierea voiajului său cu harabagiul, voiaj comic și plin de mici incidente, care ațâțau râsul. Doamna Dorian și cu Margărita găseau multă plăcere a-l asculta, căci el avea un spirit original și o conversație fină și variată. El vorbi de Paris cu entuziasm, mai cu seamă că Margărita manifestase o mare dorință de a vizita capitala Franței și nălță până la cer pe Alfred de Musset, căci acest poet era poetul favorit al Margăritei. Astfel, pe nesimțite, începu a se naște o comunitate de idei și de simpatii între amândoi.

Un servitor aduse tablaua cu ceaiul și o așeză pe gheridon. Margărita împlu tasurile de porțelan și oferi una lui Alexis, întrebându-l dacă îi place ceaiul dulce sau fără zahăr, precum obișnuiesc chinezii.

— Chinezii, răspunse tânărul, au dreptate să prefere această băutură sadea, căci aromul ei este astfel mai tare, însă eu sunt de părerea papagalului d-voastră, care vă cere o bucățică de zahăr. În adevăr, papagalul zburase pe gheridon și se rotea grațios pe dinaintea stăpânei lui, bâiguind toate cuvintele ce învățase. Margărita îl sărută și-i dete partea lui de zahăr.

— Ce pasăre curioasă! observă dna Dorian; este astfel deprinsă cu fiica mea, că nu vrea să primească mâncare decât numai din mâna ei. N-am văzut încă așa simpatie!... Pe toți, și chiar pe mine, ne mușcă rău când vrem să-l luăm pe deget, iar când vede pe Margărita, își întinde penele, se gudură și face toate gentilețile.

— Îmi dați voie, domnișoară, să cerc și eu a lega amicie cu el? întrebă Alexis pe Margărita, luând o bucățică de zahăr în mână.

— Bucuros, însă luați seamă să nu vă muște. Alexis începu a zice cu glas blând: „Giali, Giali...îi frumos Giali!...“ și pe loc papagalul, cătând la el cu coada ochiului, se apropie încet repetând: „Coco, Coco“, se sui pe degetul lui Alexis și luă zahărul fără nici o sfială.

— Maman, maman! strigă Margărita: privește minune ! Giali se arată amic și cu dnul V.!

— În adevăr, e lucru de mirare! adăugă doamna Dorian. Se vede că domnul Alexis are talentul de a îmblânzi fiarele sălbatice.

— Giali, fiară sălbatică! Auzi, Giali, cum te ocărăște maman?... Giali frumos, Giali drăgalaș, Giali gentil... Vin-aici, Giali, vin!... În zadar Margărita îi prodiga dezmierdări și îi arăta bucățele de zahăr, pasărea alintată își plecase capul, și Alexis îi ciugulea cu degetul penele de pe gât. El răspundea încet la glasul stăpânei lui, însă nu se mișca din loc.

— Pare-mi-se, observă dna Dorian, că favoritul tău îți face infidelități și că s-a dat în dragoste cu domnul V. El nici mai vrea să știe de tine, Margărită; și tu ești geloasă, o văd în ochii tăi. .. ești geloasă!... Zicând aceste, începu a râde cu hohot. Papagalul se trezi deodată, ridicându-și capul, își întinse aripile ca un evantai și imită râsul vesel al dnei Dorian; apoi își luă zborul și se puse pe umărul Margăritei.

— Vezi, maman, că l-ai calomniat pe Giali? observă Margărita. Giali tot mă iubește.

— Te iubește, dar, răspunse maică-sa, însă iubește deopotrivă și pe dl V. El vă unește pe amândoi în aceeași simpatie.

La aceste cuvinte, copila, întâlnind ochii expresivi ai lui Alexis, se tulbură puțin, iar acesta, vrând să dea o explicare naturală incidentului, se rătăci într-o dizertare psihologică din care nu mai putea să iasă. Doamna Dorian îl ascultă zâmbind și îl întrerupse, zicându-i:

— Efectul simpatiei nu se poate explica! Atunci el schimbă șirul conversației și luă de pretext elegantul piano din salon, pentru ca să vorbească despre muzică.

— Știți a juca din clavir? îl întrebă Margărita.

— Puțin, foarte puțin, domnișoară, răspunse el. În vreme cât am fost student, îmi variam studiile serioase cu muzica, însă n-am parvenit a fi artist.

— E destul să fie cineva simplu diletant pentru ca să producă mulțumire ascultătorilor, replică Margărita. Cred că sunteți macar diletant...

— Pentru mine, dar!... însă pentru alții. . . mă îndoiesc.

— Să vedem, zise dna Dorian mergând să deschidă clavirul. Pune-te aici și executează ce știi mai nou.

Alexis, fără a face multe dificultăți, se așeză dinaintea clavirului și execută cu gust și precizie una din compunerile amicului său Charles Miculi, o simfonie elegantă asupra melodiilor românești. El încântă damele prin talentul său și primi sincere complimente din parte-le.

— Sunteți artist, dle V.!... îi zise Margărita, și ce e mai rar, artist modest. Alexis se roși de bucurie și răspunse că e fericit de a primi acest atestat din partea unei persoane atât de amabile; apoi, după îndemnul ei, continuă a juca diverse bucăți, dintre care una mai cu seamă plăcu prea mult.

— Ce melodie-i asta? întrebă Margărita.

— E o romanță nouă ce se cântă acum în toate saloanele Parisului.

— Cunoașteți și cuvintele?

— Dar, mi le aduc aminte.

— Nu ați vroi să le cântați pentru ca să le învăț și eu?

— Le-aș cânta bucuros pentru ca să vă fac plăcere, însă am un glas care mă tem că v-a face să fugiți.

— Vă asigur că maman și eu suntem foarte curajoase, replică Margărita zâmbind.

— Dacă este așa, iată romanța. Ea poartă numele de L’oiseau bleu... însă în privirea gentileții papagalului d-voastră, vom numi-o L’oiseau vert.

Glumind astfel, Alexis cântă cu un glas simpatic următoarele cuvinte pe o melodie delicioasă:

L’OISEAU BLEU

Il est un bel oiseau volage,

Qui rarement reste en sa cage,

C’est le bonheur,

Hôte joyeux de notre coeur.

Chacun de nous voudrait le prendre,

Mais lui, dit-on, ne veut se rendre

Qu’au doux appel

Des coeurs aimants, des voix du ciel.

Chantez, aimez et, sur mon âme,

Auprès de vous soudain, madame,

L’oiseau viendra

Et jamais ne s’envolera

Este o frumoasă pasăre flușturatică,

Care nu rămâne decât arareori în colivia ei,

E fericirea,

Oaspe zglobiu al inimii noastre.

Tânăra copilă ascultă cu multă luare-aminte, și când Alexis se sculă de la clavir, rugând-o ca să cerce a cânta romanța, ea răspunse că nu poate, nefiind bine dispusă în astă seară, dar se angajă a cânta în seara viitoare.

— Atunci nu vreți ca să am și eu mulțumire de a vă auzi? observă Alexis.

— Pentru ce? întrebă Margărita.

— Pentru că mâine dimineață trebuie să vă zic adio și să plec.

—Să pleci așa degrabă? zise dna Dorian. Nu se poate. ... În astă seară ți-am dat ospitalitate pentru d-ta; mâine ți-o ofer pentru mine și pentru fiică-mea.

— Dacă îmi permiteți să rămân, răspunse Alexis închinânduse, eu primesc cu recunoștință.

— Și noi îți mulțumim pentru orele plăcute ce ne-ai făcut să petrecem, replică dna Dorian, întinzând mâna lui Alexis. El sărută mâna respectuos și se retrase în apartamentul lui tocmai pe când pendula din salon suna miezul nopții.

„Ce nobilă damă e doamna Dorian! Ce înger grațios e dșoara Margărita!“ zise el în mintea lui pân a nu adormi.

„Ce amabil tânăr!“ zise și Margărita când se găsi singură în camera ei.

III

Peste noapte iarna sosi la Moldova și întinse pe suprafața ei un tapet de zăpadă albă. Câmpiile dispăruseră sub acel văl strălucitor în razele soarelui și răsunau de croncănitul cârdurilor de corbi ce zburau în aer. Alexis, trezindu-se dimineață și privind pe fereastră, văzu copacii grădinii coronați cu țurțuri argintii, bazinul înghețat și pe straturile de flori mulțime de sticleți, care cătau semințe pentru hrana lor. O simțire de bucurie îl cuprinse în prezența soarelui ce strălucea pe cerul senin; el ar fi dorit să facă o primblare prin aleile parcului, însă nu singur... ci cu domnișoara Margărita; ar fi fost fericit să vadă pasurile ei lăsând urme mici și delicate pe omăt.

Pentru ce astă fantezie ?. .. Răspundă tot omul care cunoaște începutul amorului.

Suindu-se în salon pe la 11 ore, el găsi pe dna Dorian și pe Margărita în toalete de iarnă, adică în rochii de catifea, și pe Giali ciugulind cu pliscul pieptul mâței culcate lângă sobă.

— V-am adus iarnă, doamna mea, zise Alexis intrând și salutâ nd damele.

— Așa este, răspunse dna Dorian, însă e iarnă cu soare.

— Și cu una din cele mai mari plăceri ale iernii: cu concerte, adăugă Margărita.

— Dacă aș fi poet, domnișoară, aș zice că, auzindu-vă, aud primăvara făcând panegiricul iernii, și acest suget grațios mi-ar inspira un sonet foarte poetic.

— Cine știe dacă nu cumva sunteți și poet, domnul meu!? observă Margărita.

— Asta o știu eu, domnișoară, replică Alexis cu veselie.

— Ce știți? Că sunteți sau că nu sunteți unul din favoriții muzelor? întrebă doamna Dorian.

— Mie nu-mi este iertat să vorbesc de mine, dar să întrebăm pe Giali, zise tânărul râzând. Însă până a nu-i adresa această întrebare, Giali puse a rosti: oui, oui, oui, oui.

— Ce pasăre inteligentă! observă Margărita. .. Nu vă mai puteți apăra în contra deciderii lui Giali! Iată-vă proclamat poet prin urmare; luați iute condeiul și improvizați un catren în onorul păsării mele favorite.

Alexis deschise un album și scrise următoarele patru versuri:

Un papagal, prin naltul său decret,

M-a înălțat la rangul de poet.

Să-i fac un imn? Ar fi cam în zadar.

El are gust mai bun... pentru zahar.

— Iată, zise el, demisia mea din calitatea de poet. Damele citiră râzând aceste versuri și apoi dna Dorian, luând brațul lui Alexis, îl duse în sala de prânz, zicându-i:

— Se spune că poeții sunt adeseori cu stomacul gol; sper dar că vei împărți cu mulțumire dejunul meu.

Masa, după obiceiul țării noastre, era acoperită cu o mare varietate de comestibile, numite de bătrâni mezelicuri, făcute în casă: smântâ nă, murături, păstrămuri, dulcețuri etc., așezate în ordin pe farfurii de Saxa, semne vederate și gustoase de îmbelșugarea cămării, probe de spiritul de gospodărie al stăpânelor castelului.

După dejun, Margărita propuse o primblare cu sania, și fără întârziere se suiră cu toții într-o sanie elegantă, la care erau înhămați doi cai negri de o rară frumusețe. Telegarii, ațâțați prin gerul atmosferei și prin clinchetul zurgalăilor, plecară ca niște zmei, ridicând un nor de pulbere de omăt sub copitele lor.

— Vă place primblarea cu sania? întrebă Margărita pe Alexis.

— O găsesc răpitoare ca un vis, domnișoară. Visat-ați vreodată că zburați prin aer? Întocmai acest efect îmi produce lunecatul saniei pe zăpadă.

— Și mie tot asemene mulțumire îmi face. Îmi pare că mă găsesc într-o lume fantastică, unde sunt condusă pe aripile unui zmeu, chiar ca în povești.

— Margărită, întrebă dna Dorian, se află și lupi în lumea ta fantastică?...

Și, fără a aștepta răspunsul fiicei sale, ea ținti ochii cu grijă spre marginea pădurii pe lângă care treceau în repejune. Caii dădeau semne de spaimă, sforăind și mușcând zăbalele, iar vizitiul, strângând frâiele cu putere, cerca să-i liniștească cu glasul.

— Gheorghe, Gheorghe! strigă dna Dorian, ce se vede alergând spre noi de la pădure?

— Or fi niscaiva câini, cucoană, răspunse vizitiul.

— Ba sunt lupi, lupi, Gheorghe!... Vai de mine, suntem pierduți.

— Nu vă temeți, zise Alexis, nu vă temeți, căci nu-i nici un pericol. Am revolverul cu mine. El se sculă pe picioare și văzu alergând spre sanie trei lupi.

— Gheorghe, adăugă el către vizitiu, poți să stăpânești caii?

— Pot, cucoane.

— Ține-i vârtos în mâini, ca să nu răpească sania. Lupii veneau mereu cu guri căscate ca la o pradă sigură.

— Domnule Alexis, suspină plângând dna Dorian, scapă pe Margărita!

— Apără pe maman, domnule Alexis! strigă copila, îmbrățișând pe maică-sa; și amândouă, strânse piept la piept, se uitau la tânărul lor tovarăș, ce sta gata a se lupta de moarte cu fiarele sălbatice.

Alexis, conservând toată prezența de spirit în acel moment critic, așteptă să se apropie lupii, apoi întinse revolverul, chiti și dete foc. Una din fiare se rostogoli ucisă în omăt, și celelalte se opriră lătrând.

— Mână acum, Gheorghe, dar ia seama la prăvălișuri. Vizitiul pocni din bici și telegarii se izbiră la fugă; cei doi lupi rămași se luară iar la goană și în câteva minute fură alăture cu sania. Colții lor se vedeau sângerați și răsuflarea lor se auzea hârâind. Damele, îngrozite, scoaseră un țipăt fioros, iar Alexis, chitind lupii cu sânge rece, descărcă revolverul în ei. Amândoi se zvârcoliră în loc, fiind răniți, și începură a se mânca între dânșii, luptând cu furie și pătând omătul cu sângele lor. Sania se depărtă cu o repejune amețitoare și sosi în curând la castel.

Cine poate descrie manifestările de recunoștință ale dnei Dorian și ochirea îngerească cu care Margărita recompensă purtarea lui Alexis? Dna Dorian îl sărută cu dragoste ca pe copilul ei, iar Margărita îi strânse mâna zicând:

— Ne-ai scăpat, pe maică-mea și pe mine, dintr-un pericol de moarte; din momentul acesta te consider ca un frate iubit! Alexis era astfel de uimit, că nu găsi nimic a răspunde. El ridică frumoasa mână a Margăritei și o sărută, fără a ști ce face; iar din acel sărutat inocent izvorî scânteia menită de a-i înflăcăra inima pentru toată viața lui. Însăși Margărita simți un fior fierbinte în sânul ei, fior prevestitor al unui amor nemărginit!

Ziua întreagă se trecu în convorbiri asupra incidentului ce transformase pe Alexis în erou; iar seara, când lămpile aprinse umplură salonul de o dulce lumină, tinerii, prin îndemnul dnei Dorian, se puseră a face muzică. Clavirul răsună armonios sub degetele febrile ale copilei, în vreme ce Alexis, cuprins de extaz, întorcea foile notelor; pe urmă frumoasa diletantă începu a cânta o arie napolitană foarte originală, precum sunt toate melodiile populare ale Italiei.

— Minunat! strigă Alexis cu entuziasm; îmi pare că mă găsesc la Neapoli. A! domnișoară, ce glas dulce și armonios aveți! Și cu câtă expresie știți a cânta!... Nu vă fac complimente; vă mărturisesc adevărul cu toată franchețea... rareori mi s-a întâmplat să fiu astfel de pătruns în suflet... Copila se roși de o tainică mulțumire, ce-i producea admirarea lui Alexis, iar dna Dorian, adresându-se fiicei sale, zise:

— Vezi, Margărită, că ai un glas de primadonă? Tu nu vroiai să mă crezi pe mine.

— Ba te cred, scumpă maman, replică Mărgărita, sculându-se și sărutând pe maică-sa cu veselie.

— Dacă-i așa, cântă pentru mine melodia cea fără cuvinte, care îmi place mie atât de mult. Amicul meu va judeca de am gust bun.

— Oi cânta-o bucuros, răspunse Margărita, dacă dl Alexis va promite să compuie cuvintele ce-i lipsesc. Și grăind astfel, grațioasa copilă se uită cu amicală zâmbire la tânărul nalt.

— Promit tot, domnișoară, numai să am mulțumire de a vă mai auzi cântând.

Margărita se puse din nou la clavir și cântă o melodie pătrunză toare, ce deștepta mii de visuri poetice în suflet. Glasul ei când se accentua puternic, când se reducea la o suspinare armonioasă, când exprima cu foc tainicele aspirări ale inimii, și produse în sufletul lui Alexis o profundă tulburare.

Fără a zice un cuvânt, el luă albumul de pe gheridon, se retrase deoparte și scrise următoarea poezie, în vreme ce Margărita urma cântecul ei:

Auzit-ai, frate, de un plai frumos

Care-n veci răsună de cântări iubite?

Unde se-mpreună cerul luminos

Cu albastrul mării cei nemărginite?

Acolo mi-e dorul, acolo mă vreu,

Pe-ale tale brațe du-mă, dragul meu!

etc., etc.

(vezi pagina 278 în volumul Mărgăritărele)

Finind de a scrie această romanță, Alexis depuse albumul sub ochii Margăritei și zise:

— Iată versurile ce mi-a inspirat melodia d-voastră; cercați, vă rog, domnișoară, de a le cânta, pentru ca să vedem dacă se potrivesc pe măsura muzicii.

Doamna Dorian ieșise din salon ca să dea ordine pentru ceai.

Margărita citi versurile cu o gingașă uimire și mulțumi lui Alexis, asigurându-l că ele exprimau visurile și aspirările inimii sale; apoi ea aplică melodia pe acele cuvinte și le găsi conforme cu caracterul poetic și înduioșător al muzicii.

— Ce titlu să-i dăm romanței? întrebă ea cu o mică sfială.

— Fiindcă versurile mele au norocire de a vă plăcea, răspunse Alexis cu jumătate de glas, vă rog să primiți pentru această romanță titlul de Cântecul Margăritei.

— Primesc și încă o dată îți mulțumesc de plăcerea ce mi-ai făcut, replică Margărita, dând mâna lui Alexis și lăsând a se destăinui în ochii săi simțirile care înfloriseră de curând în sufletul ei. Tinerii priviră lung și cu dulce dragoste unul la altul, și prin razele amoroase ale ochilor ei legară soartele lor împreună. Serata se continuă până târziu; iar când Alexis își luă adio de la dame, căci avea a pleca a doua zi dimineață, o umbră de mâhnire se întinse pe fața lui.

— Dle Alexis, îi zise doamna Dorian, n-am nevoie să te îndemn a considera casa mea ca a părinților d-tale. Cred dar că-i veni ades să ne vezi la Iași, unde o să ne întoarcem în curând. Adio! Teaș mai opri aici vro câteva zile, dar trebuie să fii așteptat acasă cu nerăbdare... Mergi de-ți îmbrățișează familia și nu ne uita pe noi.

— Cât oi trăi, doamna mea, răspunse Alexis, îmi voi aduce aminte de orele prețioase ce am gustat aici și... El nu putu zice mai mult, ci sărută mâna dnei Dorian, care îl sărută pe frunte, apoi se întoarse spre Margărita. Drăgălașa copilă era cam palidă pe frunte.

— A revedere, domnule Alexis!... îi zise ea... Spune Alinei că o sărut de o mie de ori. . . A revedere!

— A revedere, bâigui Alexis, amețit și îndreptându-se spre ușă.

— Dar lui Giali nu-i spui nici un cuvânt amical? adăugă Margărita.

— Îl uitasem!... El se întoarse de la ușă, luă pasărea în mână, o netezi pe pene, îi adresă cuvinte dezmierdătoare, o sărută pe cap și o dete Margăritei; apoi el ieși urmărit de dna Dorian pân în capătul scării. Trebuie, oare, să descopăr un secret ?... Margărita, găsindu-se un moment singură în salon, sărută pe furiș capul fericitului Giali!...

IV

Alexis, după multe dificultăți cauzate prin starea ticăloasă a drumurilor, sosi în fine la Iași, însă, deși câmpiile erau acoperite cu mantia geroasă a iernii, lui i se părea că lumea-i înflorită ca în frumoasele zile din mai: însuși croncănitul corbilor, singurele păsări ce zări el în cale-i, avea ceva armonios; căci inima lui deșteptată răsuna de acele tainice și îmbătătoare melodii ce cântă amorul în anii tinereții. Imagina grațioasă a Margăritei răspândea culori și raze fermecătoare pe tot ce se arăta dinaintea ochilor lui, încât, deși roțile trăsurii scârțâiau pin omăt, tânărul poet declama cu entuziasm:

În țara mea dulce sunt drumuri de flori,

În dulcea mea țară zbori, murgule, zbori ! etc.

Reintrând în sânul familiei sale după lungi ani de absență și introducându-se în societatea Iașului, Alexis deveni simpatic tuturor persoanelor care-l cunoscură; părinții lui erau fericiți și mândri de dânsul, căci el le arăta o afecție respectuoasă, iar mai cu seamă sora lui, Alina, îi prodiga cea mai dulce și ingenioasă probă de iubire, grăindu-i necontenit de Margărita. Ore întregi petreceau împreună, ea povestind și repovestind toate incidentele vieții de la pansion, și el ascultând-o fără sațiu, căci Alina vorbea mai mult de amica ei decât de dânsa. Drăgălașa copiliță ghicise secretul fratelui său și încet-încet devenise chiar confidenta lui.

Nimic mai gentil pe lume ca importanța ce-și atribuie o fetiță grațioasă și inteligentă, care surprinde un secret amoros; natura ei îngerească îi inspiră un tact delicat în toate cuvintele și în toate faptele sale. Ea găsește expresii dezmierdătoare, care dau glasului său o intonare mai dulce și mai armonioasă; ea se transformă în geniul mângâierii!

Într-o dimineață, ca o veselă rază de soare, Alina intră în camera fratelui său și îi zise, sărutându-l:

— Astă-noapte mi s-a arătat prin vis un înger frumos care mi-a vorbit de Margărita.

— Și ce ți-a spus? întrebă Alexis, zâmbind.

— Mi-a spus că amica mea se urăște mult la țară de o bucată de vreme, că ea cântă necontenit o romanță foarte poetică și că are să vie în curând la Iași.

— Draga mea Alină! zise Alexis, ridicând în brațe-i pe gingașa lui surioară și sărutând-o pe ochi; ești tu însăți îngerul care l-ai visat și îmi aduci vestea cea mai fericită. . . Are să vie, zici?... când?... azi? mâine?

— Inima-mi vestește că a și sosit! replică Alina cu o drăgălașă maliție.

— Sosit! răcni Alexis, devenind palid de uimire. . . Ești sigură?

— Iată proba! adăugă copila, aratând un bilet mic și elegant.

— Un bilet de la Margărita!

— Deschide-l și-i vedea.

Alexis deschise iute plicul și citi:

„Scumpa mea Alină!

Am sosit chiar acum de la țară, unde mă luase urâtul: doresc să te îmbrățișez. Vină degrabă pentru ca să te sărut pe tine mai întâi de celelalte amice; te aștept cu nerăbdare. Vină. Complimente fratelui tău din partea lui Giali.

Amica ta, MARGĂRITA“

Alexis simțea inima lui bătând puternic la vederea acestor linii scrise din repejune. El îndemnă îndată pe sora lui ca să se gătească și dete ordin ca să înhame caii la cupet.

— Vii cu mine? întrebă Alina.

— Aș veni... însă nu știu de se cuvine... așa de dimineață... Ce socoți tu, dragă Alină?

— Socot că nu e nici un rău să mă întovărășești într-o vizită amicală.

— Ba nu; oi merge singur mai târziu... Acum du-te tu și-i spune...

— Ce?

— Ce ți-a spune inima.

— Dar biletul meu... nu mi-l dai? întrebă copila, zâmbind.

— Îl vrei?

— Ba nu; ține-l la tine pentru ca să nu-l pierd. Și zicând aceste, Alina ieși râzând, sprintenă și gratioasă ca o floare înaripată.

Rămas singur, Alexis deschise din nou biletul, îl reciti mai multe ori și-l sărută. Apoi el se puse a se primbla de-a lungul camerei, gândind la vizita ce avea să facă Margăritei și închipuindu-ș i o convorbire amoroasă cu dânsa, convorbire compusă de fraze perfecte și conforme cu dorințele sufletului său.

Acea vizită multașteptată avu loc a două zi, însă el se simți atât de tulburat în prezența Margăritei, că uită toate frazele ce le pregătise și convorbirea se ținu asupra unor obiecte cu totul indiferente. Noroc pentru el că ochii lui avură o elocvență rară și grăiră, aparte, cu ochii Margăritei despre un obiect mult mai interesant, de starea inimii lor. Astfel, când buzele trandafirii ale copilei ziceau că stăpâna lor petrecuse în liniște zilele de pe urmă la țară, frumoșii săi ochi protestau în contra acestei inocente minciuni și declarau că a lor stăpână murea de dor de a se întoarce la Iași pentru ca să se apropie de Alexis, și ochii acestuia exprimau o fericire nemărginită, o recunoștință adâncă, un amor demn de îngereasca ființă ce purta nume de floare. Asemene vizite se repetau ades, grație legăturilor amicale ce existau între Margărita și Alina și care înlesneau dese întâlniri între Margărita și Alexis, atât în salonul dnei Dorian, cât și în alte saloane din Iași, pe la vizite, pe la serate, pe la teatru, pe la baluri. Ambele amice erau nedespărțite pretutindeni, și Alexis, profitând de această nedespărțire, vedea în toate zilele pe Margărita, și cu cât o vedea mai mult, cu atât el îi descoperea mai frumoase calități și se exalta mai tare în simțul adorării sale. Prezentul era așa de strălucitor, că răspândea raze aurite chiar pe întunecimea viitorului, și acel viitor se arăta lui Alexis ca o lume nouă, plină de încântări și de dorințe realizabile... Într-un cuvânt, Margărita și fratele Alinei plutiră în regiunile cerești, pe aripile visurilor fermecătoare ale iubirii și aspirau la unirea soartei lor prin sacrele legături ale căsătoriei. Însă!... O! cuvânt fatal! piatră nesimțitoare, pe care vin de se zdrobesc proiectele și sperările omului! Ce geniu răuvoitor te-a pus în calea dorințelor noastre!...

Alexis fu obligat a se absenta din Iași, timp de o lună, fiind trimis de tatăl său la București, și în lipsa lui se dărâmă palatul feeric al visurilor sale!

O amică a dnei Dorian, una din acele dame care după ce îmbătrânesc își impun misia de pețitoare, găsi de cuviință a se ocupa de căsătoria Margăritei și propuse de mire pe un nepot al ei, dl M., care într-adevăr unea toate condițiile de poziție, de avere și de bună educație. Propunerea conveni sub toate privirile dnei Dorian, și aceasta exercită toată influența sa de mamă asupra Margăritei pentru ca să obție consimțământul ei.

Sărmana copilă cercă în zadar să lupte în contra destinului care-i ucidea fericirea. Zile și nopți întregi ea plânse lacrimi amare, dar nu avu putere să refuze rugămintea maicei sale când o văzu în genunchi, cerându-i sacrificiul tinereților și al inimii... Margărita se cunună cu dl M., zicând un adio dureros iluziilor veselei junii!

V

Câteva zile în urma cununiei, Alexis trimise Margăritei un mic medalion smălțuit, ce cuprindea frunze din florile buchetului compus de dânsa pentru iubitul ei (precum s-a văzut în capitolul 1); și tânărul primi în aceeași zi din partea iubitei lui o mică cruciuliță de briliant ce din copilăria ei, purtată la sân, fusese martorul misterios al tuturor simțirilor inimii sale de vergină.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Primăvara sosi! .. . cu dânsa veni timpul de plecare în străinătate pentru Alexis. El făcu o vizită de adio Margăritei, dar nu avu norocul de a o găsi singură; salonul ei era plin de persoane străine. În zadar el prelungi vizita lui vreo două ore, cu sperare că i s-ar prezenta ocazia de-a zice iubitei sale un cuvânt neauzit de nimeni altul decât ea! Salonul, departe de a se deșerta, se umplea încă mai mult de vizitatori, și atât Alexis, cât și Margărita erau munciți de un neastâmpăr sufletesc pe care de-abia îl puteau ascunde în ochii străinilor.

În fine, Alexis, desperând de a putea îndeplini dorința inimii sale, se pregăti de plecat; deodată, Margărita, inspirată de geniul amorului, ieși iute din salon și se întoarse în curând cu medailonul aninat la piept. Alexis îi mulțumi prin o căutătură plină de dragoste și de recunoștință; apoi își luă adio și plecă. Margărita rămase cufundată într-o dureroasă melancolie, în vreme ce persoanele adunate în salonul ei ziceau, vorbind de Alexis: „Original tânăr! în veci pe drumuri, în veci pe mare! Trebuie să fie înamorat!“

Alexis se porni de la Moldova în luna lui mart, luând pe sora lui cu dânsul pentru ca să-i arate minunile civilizației în Germania, Francia și Englitera, și pe cât Alina se extazia la privirea acelor minuni, pe atât fratele ei era nesimțitor în fața lor, căci gândirea lui zbura necontenit aiure, fiind preocupată de suvenirul Margăritei. În zadar gingașa copilă căta să distragă mintea lui prin veselia caracterului ei, el zâmbea numai câteodată, și chiar acea zâmbire era mâhnită.

Primăvara, vara și toamna trecură fără știri de la Margărita, căci nici un răspuns nu veni de la dânsa la toate scrisorile ce-i adresase Alina din străinătate. Deși ea promisese că va veni la Paris, bărbatul ei nu se găsi în poziție de a îndeplini dorința ei de călătorit, și prin urmare ea fu silită a petrece o mare parte din an la moșie. Pierzând deci sperarea de a o vedea în Paris, Alexis decise a se întoarce în țară, mai cu seamă că Alina începea a simți dorul de părinți, și pe la finitul lui noiembrie ajunse în Iași.

Revederea Margăritei cu Alexis fu pentru amândoi un izvor de chinuri, căci bărbatul junei femei se găsea față. După o lungă și dureroasă despărțire, după o lungă și fierbinte dorință de a se revedea și a-și comunica simțirile cele mai gingașe ale inimii, soarta îi osândi a se prezenta unul altuia ca niște străini și a-și cumpăni vorbele, și a-și ascunde uimirea de care erau cuprinși. Conversația lor nu avu nici un interes, deși Alexis, ca un călător nou sosit, avea multe de spus, multe observări de făcut asupra țărilor ce vizitase și mai ales asupra minunilor expoziției universale din Londra.

— Adevărat e, întrebă dl M. pe Alexis, că ai făcut un voiaj cu balonul?

— Adevărat! am avut curiozitate a cunoaște impresiile unei asemene călătorii în aer.

— Cum? zise Margărita, v-ați expus la un așa pericol? și nu v-a fost frică?...

— Frică? replică bărbatul ei, râzând. Amicul nostru e deprins să zboare prin nouri; în calitatea sa de poet nu se înalță el în toate zilele prin ceruri, călare pe Pegas?

— Cu toate aceste, observă Alexis, nu aș fi îndrăznit poate a mă risca prin nouri, precum zice foarte malițios dl M., dacă nu aș purta la sânu-mi un talisman neprețuit, care mă apără de orice pericol. Margărita înțelese că Alexis făcea aluzie la cruciulița ce-i dase ea, și toată figura ei se lumină de razele acelui soare tainic ce răsare în inimile iubitoare când ele sunt pătrunse de o neașteptată fericire. Dl M., însă, începu a râde cu hohot și adăugă glumind:

— Zău! Ai slăbiciunea a crede ca orientalii în puterea talismanelor?!

— Mărturisesc, răspunse Alexis, că am această slăbiciune.

— O! poet, poet, poet!

— Nu râde, dl meu, căci dacă ai fi avut norocire să capeți un talisman ca al meu, și mai cu seamă tocmai talismanul meu, te-ai considera omul cel mai ferice din lume... Bărbatul, intrigat, încetă de-a râde; Margărita zâmbi, aruncând lui Alexis o ochire expresivă; iar acesta, închinându-se, ieși din salon.

— Ce talisman să aibă? întrebă dl M. pe Margărita când se găsiră singuri.

— Cine știe ?... poate vreo cruciuliță!... răspunse juna femeie, deschizând un album.

— Nu se poate... Alexis e crescut în Paris, și Parisul nu-i fabrică de bigoți. Mai lesne îmi vine a crede că a fi vreo viță de păr de la o persoană iubită, căci poeții sunt peruchierii amorului.

Margărita, supărată prin această observare ridicolă, se sculă și se retrase în camera ei de toaletă, iar bărbatul ei începu a cânta încet și se duse la un amic al său, unde își petrecea zilele cu jocul de cărți. Iarna întreagă trecu fără ca ambii amorezi să aibă prilej de a se întâlni aiure decât la teatru și la baluri, sub ochii unei numeroase adunări. Toate cercările lor de a se găsi împreună erau zadarnice, căci într-un oraș ca Iașii, unde purtarea fiecărui e controlată de toți, ei erau obligați a se feri cu multă luare-aminte de a nu da prepusuri. Prin urmare, vizitele lui Alexis în casa Margăritei se răreau cu cât iarna înainta, și grație acestei tactici ei reușiră a păstra secretul lor neghicit de nimeni, însă numai Dumnezeu știa câte suferințe pătimeau ei în tăcere. Astfel anul 1852 găsi pe Margărita și pe Alexis în luptă necurmată cu iubirea lor, iubire ce creștea cu atât mai tare cu cât ei căutau a o comprima.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Când soarele lui mai aduse naturii o nouă întinerire, Alexis decise a merge să viziteze munții și mănăstirile Moldovei. El se duse la Fălticeni, oraș vestit prin iarmaroacele lui, și deacolo la Slatina, unde piosul mitropolit Veniamin muri după retragerea sa din scaunul eparhiei. De aici, Alexis se îndreptă spre Târgul Neamțului prin Râșca și se opri câteva ore pe ruinele cetății, ascultând în uimire glasurile tainice care șoptesc între ziduri cu suflarea vântului și amintesc de gloria strămoșilor noștri.

Înspre seară, el apucă drumul ce duce la Agapia și ajiunse odată cu noaptea în sânul acestei misterioase mănăstiri așezată între munți. Întunecimea, străpunsă de câteva raze argintii ale stelelor ce se iveau printre brazii de pe culmile înălțate, răspândea un văl de tristețe asupra acelui sfânt locaș. Tăcerea adâncă ce domnea în el era îngânată prin curgerea pârâului Agapia și prin țipătul înfiorător al păsărilor de noapte, care zburau din clopotniță pe streșinile mănăstirii și de pe acoperiș în codri.

Alexis fu primit la arhondaric de maica iconoamă și dus într-o chilie simplu mobilată ce se găsea în fundul unei tinzi întunecoase. Bătrâna călugăriță îl întrebă de numele lui și dacă avea neamuri în mănăstire. El răspunse că avea o vară primară, numită Evghenia S., pe care nu o văzuse tocmai din copilărie, și că dorea prea mult să se întâlnească cu dânsa.

— Prea bine, fiule, zise iconoama; mă duc să-i dau de știre c-ai venit; și ieși din chilie. Alexis se duse în balconul de lemn al arhondaricului, balcon care se prelungea pe dinaintea chiliilor de jur împrejurul ogrăzii. El se simți pătruns de o melancolie adâncă privind vârfurile munților ce păreau a cădea pe mănăstire, biserica pierdută în întunericul nopții și zidirile acele tăcute, care serveau de locuință călugărițelor. Din timp în timp, el zărea umbre negre ce se furișau de-a lungul galeriilor sau pe cărările care duc de la chilii la biserică și i se părea că se găsește sub impresia unui vis fantastic.

„Iată, zise el în sine, o colonie întreagă de femei, și numai de femei, condamnate a duce o viață monastică, a stinge toate glasurile inimii lor, a opri zborul imaginației, a-și îngropa tinerețile, a se lipsi de mulțumirile lumii și a trăi numai cu sperarea de a merita intrarea lor în rai! Curios și puternic efect al bigotismului asupra omenirii! cum denaturează chiar legile dumnezeiești!... Femeia a cărei misie pe pământ e atât de frumoasă și sacră! femeia destinată a fi amantă, a fi soție, a fi mamă, a fi mângâierea cea mai scumpă a omului, iată-o redusă la un rol contrariu naturii sale iubitoare, iat-o ajunsă în starea unei flori veștede, decolorate, fără parfum și fără viață!“

Gândurile lui ar fi mers departe dacă nu ar fi fost distrase prin sosirea a două umbre ce se opriră lângă el. Erau maica iconoamă și vara lui Alexis.

— Domnule, zise bătrâna, iată maica Evghenia! și se depărtă în întuneric.

— Dumneata ești, vere Alexis? întrebă un glas dulce și tânăr.

— Eu, măicuță... am venit să vizitez Agapia și am dorit să te văd.

— Și eu de mult o doresc, căci sunt ani de când nu ne-am mai întâlnit.

— Haideți dar în chilia mea, observă Alexis, pentru ca să ne vedem la față.

Intrând în acea chilie și aruncându-și ochii la călugăriță, el rămase uimit de frumusețea ei și de expresia adevărat îngerească a figurii sale. Albă ca un crin, albeața ei era mult mai strălucitoare sub comănacul și neagra îmbrobodire a hainelor călugărești. Ochii săi albaștri ca floarea inului aveau o limpezime care reflecta virginitatea sufletului, gura ei mică și grațioasă se desena sub o zâmbire de bucurie, și genele sale lungi lăsau umbre ușoare pe rotunzimea obrajilor. Într-un cuvânt, ea păru atât de admirabilă în lumina lămpii, că Alexis nu se putu opri de a zice:

— Ah, verișoară, cum de te-ai călugărit fiind așa de frumoasă? Juna măicuță coborî ochii și răspunse:

— Nu m-am călugărit de bunăvoie, verișorule!

— Cum? strigă Alexis, luând-o de mână, o mână delicată de copil.

— M-au silit părinții mei să pun rasă.

—Ce nelegiuire! N-au milă de tinerețile tale?

— Nu! Am vărsat șiroaie de lacrimi, le-am căzut la genunchi, i-am rugat, le-am declarat că nu mă trăgea inima să mă îngrop de vie în mănăstire... toate au fost în zadar! Într-o zi m-au amenințat că m-or blestema dacă m-aș împrotivi dorinței lor, și atunci a trebuit ca să plec capul. Eu, care eram mândră de lungimea și de frumusețea părului meu, am fost tunsă ca un făcător de rele; eu, care mă numeam în lume Lucia, m-am trezit deodată despărțită de această lume sub numele de Evghenia. Zicând aceste, maica începu a plânge și căzu pe un scaun. Alexis, înduioșat, cătă să o liniștească prin cuvinte mângâietoare, dar nu putu să reușeze decât pomenindu-i de zilele copilăriei lor.

— Îți aduci aminte, dragă verișoară, de teiul cel mare din ograda de la moșia noastră?... îți aduci aminte cum ne jucam la umbra lui și cum ne speriam unul pe altul, ascunzându-ne după trunchiul său?

Copila, auzind aceste cuvinte, își ridică ochii plini de lacrimi, îi ținti cu drag asupra lui Alexis și zise zâmbind:

— Îți aduci și tu aminte, verișorule, când te-ai suit în copac pentru ca să-mi rupi o creangă înflorită și ai căzut lângă mine?... Doamne! cât m-am speriat atunce!... Chiar acum, după trecere de atâți ani, încă îmi bate inima când gândesc că puteai să te ucizi.

— Ah! observă Alexis. Știi că lucrul rău nu piere.

— De aceea poate n-am pierit nici eu când m-au călugărit, replică măicuța, râzând încet. Dar spune-mi, verișorule, ce te-ai mai făcut din copilăria noastră? Stiu că ai fost multă vreme în străinătate! Ai studiat în Francia... Sunt și acolo mănăstiri și calugărițe?

— Sunt, dragă, în toate țările persoane nenorocite, căci prostia omenească nu are hotare.

— Dar tu, fost-ai încalte și ești fericit?

— Eu, dragă? răspunse Alexis suspinând, deși trăiesc în lume, duc zile mai negre și mai amare decât voi, care sunteți închise în mănăstiri.

— Ești nefericit tu, Alexis? zise copila, apropiindu-se de vărul ei și apucându-l de mână... Cum?... Ce durere poți să simți când parinții tăi au iubire pentru tine, când toată lumea trebuie să te stimeze și să-ți arate simpatie?... iubești poate vreo persoană pe care împrejurările nu-ți permit de a o lua de soție!?... Dar... inimami spune că nu este altă cauză durerii tale.

— O! Suflet îngeresc! ai citit în sufletul meu și ai descoperit adevărul! răcni Alexis cu desperare. Așa este, Lucio, iubesc o ființă înzestrată cu toate darurile naturii, și ea-i condamnată a face bucuria altuia.

— Ah! replică Evghenia, ești mult mai de jelit decât mine, dragă Alexis. Amândoi rămaseră câtva timp cufundați într-o dureroasă tăcere, când sunetul unui clopot îi trezi din cufundarea gândurilor.

— Ce este? întrebă Alexis. Pentru ce trage clopotul la miezul nopții?

— Trage pentru utrine, răspunse maica... Merg la biserică... Vii și tu, verișorule?

— Vin să te văd în strană.

— Și să mă auzi cântând, adăugă ea, că sunt eu de rând în astă-noapte.

Peste un cuart de oră, Alexis coborî scările arhondaricului și apucă pe-o cărărușă în sunetul toacei batute de o călugăriță pemprejurul bisericii. El intră în sfântul locaș luminat de o singură lampă aprinsă dinaintea icoanei Maicei Domnului. De la ușă până lângă stranele cântărețelor, biserica era plină de călugărițe pierdute în umbră, unele culcate pe lespezi, altele dormitând prin strane, iar aproape de ușa altarului sta maica Evghenia, acoperită cu o mantie lungă și creață. Ea cânta psalmele rugăciunii, cu ochii ridicați spre icoane și luminați de flacăra slabă a lămpii de argint. Glasul ei melodios răsună sub bolta întunecată și vărsa în inimă simțirea pietății. Alexis o privi cu o respectuoasă admirare și crezu că vede un palid serafim coborât din ceruri pentru ca să continue pe pamânt imnul de adorare către Dumnezeu.

Rezemându-se de strana mitropolitului, el căzu într-o reverie profundă și adresă cerului fierbinte rugăminți pentru fericirea Margăritei; căci imaginea iubitei sale îi apărea în toate tablourile mărețe ce se prezentau ochilor lui. La finitul serviciului, Evghenia întovărăși pe Alexis până la scara arhondaricului unde își ziseră adio, căci el avea a pleca a două zi de dimineață.

— Când ne-om mai vedea, verișorule? întrebă maica.

— Dumnezeu știe! răspunse Alexis, căci sunt decis a pleca iar în străinătate.

— Vrei să fugi de durere? zise copila; în zădar, ea-i umbra omului.

— Sau poate că omul e umbra durerii! Adio, dragă Lucie!

— A revedere dar, verișorule, când a vrea Dumnezeu! adăugă ea cu glas întristat și dispăru ca o nălucire.

VI

Plecând în faptul zilei de la Agapia, tânărul călător se duse la Văratic, altă mănăstire de călugărițe, așezată în poalele unui munte, apoi trecând prin satul Bălțătești, el sui Dealul Doamnei, se coborî la Hangu, și acolo luă o plută ca să meargă la Piatra pe apa Bistriței. El făcu această primblare încântătoare fără a fi distras din tristele cugetări care îi frământau mintea, căci în acea frumoasă perioadă a vieții, unde inima omului domnește în toată suveranitatea sa, lumea se luminează și se întunecă după starea inimii. Un cântec poporal zice:

Inima-i voioasă,

Lumea-i luminoasă.

De la Piatra, Alexis se decise a merge la moșia unde se găsea Margărita de câteva zile. El sosi acolo pe o minunată dimineață de primăvară și se coborî în grădină pentru ca să aștepte momentul fericit în care va vedea pe iubita lui singură, căci astă dată bărbatul ei era absent. După o rătăcire prelungită prin aleile și prin desimea parcului, el căzu pe o laiță la umbra unui stejar bătrân și cercă în zadar să aline bătăile inimii sale; minutele-i pareau lungi, verdeața naturii posomorâtă, cântecul păsărilor monoton, când deodată, prin un efect magic, totul se înveseli în ochii lui! Soarele deveni splendid, verdeața frunzelor și a gazonului se învioșă, ciripitul păsărilor se schimbă în armonie plăcută, căci Margărita intrase în grădină.

Îmbrăcată într-o rochie albă de gază, tânăra femeie venea iute prin o alee nisipită și strălucea ca o apărire cerească în umbra deasă a copacilor. Alexis, uimit, se sculă și se repezi înaintea ei, mâinile lor se strânseră tremurând și ochii lor se umplură de o lumină aurită.

— Ai venit, zise ea cu glas febril, inima-mi spunea că ai să vii!...

— Am venit, răspunse el, căci nu mai puteam trăi fără să te văd. Zicând aceste, ei se apropiară de un boschet și se puseră pe bancă. Cine poate inventa o limbă atât de expresivă care să fie în stare de a descrie lămurit simțirile sufletelor lor, când ei se văzură amândoi singuri în misterul acelui boschet de flori? Bucuria, mirarea, uitarea suferințelor trecute, îmbătarea fericirii prezente și chiar o tainică timiditate se concentrau la un loc cu aspirările cele mai înfocate ale amorului. Tăcerea lor avea o elocvență nerezistibilă, și privirile lor aveau electrice luciri.

— O! Margărită, scumpă Margărită! zise în fine Alexis; aș vrea să mor în momentul acesta, pentru că nu cred să găsesc în viața mea alt moment mai divin. După atâtea suferințe te văd singură, te admir în deplină libertate și pot să-ți spun cât te iubesc și câtă înrâurire ai asupra soartei mele...

— Ah, amicul meu! replică Margărita cu tristețe; daca ai muri, nu mi-ar rămânea multe zile de trăit!... căci sunt foarte nenorocită, și datoriile mele de soție nu-mi permit a realiza visul inimii mele. Mă iubești, Alexis, o știu, și aceasta este singura mea mângâiere în viață, însă... Ea tăcu și plecă capul plângând.

— Te înțeleg, iubita mea; legăturile căsătorești nu-ți permit a dispune de soarta noastră; ele sunt ca niște ziduri nalte, care ne despart pentru totdeauna... Ce-mi rămâne dar de făcut mie, care nu pot suferi mai mult viața fără tine? Să șed în țară ca să fiu necontenit martorul fericirii altuia? Nu, nu-mi simt destulă mărinimie pentru asemene sacrificiu, nici destulă putere pentru a răbda asemene chin.

— Și ce ai de gând să faci? întrebă ea, ridicându-și ochii plini de lacrimi.

— Nu-mi rămâne decât să mă depărtez de tine și să mă duc în fundul lumii!

— Iar să mă lași singură? strigă ea, apucându-l de braț cu o mișcare convulsivă, iar să te arunci în valurile periculoase ale vieții vagabonde? Ce-oi să mă fac eu în lipsa ta, când știi că de când mam măritat nu am nici o mulțumire alta decât aceea de a te vedea din vreme în vreme?

— Ascultă-mă, dragă Margărită, replică Alexis, cuprinzând-o cu brațele și lipind-o de inima lui, numai Dumnezeu știe câtă iubire mi-ai inspirat și câtă amară desperare se adună în mine când gândesc a mă depărta de tine; dar ceea ce vreau să afli este că te iubesc de o mie de ori mai mult pentru tine decât pentru mine și că nici un sacrificiu pe lume nu m-ar opri de a-ți asigura liniștea și a-ți feri reputația de clevetirile străinilor.

— Și ce-mi pasă de clevetirile lor, strigă Margărita; amorul nostru e mai presus decât răutatea oamenilor. Tu mă iubești, Alexis... lumea îmi este indiferentă.

— Te iubesc cum meriți de-a fi iubită, scumpa mea! ca pe o ființă îngerească, care a deșteptat în sufletul meu cele mai gingașe și mai nobile simțiri. Amorul ce ai aprins în mine a deschis înaintea mea raiul unei fericiri la care nu-mi este permis de a aspira, căci în poarta acelui rai stă îngerul virtuții, blând și frumos ca tine. Tu ai făcut pentru mine ceea ce numai providența era în stare să facă, mi-ai dat o nouă viață, și eu nu pot să-ți arăt recunoștința mea decât numai prin sacrificiul inimii mele. Trebuie să fug de tine pentru ca să rămân demn de tine.

— Nu vreau! Nu vreau să mă lași singurătății! Nu vreau să mă parasești pradă suferinței! suspină Margărita, plecându-și capul pe umărul lui Alexis. Uimit, nebun de dragoste, tânărul depuse o înfocată sărutare pe fruntea iubitei sale. La acest contact fierbinte ea se trezi din amețeala ce o cuprinsese, se smuci din brațele lui Alexis și, cu ochii rătăciți și cu glasul tremurător, ea zise:

— Ai dreptate... trebuie să ne despărțim... de ai rămânea mai mult, simt că aș fi pierdută... Adio! și vru să se depărteze. Alexis o ținu de mână.

— Adio! adăugă el. Adio pentru totdeauna!

— Pentru totdeauna!... Ah! Alexis, acest cuvânt e moartea pentru mine! și, nemaiputând rezista îndemnului inimii sale, Margărita se aruncă în brațele lui Alexis. Buzele lor se încleștară într-o lungă și voluptuoasă sărutare. Sufletele lor se întâlniră în acel dulce sărutat, și soarele străluci mai splendid pe limpedele senin al cerului. În curând, Alexis luă calea străinătății!

VII

La Galați, unde era să se îmbarce pentru Viena, el scrise următorul bilet Margăritei și i-l trimise la țară:

„Scumpa mea Margărită!

Când vei întreprinde vreo călătorie depărtată și te vei găsi ca mine în momentul de a părăsi patria ta, vei cunoaște una din simțirile cele mai amare și vei afla atunci câtă mângăiere gustă bietul călător adresând ultima lui gândire ființei ce iubește. Acest adio al inimii în ora plecării cuprinde un amestec de jeliri dureroase și de tainice prevestiri, care îl mâhnesc adânc și îl înfiorează, căci i se pare că zice adio pentru totdeauna !... Fericit acela care într-un asemene moment găsește în fundul inimii sale o imagine frumoasă, un suvenir drăgălaș, un nume adorat cărora să poată închina comorile sufletului său! Nu știu, cât pentru mine, ce-mi rezervă destinul și cum are să fie viitorul, dar ce știu bine este că, zicând acum adio țării mele, simt o dulce mângâiere de a gândi la tine, îngerul meu, și de a-ți trimite în aceste rânduri tot ce este mai gingaș, mai nobil, mai iubitor în inima mea.

Marinarii au un obicei foarte poetic. Pân-a nu se arunca în pericolele mărilor, ei merg de ornează cu flori altarul Maicei Domnului, dinaintea căruia îngenunchează și se roagă. Eu, a cărui soartă seamănă cu a lor, am aceleași crederi ca dânșii și îmi place să încunun scumpul tău suvenir cu toate minunile cele mai grațioase ale închipuirii și cu toate dezmierdările unui amor nemărginit. Adio dar, Margărită! Adio, îngerul meu!... Plec muncit de o cumplită durere, dar oricum să fie, sunt mulțumit de a sacrifica fericirea mea în favoarea liniștii tale, căci, precum ți-am declarat din viu grai, te iubesc de o mie de ori mai mult pentru tine decât pentru mine. Dacă socoți însă că merit o recompensă, fă ca să o găsesc în Paris, sub forma unui răvaș scris de tine cu toată încrederea și sinceritatea amorului puternic ce m-a supus ție pentru viața întreagă. ALEXIS V.“

Iată răspunsul Margăritei, ce găsi el la poșta din Paris:

„Scumpul meu Alexis,

La iubitul răvaș ce mi-ai scris din Galați, mă grăbesc a-ți trimite aceste rânduri; nu ți le trimit însă ca o recompensă, precum zici, ci ca o rugăminte și ca o destăinuire. Află, scumpul meu amic, că dacă m-am ferit de amorul meu în timpul cât te găseai aproape de mine, a fost pentru că simțeam cât de puternic domnea el în sufletul meu și pentru că nu mă credeam în stare de a rezista îndemnurilor lui; dar de când te-ai depărtat, de când al tău adio a deșteptat în sânumi durerea despărțirii, simt că am nevoie de toată dragostea ta pentru ca să mă susție în cruda singurătate în care m-ai părăsit. Acest adio, care cuprinde un sacrficiu atât de mare din parte-ți în favoarea liniștii mele, a adus o dulce apropiere între noi și mi-a dat o vie încredere în amorul tău, amor devotat, mare și nobil ca inima ce-l conține.

Iată, dragul meu, taina ce de mult doream a-ți descoperi; ea îți va explica tot ce a putut să-ti pară neînțeles în purtarea mea către tine. Spune-mi dar acum că nu mai păstrezi nici o îndoială asupra simțirilor mele, încredințează-mă că te depărtezi de mine pătruns de fericirea ce gustă tot omul care se știe iubit!

Ai văzut cum soarta nemiloasă a stins visul cel mai frumos al juniei mele. Trebuie să mai adaug că neîmplinirea acestui vis de fericire m-a aruncat într-o descurajare adâncă? O! scumpul meu Alexis! fericirea mi s-a arătat de departe ca o fantasmă înșelătoare și a dispărut iute din ochii-mi, pentru ca să o jelesc cât voi trăi! Sperarea m-a părăsit, și nu mai văd înaintea mea decât un orizont întunecat.

Crede-mă, Alexis, trist e lanțul ce te leagă de mine! Singura idee ce mă susține este că ființele care trăiesc fără nici un țel în viața lor mor în floarea tinereții... Fie ca șirul zilelor mele să se curme cât mai curând, dacă sunt condamnată de legile sociale a trăi făr’ de tine!

Adio !... Aud pasuri în sală... de-abia pot găsi un minut unde să fiu singură cu suvenirul tău... Adio! îți trimit în acest adio partea cea mai iubitoare a inimii mele zdrobite.

MARGĂRITA“

Alexis citi printre lacrimi acest răspuns duios al iubitei sale și, cu lacrimile în ochi, el scrise următoarea epistolă și o expedui surorii lui, cu rugăminte de a o înmâna Margăritei:

„Scumpa mea iubită!

Scrisoarea ta e de natură a nebuni pe un om de fericire; ea conține cuvinte de acele ce vibrează în inima lui, îl încântă, îl înduioșează și îl înalță mai presus de ceilalți oameni... Și, însă, trebuie oare să spun întregul adevăr?... După ce am citit-o de multe ori, după ce am analizat fiecare frază, fiecare cuvânt, am descoperit în ea o mâhniciune atât de mare, că toată veselia mea s-a stins într-o clipă. Tu îmi vorbești de fericirea ce produce încredințarea de a fi iubit în lume și, cu toate că această cugetare ar trebui să fie pentru tine un puternic apărător în contra suferinței, totuși, scrisoarea ta respiră o descurajare fără margini. Ești tristă! tristă până a te gândi la soarta celor ce mor în floarea tinereții!... Cum vrei dar ca după o asemene mărturire din parte-ți să mai pot fi fericit?... Nu, draga mea; am fost crud înșelat când m-am crezut în stare de a răbda chinurile despărțirii. Zicându-ți adio, am sperat că voi asigura liniștea vieții tale și chiar, poate, pe a mea, dar văd că în zadar am pus o lungă distanță între noi doi! Departe de tine, inima mea se luptă cu dorul neîmpăcat, dorul care cuprinde o lume întreagă de suferințe. Și cunoști și tu, Margărită, acel chin ce sfâșie inima și știi cât e de crunt!

Crede-mă, însă, că el e mai puțin dureros decât durerea ce simt gândind la tristețea ta.

Iubirea mea pentru tine este un cult de adorare și dar numai dacă te-aș ști fericită, aș putea gusta vreo slabă alinare. Imaginea ta, strălucitoare și veselă, ar răspândi asupra singurătății mele luciri mângâietoare, dar, întunecată sub vălul mâhniciunii, ea întunecă lumina zilelor mele. O! scumpa mea Margărită, fă ca amorul meu să fie pentru tine un soare splendid; fii zâmbitoare, fii radioasă la razele lui, și astfel îți promit să uit prezentul, uitându-mă chiar pe mine însumi.

Dacă ai vedea ce se petrece în sufletul meu, ai fi mândră că ai deșteptat în el atâtea mari și frumoase simțiri: iubirea, dorința gloriei, devotamentul, indulgența și aspirarea către un viitor ce ți l-am hărăzât numai ție. Tristețe sau veselie, toate îmi vin de la tine, căci în fiecare din cugetările mele tu domnești singură și singură ai o drăgălașă înrâurire. Ai produs în mine o înviere morală și îți sunt dator mai mult decât cu viața, îți sunt dator cu dezvoltarea calităților inimii mele.

Ah! dacă am trăi pe timpul zânelor, pe când aceste grațioase zeități protejau destinul celor ce se iubeau și când ele ne-ar fi adunat la un loc pe amândoi, cu ce mândră aureolă de fericire aș corona fruntea ta! Cât de bine aș ști să realizez visurile tinereții tale! Ce inspirări minunate aș undi în zâmbetul tău! Ce nume strălucit de poet aș dobândi pentru ca să fiu demn de tine. Viața împreună ar fi pentru noi doi o comoară nesfârșită de cele mai gingase simțiri, de cele mai fierbinți dezmierdări. Lumea nu ar mai exista pentru noi și noi nu am mai exista pentru lume, căci am uita tot, și chiar pe noi înșine ne-am uita în beția încântătoare a amorului!

Câte minunate visuri de aceste am făcut în cursul călătoriilor mele! În frumoasele seri ale primăverii, pe când pluteam pe Dunăre, de câte ori închipuirea mea te-a adus lângă mine pe podul vaporului și, prin efectul acelei iluzii drăgălașe, măreața priveliște a Carpaților îmi părea de-o mie de ori mai poetică. La Dresda am vizitat cu tine galeria de tablouri. În vreme ce mă primblam în saloanele muzeului, te simțeam rezemată pe brațul meu, și admirarea mea pentru tablourile artiștilor renumiți creștea, căci tu mă făceai să descopăr în ele frumuseți necunoscute de mine până atunci. Ce să-ți spun, iubită Margărită? în prezența minunilor naturii, precum și în fața productelor geniului omenesc, inima mea te-a asociat la toate uimirile sale, și pretutindeni iubirea mea te-a înălțat pe tine deasupra tuturor făptuirilor dumnezeiești și tuturor operelor care onorează geniul omenirii.

Astfel te iubesc și astfet te-oi iubi pân-în momentul când mâna morții mi-a închide ochii și mi-a îngheța inima.

ALEXIS V.“

Peste o lună de zile Alexis primi un mic bilet în care Margărita îi anunța sosirea ei la Paris pentru iarnă și îl ruga să nu-i mai scrie, căci bărbatul ei începuse a da semne de gelozie. Alexis așteptă iarna cum așteaptă un bolnav primăvara; însă la finitul toamnei toate sperările lui căzură ca frunzele copacilor. Margărita îi trimise aceste câteva rânduri, care îl făcură să zacă trei luni de zile pe patul durerii:

„Alexis!

Cu moartea-n suflet îți scriu aceste linii!... Uită pe Margărita, care de azi nu mai există pentru tine... Sunt mamă !... Să întindem un văl negru asupra trecutului și asupra promiterilor viitorului. . . Adio!... Adio pentru totdeauna!

MARGĂRITA“

VIII

Cum se terminară fazele acestui amor atât de mare și de înflăcărat?

Francezii, cu caracterul lor vesel, zic: Tout finit par des chansons dans ce monde!

Iată cântecul final al romanului Margăritei:

ADIO

Adio! ah! niciodată

N-am gândit că pe pământ

A mea inimă-ntristată

Va rosti acest cuvânt.

Dar tu însăți, tu, pe care

Te-aveam tainic Dumnezeu,

Ai vroit fără-ndurare

Ca să sting amorul meu!

. . . . . . . . . . . . . . . . .

Adio, ramâi ferice!

Șterge din inima ta

Pe cel ce adio-ți zice,

Deși-n veci nu te-a uita.

Te-am iubit cu dor fierbinte

Ș-astfel te iubesc că vreu

Să văd stins din a ta minte

Întreg suvenirul meu!....

vezi volumul Mărgăritărele)

În urma acestui strigăt suprem și dureros al inimii, Alexis întreprinse o lungă călătorie prin Africa și America, iar în lipsa lui de mai mulți ani, Margărita, prinsă în sloiurile vieții căsătorești, deveni mamă de o gentilă și numeroasă familie. Când se revăzură amândoi în salonul Alinei, care se măritase de curând, focul patimii lor părea cu totul potolit, și fiecare din ei părea că a făcut un vis frumos, la care se gândea câteodată cu o zâmbire înduioșată.

Margărita, înconjurată de copilașii săi, întinse o mână amicală lui Alexis și-i zise cu glas sincer:

— Alexis! vrei să fii fratele meu?

Alexis îi răspunse depunând pe acea mână tremurândă un sărutat respectuos!