Margot

 

IX

Margot nu ținea mânie. Nu era răzbunătoare, nu ura pe nimeni, nu blestema soarta, nici oamenii. Romane citite la întâmplare, căsătoria, aventurile, rudele îi arătase lumea așa cum este. Natură simțitoare, exuberantă, plângea ușor, se consola repede fără grije de viitor.

Într-o dimineață se trezi odihnită, bine dispusă în patul moale, privind, cu mâinile sub cap, fără luare aminte, lucrurile din odaie, scaune și oglinzi, aduse dela Iași, martori binevoitori care înșirau povestea vieții sale. Margot avea înfățișarea apatică, pasivă a curtezanelor celebre, preocupate și pe eșafod să păstreze simetria trăsăturilor, ideile adoptate, rânduite, ca pietricelele unui joc de remy, în cutia craniană. Orgolioasă, trăia ca un burlac. Bărbații, toți niște închipuiți după părerea sa, o atrăgeau instinctiv, ca pe un sultan varietatea femeilor din harem.

Incapabilă să-și analizeze sentimentele, își dădu totuși seama că fusese amarnic păcălită. Dar cu temperamentul ei fericit îngropă trecutul cu o expresie ștrengară. aruncă plapuma, scări din pat, își examină amănunțit trupul în fața oglinzii, întinzându-se cu voluptate rechemată la viață de zgomotul străzii.

Justinian — Joujou — fusese un accident în viața ei, o obosea cu fanfaronada lui, cu comedia amorului, se complăcuse în mediul liberat de convențiuni in care trăise cu el, dar își dădu curând seamă, că nu era amantul pe care și-l închipuia, înalt, cu ochi verzi, om de lume și de spirit.

Sună mașinal pe Profirița, alergă cu picioarele goale, sub dușul complicat cu țâșniri de apă ce se încrucișau înțepând-o ca niște ace, și se lăsă, impudică, pe mâinile cameristei, care o fricționă complezentă, lingușitoare, perversă, cu mânuși aspre, cu familiarități libertine, care le umflau de râs, îndemnau la confidențe.

— Îți pare rău ?

— Mie ?!

— Dăi încolo de bărbați... Cel mai bun nu face cât o ceapă degerată. Când ai știi mata cât sunt de sătulă de ei...

— Și de Costache ?

— Sufletul mi l-o mâncat... Da m-am deprins cu el...

În dormitor Te pregătise pantofii, cămașa întinsă pe pat, rochia și pălăria. Se mișcă fără zgomot cu ochii galbeni de cobay inoculat. Îmbrăcând pe Margot o anunța liniștit :

— Eu plec, nu mai stau.

— De ce ?

— Nu pot să văd. Am fost deprinsă altfel. Duduca Marghiolița, Dumnezeu s-o ierte, nu te-a învățat așa. Să fi trăit să te vadă...

— Ia, te poftesc, nu-ți lua nasul la purtare. Du-te și lasă-mă în pace.

— Săru'mâna...

— Mergi sănătoasă.

Te dispăru umilită, ieși pe poartă cu o bucceluță subțioară ca odinioară Moș Ion vizitiul.

— Ai văzut mata ce obraznică a fost unguroaica ?... Eu n-aș fi îndrăznit, să mă tai... Dudue, ce mă țineam eu să-ți spun matale, dar mi-i rușine.

— Îndrăznește...

— Ziceam că dacă nu mai porți mata rochia cea albastră...

— Care albastră? Ce rochie?

— Rochia ceia albastră cu volănașe.

— Bine, ia-o... Dar încuie tot și ține cheile la tine...

— Săru’mâna, Dumnezeu să-ți dea sănătate, să ai parte de cine vrei mata... La dejun ce gătim ?

— Fă ce vrei...

— Da parale nu-mi lași mata ?

— Ia și tu din cutie...

Peste puțin Margot, fericită că trăiește, ieși în stradă, în taior clasic cu pălăria pe ochi, cu blana aruncată pe umeri. Era toamnă. Un soare cald strălucitor, ca o licărire ultimă de candelă, înveselea lucruri și oameni. Strada era salonul lui Margot. O distra ca un jurnal de cinema. Privea cu ochi lacomi expoziția din vitrine, ciorapii ideali, întinși pe picioare demonice, manechine sclivisitc în cămăși ispititoare, înviorată de ochiadcle pofticioase ce-i adresau bărbații ca de un cordial miraculos. Rătăcind încoace încolo, rămase în extaz în fața unei tmse de voiaj ce arăta, deschisă, o comoară de spatulc și foarfeci nichelate, flacoane de cristal, joc de perii ovoidale, îndemn de călătorie. Margot intră în prăvălie, târgui pe negândite, pe lângă trusa de voiaj cu monogram, un cufăr garderobe, o cutie de pălării, o cuvertură de picioare și le trimise acasă.

Răscolită dc frigurile nebuniei presimțite, opri un taximetru și porni la Șosea fără scop definit. După o cursă nebună, dincolo de Băneasa, reveni, și ca un incurabil care își face testamentul, ajutată de Profirița, cu geamantanul deschis în mijlocul dormitorului, își pregăti bagajul, rochii și lengerii, hotăr#tă să plece la Paris, să se oprească la München să vază pe miss Krohner, a cărei amintire, la fel cu a lui Mère Zelie, răscoleau toată bunătatea unei firi fără îndreptar.

Hotărâtă să plece cu primul tren, fu condusă inevitabil la gară de Stolnici, pe care îl compătimea cu acea afecțiune, inexplicabilă, pe care o arată femeile, crailor decăzuți.

Regele șprițurilor, campionul Iașului, la toate categoriile de chefuri, zurbagiul, gata oricând să distribuie palme, închinase steagul. Fanfaronada scădea, devenea timid pe măsură ce se încărca de ani, după cum mărturisea singur, parodiind, amețit, versurile lui Bolintineanu.

Dacă steagul cramei mâna ta apasă,

Altuia mai vrednic paharul tău lasă.

Acum se îmbăta repede și beat nu se hotăra să plece. Picura de somn, cu pleoape grele, amărît de amintirea unei vieți irosite în neștire. „M’au mâncat femeile...“ — se jeluia, după un pahar de vin cui vrea să-l asculte — „bată-le mama lui Peticuță. Femeile care te mint râzând, te mint plângând, te mint când țipă de plăcere sau de mânie. Nimeni nu se poate lăuda că a stăpânit o femeie. Cea mai dezmoștenită de natură îți râde în nas sau când întorci spatele... parole d’honncur...“ Toate aiurelile lui erau garantate pe cuvânt de onoare.

Margot îl îngăduia, ca pe un câine bătrân, să moară la casa ei, îngrijit cu năbădăi de Profirița pe care, deprindere veche, o mai îngrămădea prin colțuri, cu desmoțare senilă, corectată sever sau îngăduită până la ultimul gologan.

Dar când să cumpere biletul, Margot își aminti, gata să plângă, că nu-și scosese pașaport.

Rușinată, se cotorosi de Stolnici, se întoarse în oraș, se opri la prefectura poliției, cu bagajele în trăsură, în zădar de altfel, pentru că domnul director nu venea, afirmă cu ifos, cameristul, înainte de ora 11.

Margot străbătu calea Victoriei îmbufnată ca o emigrantă. Casa îi păru pustie, străină. Stolnici nu se vedea nicăeri. Profirița plecase prin vecini. Margot descărcă bagajul în mijlocul curții, apoi se așeză pe cufăr cu pălăria pe cap ca o guvernantă, rușinată de trecători, cărora ar fi vrut parcă să le ceară, ajutor. Ar fi vrut să plece și îi era teamă. Un moment se gândi la Isabella, dar prietenia lor se răcise. Isabella nu cunoștea decât dragostea de casă. Trăia cu chiverniseală să întrețină trei copii în școli. Devenise femeie matură, doamnă onorată de societate, dată exemplu de înțelepciune. Sosi și Stolnici respingător de duhoare oțețită.

Margot îl trecu cu vederea, își scoase pălăria, mare cât roata carului, înfipse în ea un ac, suliță în coasta Mântuitorului. Plimbându-se nenorocită, cu mâinile la spate, de la scară la poartă și înapoi, privind încoace, încolo, zări ferestrele împestrițate cu anunțuri, verzi, galbene, roșii, lipite drept și de-a-curmezișul. Într’un acces de cumințenie, îngrijorată de viitor, Margot pusă pe economie, hotărâse, felicitându-se interior, să închirieze etajul de sus împărțit în camere mobilate ca să-și sporească veniturile, căutând să demonstreze prietenilor că nu-i rușine, cu toate că neam de neamul ei... Și nestatornică, indignată reflex, porni să le rupă, dar se răzgândi aproape imediat în fața unui tânăr blond, cu raglan, cu monoclu, cu mașină elegantă oprită la câțiva pași de poartă. Se salutară, el curtenitor, ea zâmbitoare, nedumerită.

— Pe cine cauți mata ?

— Dacă nu mă înșel aveți camere de închiriat, întrebă străinul, într’o franțuzească corectă, cu accent cântăreț, apăsat, de slav.

— Da, fiindcă sunt hotărîtă să plec la Paris și ca să nu rămână casa singură... Chiar aș fi bucuroasă să-ți dau și matale o cameră, fiindcă, mi se pare, mata ai șofer...

Și Margot se gândi fugitiv, la norocul Profiriței, care desigur...

— Se poate vizita ?

— Poftim.

— Nu e prea devreme ?

— Nu, poftim.

— N-aș fi îndrăznit, dar fiindcă v-am văzut în curte... Sunteți totdeauna așa de matinală ?

— Nu. Trebuia să plec și-am uitat să scot pașaportul închipuiți-vă.

— Dacă nu sunt indiscret m-aș oferi să vă servesc eu.

— Serios?

— Cunosc pe cineva...

— Iertați-mă că nu vă poftesc în casă, cheia e la servitoare și pentru moment e plecată. Dacă vreți să ședem în chioșc.. Trebuie să vină... Sunteți de mult în București ?

— Sunt la legație.

— Rus?

— Polon. Dați-mi voie să mă prezint, Prințul Vladimir Licinski.

— Încântată... Margot, Margot Handoca, adică acum nu mai sunt Handoca... Am divorțat...

— Așa tânără?

— Nu mai sunt tânără, am douăzeci și șapte de ani... Am reluat numele tataiei, Iorgu Dumbravă, nu l-ai cunoscut mata afirmă serioasă Margot... Mi-a lăsat două moșii...

— Și tata-meu a avut moșii latifundiare... Dar a divorțat de mama și le-a vândut...

Și cu sinceritate naivă, proprie feciorilor de bani gata, risipitori de averi, se spovediră într-o clipă, șezând în chioșc, unul lângă altul.

Margot îl privea printre gene, interesată ca o fetită de o păpușă nouă, dornică s-o alinte, s-o legene, s-o adoarmă în brațele ei. Era frumușel ca o fată. Avea tenul alb, transparent, ce trăda boieria, un nas acvilin, cu nări palpitânde și un râs copilăresc descoperea, prin gura mică, dinți albi, rectilini, rânduiți, să creadă cineva, cu mâna.

— Vai, dar eu te țin pe mata.

— Nu vă temeți, n-am nici o treabă. Am venit să instalez legația. Dacă consimțiți, vă pun la dispoziție mașina, până când vine servitoarea, mergem la prefectură...

— Merci, sunteți foarte amabil.

Se instalară alături, pe pernele moi, în mașina întinsă ca un paradis. Margot se lăsă pe spate confortabil, așeză, greșit, picior peste picior pe care le avea mari. Se alinta vorbind, privindu-l în ochi, râzând copilărește, de ce spunea el, de ce îl întreba ea, de trecători, căutând, parcă, să se amețească, să alunge o idee, care se infiltra în mintea ei, stăpânitoare . Margot avea curajul hotărârilor eroice, necugetate. Trecând prin dreptul lui Capșa exclamă scandalizată :

— Vai cât sunt de uitucă... nici nu v-am întrebat... ați dejunat ? Eu am o foame de lup...

Stop! Prințul ordonă șoferului să se înapoieze la garaj. Margot se dete jos, alene, onorată de stegulețul ce flutura la botul mașinii. Făcu onorurile casei, îl instală la geam, se așeză lângă el, gata să-i prindă șervețelul la gât, ca doi copii care se joacă.

— Ce vrei să iei mata ?..

— Dați-mi voie, nu-mi luați privilegiul.

— Eu ciocolată cu frișca multă și o felie de cozonac.

— Și eu la fel.

— Două ciocolate, porunci Margot, grăbită să rămână singuri. Mata nu vorbești de loc românește?

— Foarte puțin. Mergi dracului...

Margot bătu din palme, râse exagerat, privind admirativ împrejur, încântată ca de năzdrăvănia unui copil preferat. Îl studia pe furiș, descoperind particularități care o încântau. Purta ciorapi de mătase, avea unghiile ușor carminate, o privea îndrăzneț, aplecându-se sfruntat, sigur de el, ca un cuceritor de inimi.

Înclinată spre aventură, Margot nu l-ar mai fi părăsit. Îi plăceau ochii lui albaștri luminoși, un albastru clar de cer înalt, întărâtată de mirosul de tutun, englezesc, ce emana din hainele lui.

— Vreți să mergem ?

Margot fu cuprinsă de panică, nu se îndura să plece. Pașaportul însemna despărțirea. Gândul călătoriei n-o mai stăpânea.

— Prefer să mergem acasă. Am lăsat bagajul în curte, mă tem să nu mi-l ia cineva. Și mata trebuie să vezi camera. Pot să-ți dau și două. Un birou și dormitor cu baie.

Ridicându-se, Margot s-a luptat vitejește să achite consumația. Dar tânărul triumfă cu un nu! categoric, sec, care potoli zelul lui Margot.

Se înapoiară. Margot găsea acum drumul lung, întorcându-se alarmată, dacă are să-i convină garsoniera, hotărâtă deja să-l instaleze princiar, să schimbe saltelele, lingeria, perdelele...

Profirița gătită cu rochie neagră, cu șorț și bonețică albă, deschise ușa, îi luă pardesiul ca unui obișnuit al casei, apreciindu-l dintr-o privire.

Margot se inspectă în oglindă, scutură pletele ca o fetiță care sare coarda, se plăcu. Dar salonul îi păru deodată mediocru. Scaunele cu învelitori de dril, vitrina cu bibelouri ieftine, tabloul din sufragerie, un coș de prune răsturnat lângă o cană cu apă, o rușinau.

Prințul rămăsese protocolar, în picioare, în mijlocul casei.

— Alege-ți mata care îți place... ciripi Margot, înviorată de un pic de colonie și un praf de pudră. Cred că sus ți-ar conveni mai bine.

— Prefer jos.

— Sunt încântată răspunse Margot, fericită că prințul manifestase o dorință, bucuroasă, deja, să-i cedeze. Mie îmi convine să stau sus... Atunci, după prânz, am să pun să așeze... Când te muți mata?

— Deocamdată nu deranjați nimic. Trimit numai cărțile și o panoplie cu arme vechi, strămoșești, la care țin foarte mult, n-aș vrea să se piardă.

— Auzi, Profiro? domnu are să aducă niște arme, să ai grije să nu ruginească, să aduci pe cineva să le curețe.

— Că doar nu-s nebună, am mai frecat eu pistoale.

— Aș vrea să știu cam pe când vă mutați, întrebă contrariată Margot.

— Imediat ce mă înapoiez din concediu.

— Plecați ?

— La Varșovia, să-mi văd familia. Dar mi se pare că și d-voastră....

— Da, eram gata de plecare, dacă nu veneai mata... și-l întrebă cuibărindu-se în ochii lui. Stați mult?

— A nu, câteva zile, pe urmă plec la Paris și de acolo...

— La Nissa. Avem același itinerar.

Propunerea era transparentă. Prințul cântărea pe Margot din ochi, obișnuit cu asemenea victorii. De altfel nu era greu să citească în inima lui Margot care se zbatea ca o muscă căzută într-un borcan cu miere.

— Aveți și d-voastră rude la Varșovia? o întrebă el cu oarecare ironie.

— N-am văzut-o niciodată. M-ar interesa. E frumoasă ?

— Un mic Paris ca și Bucureștii, cu tramvaie zgomotoase, cu străzi drepte și lume care petrece. Călătoriți singură?

— N-am pe nimeni. Pe tata nu l-am cunoscut, mamaia a murit și sunt divorțată, v-am spus. E tot trecutul meu.

— Atunci m-aș stima foarte fericit... Margot sări în sus, bătând din palme, victorioasă, gata să-l cuprindă de gât. Nu știa cum să-și stăpânească emoția. Vorbea, se agita, de la ușă la fereastră, fluturând capul să-și resfire părul, gest de cochetărie, obișnuit femeilor cu părul scurt. Cu conștiința ușoară, Margot elabora un plan de viață nouă.

Varșovia! Știa de la mamai-sa, era patria magnaților risipitori. Vedea cafenele de lux, luminile, trecătorii, bărbații remarcabili, femeile blonde, cu tenul alb, cu ochi albaștri, cu blănuri scumpe. Își amintea Parisul, unde va apărea, decoltată, în lojă, alături de Vladimir, în frac, Nissa cu bătaia de flori și poate Neapoli, Veneția, visul ei, călătorie de amor în tren și pe mare, strânsă la sânul lui Vladimir, nume fermecător de amant providențial.

— Când ești mata hotărât să pleci?

— Când sunteți gata.

— Atunci hai să scoatem pașaportul...

Margot mergea fără să vadă pe unde trece, cu respirația reținută, urmărită de zgomotul pașilor lor, care se împreunau ritmic, cadențat militărește. Fericită să-l arate lumii, îl privea, reflectat în vitrine, cu deprinderea femeilor de a vedea fără să se uite, înfiorată de finețea trăsăturilor, de profilul de camee, de buzele roșii, arcuite, ridicate într-un rictus, provocător de lup încolțit. Fete, ucenice sărăcăcios îmbrăcate, cu membre subțiri, se întorceau să-i urmărească cu priviri minunate, sporind admirația lui Margot, captivată de ochii lui adânci, nepătrunși, de sfinx.

Margot plutea în fericire, răscumpărase dezamăgirile, se socotea răsplătită pentru perseverența ei. Vladimir venise la timp, să pună la picioarele ei, inima și bogățiile lui.

O deferență, pe care atașații străini o întâlnesc pretutindeni, înlesni lui Margot obținerea pașaportului.

— Am abuzat prea mult de bunătatea matale, se scuză Margot. Acum ce facem ?

— Mergem fiecare acasă, ne citim corespondența, punem oarecare ordine în idei și ținută și pe urmă solicit favoarea de a prânzi împreună.

— Vrei ?

— Vin să vă iau.

— Ești drăguț. Unde dejunăm ?

— Asta...

— Bine. Aleg eu.

— Atunci, scumpă ispită...

— Au revoir, răspunse zăpăcită Margot, încântată de poreclă, dar mai ales de dezinvoltura prințului, care-i ridică mâna până la buzele lui, privind-o în ochi, scoborându-se definitiv în inima ei.

Se despărțiră. El mergea drept, îndemânatic, se pierdu în mulțime.

Margot îl urmări câtva timp, întorcând capul. Apoi luă un muscal din piața teatrului, ultimul muscal, care o înduioșă descoperindu-se, invitând-o familiar, prietenos: „Aici, Măria Ta“, amintindu-i pe Andrușka.

Acasă, Margot răsplăti birjarului princiar, aruncă pălăria pe divan și, transportată, se agăță de gâtul Profiriței. Deschise ferestrele să ia aier; ar fi dorit, parcă, să strige lumii întregi, să proclame amorul de care se simțea cuprinsă.

O problemă se ivi, delicată. Nu știa cum să se îmbrace. Rochiile se purtau colante, scurte. Ea avea picioarele groase, basinul dezvoltat ca un glob intuitiv. Defecte răscumpărate, de altfel, cu prisosință de ochii mari, de părul negru, de talia înaltă, de frăgezimea obrazului. In cele din urmă, alese: un taior bleu-nuit, care convenea tenului său alb, cu mâneci scurte, ce lăsau să se vadă brațe de copil dolofan.

Peste puțin, masată vârtos de Profirița, primenită, parfumată se întinse pe divan cu storurile lăsate, cu fața în sus, cu ochii închiși nemișcată, cum o învățase camerista kneazului la Odessa, să-și refacă tenul, să odihnească ochii să-și potolească nervii.

Când a sunat Vladimir, Profirița, care-l pândea la ușă, uluită de chipul boierului, de eleganța hainelor, de florile roșii ce se iveau înflăcărate într’o cămașă subțire de hârtie, deschise ușa, roșie de plăcere. Margot primi florile în mijlocul salonului, își îngropă fața în ele să se reculeagă, le împărți în potire și alegând o garoafă abia deschisă, o prinse cu o decorație de reverul hainei prințului care îi întoarse atenția săru-tându-i degetele, prizoniere. Cu acest prilej, se sărutară, repede, pe furiș, topind inima Profiriței care își făcea de lucru.

Coborâră scările, el o treaptă în urma ei; se urcară în mașină, care pomi fără zgomot.

— Încotro ?

— La Șosea.

Mașina lunecă plutind ca un vaporaș, moleșind pe Margot, în drum spre paradis.

— Unde prânzim?

— La „Magic Parc“.

Margot cunoștea localul, patronul localului cunoștea pe Margot. Înștiințat telefonic, aranjase un tete-â-tete, cabinet cu terasă, cu flori, cu șampanie în răcitor, cu lăutari — chitară și gurist — pe care prințul îi concedie pe loc, strecurându-le un bacșiș, oprind ploconelile, cu gest autoritar.

O garderobieră stilată, un chelner bătrân, discret, plin de experiență, un picol, ai fi zis fată îmbrăcată băiețește, serveau, aduceau bunătăți, icre și arac, rachiu exotic care arse gura lui Margot, pui cu ciuperci în aluat franțuzesc, nisetru la grătar și piersici, apoi șampanie, înghețată de fructe, lichioruri, marghilomane, țigări parfumate, în fine sărutări, sărutări de sfârșit de film care neliniștesc somnul fecioarelor.

În urmă, întocmiră planul călătoriei. Ca să nu scurteze vilegiatura, prințul renunță să-și mai vadă familia. Aveau să plece cu simplonul București-Paris, cu opriri rituale la Buda-Pesta, Viena, Berlin, în compartimentul special reținut prin legație. Fumând neîntrerupt, scuturând neglijent țigara, Vladimir atinse chestiunea delicată, a cheltuelilor. Se înțeleseseră repede. Margot și-ar fi dat viața. Mărturisi rușinoasă, că n-are momentan, decât o sută de mii de lei care raportați la valută... Dar, se grăbi să adaoge, „pot să-mi procur..."

— Când?

— Imediat.

— Cât?

Tăcură. El jenat, oarecum, că adusese banii în discuție, ea dusă pe gânduri. Iubea pasionat, definitiv, pentru întâia oară. În nebunia ei, amorul îndreptățea tot. Stăteau înlănțuiți, în picioare, pe terasă. Margot se întoarse cu priviri rătăcite și mușcându-și buzele, apropiindu-se de ochii lui ca de marginea prăpastiei, îl întrebă tremurând ca un pui golaș de rândunică pe marginea cuibului:

— Ai să mă iubești?

— O, da!

— Cât?

Prințul evită răspunsul, sărutând-o.

Margot crezu. Nu aștepta decât să creadă.

Apoi se așezară, din nou, cuminți, pe brâul terasei, să-și rânduiască ideile și interesele. Vladimir mărturisi că, deși bogat, averea lui, ipotecată de tatăl său, era sub sechestru. În afară de leafă, nu dispunea decât de o mie de zloți, sumă pe care i-o serveau creditorii până la terminarea procesului.

Cu generozitatea femeii care iubește, gata de orice jertfă, Margot ceru un răgaz de trei zile, trei zile din fericirea ei, să plece la Botoșani pentru a se întâlni cu Marcu.

— E bancherul meu, înțelegi? adăogă ea cu vanitate copilărească.

Și prințul o înțelese.

Petrecuți de patron cu capul gol, cu un stol de chelneri și picoli în urma lor, de lăutarii care mai sperau căciulindu-se, se urcară în mașină, se înapoiară în oraș, ținându-se de mână.

Se opriră la poștă. Margot sări sprintenă, se împiedecă, — prevestire? — reținută la timp de brațul protector al prințului și, cu inimă ușoară, telegrafie:

Marcu

Bancher

Botoșani.

Sosesc mâine dimineață.

Cocuța.

— Atunci, diseară, da ?

— Nu, răspunse Margot, tremurând, plecând ochii feciorelnic... La Veneția... Vreau noaptea mea de nuntă.

Trenul, un tren personal, tren de după război cu vagoane murdare, cu opriri prelungite, cu întârzieri mari, cu ciocniri în perspectivă, un lanț nesfârșit de vagoane cu materiale, cu lemne de foc, cu vagoane clasă, înainta greu vârsându-și năduful: puf, puf... puf, puf. Margot își tocise nervii, căzu în prostrație, sfârși prin a adormi, obosită de plictiseală, de frământări, de gânduri multiple.

— Botoșani!

Nu-i venea să creadă. Alergă la fereastră, zări pe Marcu care o căuta din ochi, cu brațele ridicate, înfipt pe peron ca un semnal topografic.

— Ce-i cu tine? Bine ai venit.

— Bine te-am găsit, du-mă undeva la otel, să mă spăl că nu mai pot... — Ce otel? Vrei otel? Hai la mine... Auzi vre să meargă la otel...

Vremea se răcise, Margot tremura în trăsură. Marcu locuia o casă boierească cu grădină în față. Conduse pe Margot în odaie.

— Spală-te, ai acolo apă caldă și vino la ceai.

— Știi la ce-am venit? îl întrebă Margot când se așezară la masă.

— Și dacă nu știu ai să-mi spui... ia rom, ia unt, ia ce vrei...

— Vreau să vând Cosmeștii...

— Adică ce ți-a rămas din Cosmești, după expropriere.

— Mă rog, cât este...

— Și pe urmă ?

— Nu înțeleg.

— Ce-ai să mai vinzi ?

— Casele.

Pentru întâia oară Marcu își schimbă vorba.

— Rău.

— Ce-ți pasă ?

— Buun, își reveni Marcu, convins că orice intervenție e de prisos.

— Și vrei toți banii ?

— Sigur.

— Când?

— Imediat.

— Așa de grabă îți trebuie ?

De preț nici nu fu vorba.

— Vânzarea are să întârzie. Vine măsurătoare, acte... Am să-ți dau un avans.

— Vreau un milion.

— Un milion vrei? Iaca am să-ți dau un milion... Vrei la București ?

— Ba să-mi deschizi un cont la „Credit Lyonnais“ din Paris.

— Buun!

— Iți mulțumesc și rămâi sănătos.

— Pleci, nu rămâi ?

— N-am timp.

— Da ci te grăbești așa ?

— Iubesc.

— Așa? Buun! Stai să-ți frig măcar un pui.

— Merci, am vagon restaurant la acceleratul care vine de la Cernăuți. Vreau numai să-mi dai trăsura să mă ducă la poștă și pe urmă la gară.

— Ce-ți trebuie trăsură, am mașină.

— Merci. Atunci rămâi sănătos.

— Dumnezeu să-ți ajute.

Sărind ca o căprioară, Margot se răsturnă triumfătoare în mașină, satisfăcută că-și aranjase viitorul.

Entuziasmată, telegrafie lui Vladimir :

Prince Licinski

Legation de Pologne

Bucarest

Affaire arrangée. J’arrive par express. Je t’adore

Margot

Apoi se duse la gară, enervată de nerăbdare, să bată peronul, o oră înainte de plecarea trenului. Și era fericită. Suferea. Cunoștea, în fine, amorul, fiorurile așteptării, teama de a-l pierde, pentru că amorul se cuibărise numai în ea, pentru-că Vladimir era din același mediu, petreceau fără grije, încredințați că banii și tinerețea nu se mai isprăvesc.

Margot se adânci în canapeaua cupeului, legănată de tactul trenului. Stațiile se succedau vertiginos. Pierduse noțiunea timpului. Fu trezită din toropeală, de pregătirile călătorilor, care își adunau bagajele la ușă, gata să coboare. Trenul sărea huruind peste macazuri, îndrumat de macagii care agitau felinare roșii, verzi, albastre, apropiindu-se încet de gară.

— Iași !

Margot se trezi neașteptat, acoperindu-și cu mâinile fața, îngrozită ca o criminală. Printr-o firească asociație de idei, chipul buclat al copilului său îi fulgeră mintea. Mustrată de cuget, se dete jos, trase la otel, incognito, unde se perpeli toată ziua, chinuită de dor, de remușcare, așteptând trenul următor. Spre seară, plecă la Vaslui, unde află că Emil plecase cu Nicușor, la conu Alecu Donici.

Margot se liniști, ca un medium de suflul operantului. Își continuă călătoria cu conștiința împăcată că își făcuse datoria. Amână plăcerea de a-l vedea pe Nicușor. Peste imaginea chipului său buclat se suprapuse, ca într-un film, figura rectilină, de camee, a lui Vladimir.

Din gară Margot expedie o telegramă ff. urgentă.

Prince Licinski

Légation de Pologne

Bucarest.

Retard imprévu. Arrive ce soir même heure. Baisers.

Margot.

X

Când a sosit în gară, Vladimir o aștepta pe peron, îi ajută să coboare, îi sărută mâinile, împreunate în pumnii lui și atrăgând-o pasionat îi șopti, privind-o în ochi, rușinat:

— Pardon.

— De ce ?

— Sunt umilit de ușurința cu care ți-am destăinuit încurcăturile mele.

— Taci. — Îmi pare rău că te-am pus pe drumuri, că te-am îndemnat să cauți banii. Ți-a fost greu ?

— Citește in ochii mei... Ai văzut ?

— Ce?

— Cât te iubesc ?

— Mersi, dar nu înțeleg să fim legați de interese materiale....

Se plimbau încetișor, îmbrățișați, pe cheiul ce se golise de călători, urmăriți, docil, de hamalul care-i purta geamantanul.

— De ce vorbești așa ? N-ai încredere în mine ?

— Sunt boier.

— Și mama a fost nobilă. Noi boierii, — reluă Margot, cu o ironie de care nu-și dădu seama și pe care prințul se feri să o sublinieze, — nu putem fi bănuiți.

— Atunci primesc, — zise el, scuturându-i mâinile, — ca de la un prieten, dar numai cu titlu de împrumut.

— Apropo, de unde cunoști pe ofițerul care te-a salutat cu atâta insistență când scoborai din vagon ?

— Nu l-am observat.

— A trecut pe lângă noi.

— Te vedeam numai pe tine. Vre-o cunoștință.

— Ai multe ?

— Gelos ?

— Pardon, nu mi-ai acordat încă dreptul.

— Urâciosule.

— Hai să mergem, am rămas numai noi.

— Nu vrei să mai stăm ?

— O să fie mai bine acasă. Trebuie să fii obosit. Am pregătit o sticlă de șampanie. E rândul meu să te întreb : ți-e foame ?

— Am luat masa în vagon.

— Ooo ! După ce mi-ai anunțat sosirea ?

— De urât, iartă-mă.

— În orice caz, un pahar de șampanie...

— Nu.

— Chiar dacă te rog ?

— Te iubesc, nu insista. La Veneția ți-am spus.

— De ce așa departe, când fericirea e atât de aproape ?

— E drăguț ce-mi spui, dar lasă-mă să-mi pregătesc eu singură capitularea

— Cochetărie ?

— Capriciu, dacă vrei. Oare mai găsim trăsură ?

— Sunt cu mașina... O să-mi dai voie să te conduc.

— Nu.

— Se poate ?

— Mă tem

— Răutăcioaso. Când ne vedem ?

— Mâine.

— Unde ?

— Telefonează și vino de mă ia.

Prințul plăti hamalul, ea se urcă în trăsură, se despărțiră schimbând bezele.

Apropiindu-se de casă, Margot constată, nu fără surprindere, că ferestrele erau luminate. Bănui că are musafiri. Profirița o aștepta somnoroasă.

— Cine a venit ?

— Conașul Bébé.

— Când ?

— Doar ce-a intrat.

Bébé o întâmpină la scară.

— Nu ți-i rușine, acum vii ?

— Ce bine îmi pare cßai venit... Ai mâncat ?

— Nu mi-e foame. Hai în oraș.

— Sunt obosită. Profirițo, pregătește-mi o baie caldă... Cum nu înțelegeți voi bărbații unele lucruri ! Nu vezi în ce hal sunt ?

— Strălucești de fericire.

— Nu râde de mine.

— Nu râd, te compătimesc. Amorul prostește ființa.

— Ai iubit ? întrebă Margot ironic.

— Pe tine.

— Minți.

— Te-am iubit în noaptea plina de stele, la Fierbinți, când ne-am pus la pândă. Tii minte ?

— Și eu te-am iubit.

— Nu cred.

— Ai fost amorul meu de fată. Corespundeai logodnicului pe care, fecioare, îl purtăm în suflet.

— Vai! nu mi-am închipuit...

— Nu bate mătănii. Eram menită să fiu băiat. Am luat drept prima iubire — mărturisi ea cu amărăciune — o camaraderie pornită din năzdrăvănii făcute împreună. Erai curajos, îndemânatic...

— Și mai târziu ?

— Te-aș fi iubit, provincial, din deprindere. Dar te-ai despărțit de mine cu atâta ușurință...

— Cu ușurința cu care m-ai uitat.

— Nu regret aventura. Mi-a rămas în minte ca o melodie, cunoscută, care îți răscolește firea când o auzi venind de departe...

— Poetă ?

— Oricine iubește e poet... Nu, lasă-mă.

— Margot

— Fii cuminte. Vreau să te păstrez, să rămâi o floare ascunsă în romanul scurt, captivant, pe care l-am citit, lacomă, câteva ceasuri.

— Sunt romane pe care le recitești cu plăcere.

— Știu, dar nu mai cred în ele.

— Dezamăgită?

— Sufăr.

— Iubești ?

— Da.

— Polonezul.

— De unde știi ?

— V-am zărit in gară.

— Așa, frate, tu erai ofițerul care m-a salutat ?

— Eu.

— Îl cunoști ?

— O, ho ?

— De ce n-ai venit ? I-ar fi făcut plăcere.

— Ca să nu vă deranjez.

— Mafaldo ! ai bănuit așa repede ?

— Nu era greu, dar crede-mă, nu face.

— Îl cunoști bine ?

— E un stricat.

— Sau poate...

— Invidie ? Nu sunt cu totul dezinteresat. E un ticălos din lumea mare.

— Nu te grăbi să-l judeci.

— Nestatornic...

— Bărbat.

— Ai să-l cunoști.

— N-am să regret.

— Îl iubești așa de mult?

— Da. Îl doresc în tot momentul, nu m-aș mai despărți...

— Ce-ai găsit la el?

— Ce n-am găsit la ceilalți.

— Jucăm enigme ?

— Deloc. La fiecare dată descopăr ceva nou în el, o privire, un gest, un zâmbet îl face mai atrăgător... Și gureș... de nu ți se mai urăște. Spiritual...

— Altceva ?

— Nu-ți ajunge ?

— Sită nouă. Amanții sunt ca servitoarele... La început au toate calitățile.

— Uiți...

— Pardon, eu nu ți-am ascuns nimic.

— Asta nu creează privilegii.

— Iartă-mă, ai dreptate. Cu de-a sila nu poți face bine.

— Mulțumesc pentru intenție. E ușuratec și poate — vezi mai păstrez o iluzie — are să mă înșele. Am să fiu roasă de gelozie, dar cu mângâierea că nici o femeie nu l-a iubit ca mine.

— Proasto ! are să-ți mănânce gologanii, ultimii.

— Știu ce mă așteaptă. S-a jurat, mi-a promis orice. Nu l-am crezut. Citeam în ochii lui viclenia felinului care își învăluie prada într-un mănunchi de raze fosforescente. Și totuși îl priveam cu recunoștință ca pe un chirurg abil, care te recheamă la viață, prin suferință.

— Neroadă ești.

— Iubesc. M-aș duce după el ca țiganca, însărcinată, cu foalele la spinare, după meșterul care merge slobod, fudul, cu mâinile la spate.

— Și Nicușor.

Margot înclină capul rușinată. O lacrimă străluci, prinsă o clipă în gene și se rostogoli lunecând printre sâni, în poală.

— Fatalitatea și Emil l-au înstrăinat de mine. E singurul punct negru în trecutul meu. Cu toate astea, numai Dumnezeu știe cu câtă sinceritate m-am căsătorit, sperând un cămin fericit.

— Atunci mărită-te cu el.

— Nu, m-am fript o dată, îmi ajunge, păstrez libertatea de a zice : stop ! fără a mai destăinui, judecătorilor, dezamăgirile mele. Cred că nici lui nu i-ar conveni să poarte zgarda.

— Te-ai robit

— De bună voie, răsplătită îndeajuns că sunt lângă el, chiar dacă ar iubi pe alta.

Bébé nu știa ce să mai spună. O cunoscuse altfel. Totul era străin, neospitalier în jurul lui. Mobila nouă, cumpărată de Marcu nu se potrivea cu cea de nuc sculptată, fără moarte, lăsată moștenire de bătrâni. Pianul cu coadă, cărțile cu slove cirilice, rânduite pe tomuri, ceasul care suna orele prevestindu-le cu un horcăit de bolnav ce trage să moară, îl întristară. Simțea că Margot este pierdută.

— Ascultă, ma chère, reculege-te. Ești deprimată. În locul tău m-aș duce undeva să mă odihnesc in liniște.

— Unde ? Cu cine ?

— Vino la noi la Fierbinți.

— Aici voiai să ajungi ?

— Te pierzi, ascultă-mă.

— Ce vrei, sunt îndrăgostită. Nu mi s-a mai întâmplat.

— Ți-ai pierdut capul. Vino lângă mine...

— Astâmpără-te, nu fi copil.. Ți-ar conveni să mă gândesc la el cu ochii în ochii tăi ?

Pași repezi, uși deschise în grabă, amestec de voci speriate, salvează vanitatea lui Bébé.

— Cine ? Ce este, Profirițo ?

— Îi e rău lui conu Jenică, răspunse speriată femeia.

— Ce are ?

— O căzut gios și i s-o umflat ochii.

— Ei cum ?

Dar Profirița se feri să intre în amănunte și schimbă vorba.

— I-a vin’ numai de vezi mata.

Se repeziră zăpăciți de veste.

Jenică Stolnici zăcea dezmățat, cu ochi sticloși, cu spume la gură. Un scaun răsturnat, un pat nepremenit, o sticlă goală, rezumau romanul campionului ieșean la toate categoriile de chefuri.

Familia, înștiințată telegrafic, se adună puțină. René, căpitan cumințit, frumușel, bată-l pustia, încremenise privind indulgent, compătimitor, fața neagră, uscată, strânsă ca un stârv de broască, a tatălui sau, sfârșit în mizeria pe care n-o ascundea, îndeajuns, uniforma de prefect de poliție — omagiu suprem — cu care fusese învesmântat mortul. Lângă el, Isabella, singură — domnul Popescu ajuns director, era ocupat cu examenele de corijență — voinică, îndesată, sănătoasă. întristată convenabil, îndoliată cuviincios, cu gândul la copii, la bărbat, la gospodărie, ca femeia luată de la treabă. Bébé, care se învârtea în jurul lui Margot binevoitor, serviabil și Margot, în doliu mare, cu văl ce o acoperea toată, cu ochi negri, cu mânuși negre, ștergând lacrămi reținute cu batistă îndoliată.

Celelalte rude, conu Alecu Donici, prietenii familiei, coana Raluca, Georges Agopian — baron de Covory — și-au exprimat durerea telegrafic.

Profirița a scăldat mortul, povestind la toți, cum „a căzut din chicioare, Doamne ferește! când îl dezbrăcam”, celebrând cu gesturi și lacrimi stoarse, galantomia boierului.

Margot făcu lucrurile convenabil: anunț mortuar, cu „pierderea ireparabilă a scumpului nostru tată, unchi, văr, etc.“ portal îndoliat cu monogram princiar, dric cu cai înzorzonați, muzică militară, cor, cupeuri — delicată atențiune — puse gratuit la dispoziția participanților. Coșciugul era acoperit de flori, printre care ieșea în relief, o roată covârșitoare — crizanteme japoneze — purtând pe panglici de mătase albă, mențiunea anonimă „à notre cher mort“ care acceleră bătăile inimii lui Margot.

Discret, Vladimir a asistat pierdut în mulțime, numai la prohod, oficiat cum cerea rangul defunctului, la „Domnița Bălașa“.

Cortegiul a străbătut, aproape neobservat, stradele Capitalei, cu tot tămbălăul stârnit de cor și fanfară.

În fața mormântului, ceremonia a fost scurtă. Se termină cu un număr surpriză: doi lăutari aduși de către un chefliu, prieten de pahare, se vede, al răposatului, scârțâiră, în surdină, cu oftări prelungite de jale.

Dacă-n douăzeci di toamneee

Feerie....

stârnind zâmbete indulgente, înduioșând familia și cunoscuții, convinși o clipă de zădărnicia lumii.

Acasă, după un simulacru de praznic servit de „Maison Capșa“ cu tacâmurile — argintărie și cristale — rămase de la duduca Marghiolița, familia se destramă pentru totdeauna.

A doua zi, după dejun, Margot întrebă amical pe Bébé, sorbind cafeaua, în salon :

— Ia spune drept, drept: unde l-ai cunoscut pe Vladimir ?

— În străinătate. Credincios principiului „il faut que jeunesse se passe“ tataia m-a trimes la Paris, să-mi ard aripile la focul întreținut de vestale în localuri de perdiție. L-am cunoscut în Cartierul Latin. Mi-a plăcut pentru că era îndrăzneț ca orice străin în Franța. Francezii au o slăbiciune pentru Ruși, pe care, de altfel, au plătit-o scump, fără să se învețe minte.

— Ce făcea la Paris ?

— Cc făceam și eu, nimic. Ne îmbrăcam, ne plimbam, petreceam. El juca, juca ori ce ; pocker, și table, bacara și la curse. Mai târziu a tocat câteva milioane, cumpărând martingale sigure.

— Nu înțeleg.

— Sisteme, legi de joc, studiate de pătimași sau de escroci, care urmau să-l îmbogățească fără greș. Ambiționează să răstoarne banca...

— Da. Cam aruncă banii pe fereastră; dar am să-l muștruluiesc, afirmă Margot cu seriozitate, altfel se pierde și e păcat de el.

Bébé înțelesese cât îl iubește sau mai degrabă dorința naturală pe care o luăm drept iubire, de la facerea lumii.

— Tu jucai ?

— Șah și biliard. Am intrat după el în sala de joc la Monte Carlo. L-am împrumutat cu cinci sute de lei. A pontat cincizeci. apoi o sută, două sute cincizeci, a câștigat, n-a retras nimic, a câștigat din nou, a lăsat în plin și a pierdut tot. Trăia cu o franceză, o actriță. Era atât de pătimaș, încât nu se sfia să joace, ce agonisea biata femeie, vânzându-se cu arta pe care o învățase în conservator. Încolo, bun băiat. Poliglot, profită de orice ocazie, vorbește verzi și uscate, contrariind pe oricine cu o ignoranță enciclopedică. A călătorit mult. Umanitarist ca orice slav, vrea ca toată lumea să câștige, el mai mult ca oricine. Când e curățat meditează crime și e generos cu oricine, când are bani.

— Taci. Sufăr, nu vezi ? de ce-mi spui?

— Ca să deschizi ochii, bine. Repet, ai să rămâi pe drumuri.

— Cu el.

— Sau cu reproșul că ai fost o proastă... Parcă a sunat cineva.

— El.

— Ies pe din dos...

— Nu stai ?

— După cele ce ți-am spus... Mai bine că nu m-a recunoscut.

— Era noapte. La revedere.

— Adio.

Profirița gătită cu șorț alb, mic desfășurat ca un drapel de parlamentar deschise ușa musafirului, privindu-l sfruntat, urâtă cât trebuia ca să fie frumușică.

Dar prințul n-o băgă în scamă, îi lăsă pălăria, bastonul, pardesiul. pe care femeia le primi ca pe niște odăjdii, și-l pofti în salon, anunțând stilată : „Domnul prinț Vladimir!“ ca o subretă de comedie.

Prințul se opri și el teatral, pentru a-și stăpâni, parcă bătăile inimii, în pragul salonului. Apoi făcu un pas, doi și Margot întâmpinându-l, se îmbrățișară frenetic.

— De ce ai întârziat ?

— Taci ! și o lăsă fără glas, sărutând-o cu buze arzătoare.

— Mă iubești ?

— Taci! șopti el, nu turbura această clipă divină.

Vorbind drept, prințului îi înțepenise mâna, căuta un sfârșit onorabil, un colț de canapea, un fotoliu, în care s-o așeze, să cadă, după toate regulile artei, la picioarele ei.

— Dar tu mă iubești ?

— Mult.

— Hai să ședem. Cât de mult ?

— Chéri, chéri, oh mon chéri...

— Când plecăm ?

Dar prezentând tava cu dulceață, Profirița — femeie — simți o plăcere diabolică să turbure fericirea stăpânei.

— Cafele fac ?

— Lasă-ne, să nu mai vii până nu te chem.

— Când plecăm ? reluă prințul.

— Când vrei tu.

— Nu e un răspuns.

— Mi-e frică.

— Plecăm mâine seară cu simplonul, ne oprim câteva zile la Paris...

— La Veneția, suspină Margot.

— Și pe urmă la Monte-Carlo.

— Mi-e frică.

— N-ai încredere în mine ?

— Dacă pierzi ?

— Ai să fii mascota mea.

— Cine e fericit în amor...

— E fericit și la joc. Plecăm ?

— Mi-e frică, repetă Margot.

Prințul făcu un gest de nerăbdare care nu scăpă lui Margot. Într-o clipă îl simți străin și se revoltă.

Prințul se ridică, aprinse o țigare, încadrându-se în fereastra deschisă ca un sfânt în ramă, cu părul aurit dc văpaia soarelui de toamnă.

— Te-ai supărat ?

— Ești hotărâtă sau nu ? Sunt două săptămâni de când mă porți cu vorba. Dacă în trei zile...

Margot se răzvrăti din nou. Se credea iubită. Orgoliul ei nu admitea ultimatum.

— Și dacă peste trei zile nu pot pleca ?

Prințul întinsese prea mult coarda.

— Eram sigur. Așa îmi trebuie. Când n-ai bani... izbucni el, căzând descurajat, cu capul în mâini, pe canapea.

— Chéri !

— Nu te îngriji. Aștept, pentru că te iubesc.

— Spui drept ?

— Altul, în locul meu...

— O, mon chéri...

Prințul Vladimir, rus din Polonia sau polonez rusificat, moștenise o dată cu titlul și păcatele strămoșilor, rezumate în deviza: „vinul, jocul și femeile”.

Ducea o viață ocupată de trândav. Practica sporturile, toate sporturile, sporturile nobile: spada, calul, pușca, sportul de salon, dansul și flirtul, în fine, sportul nopților pierdute : taverne (cls. III) și tripouri (idem). Își plimbase desfrâul, de la Nissa la Petersburg și retur, trecând, din brațele damei de pică, în cele albe, moi ale damei de cupă (cupa și crupa) pe axa Petersburg-Nissa. Nu-l interesau decât cancanurile din lumea deochiată, rezultatul curselor, veșnic deficitare și deplasările bogătașilor exotici, onorați de cunoștința lui, justă compensație acordată, de Providență, fiilor risipitori.

Prințul era lefter, curățat ca o gâscă de Crăciun. Rude influente, prințul Malacof, în special, îi adăpostiră demnitatea șovăitoare, la legația poloneză, situație care îi asigura, patul, masa și țigările de foi. Atât. Restul îl câștiga ușor trecând, invitat pe capete, din salon în salon, de la poker la chemin de fer, îmbrăcat ca un englez de adopțiune sau brazilian milionar.

Dar așa cum se prezenta, era ceeace ne-am obișnuit să numim un gentleman, personaj cu trecut misterios, cu prezent surâzător, cu viitor problematic, despre care vorbește cronica mondenă, fericit când plătea datorii vechi, ca să poată contracta altele noi.

După ce tocase două moșteniri — de la mama și mama mare, — dama de pică se îmblânzise, iar cele de cupă, atrase de sfidarea lui, îl alintau consolatoare, delicate, indulgente, cum știu să fie femeile care iubesc stricați dc rasă.

— Ai pierdut tot ? Ține, joacă cu norocul meu.

Și se așezau lângă el, animate de plăcerea de a se jertfi.

* * *

O vreme, câteva secole, militarii — de preferință cu pinteni — aveau cota cea mai ridicată în inima femeilor. Azi, diplomații le-au luat locul. Ca și presa, legația duce la toate. Moștenitoarele de azi visează cel puțin un secretar de legație, cu care să-și cheltuiască anii și zestrea, în cele cinci continente. Incorigibilă, femeia poartă în fire nostalgia amorului unic.