Marieta

 

Amicului meu I. Lupescu

S-aprinseseră, pe stradă lămpile licăritoare,
Iar al zilei zgomot mare să muiasă-ncetișor;
Cerul tot s-acoperise de lumină și splendoare
Însă vântul nu-ncetase cântecu-i șnerător.
Marieta, cufundată într-o tainică gândire,
Lângă soba încălzită nu regretă-al vremii zbor;
Pentru dânsa nu mai este farmec, viață, fericire
De când vițiurile negre au făcut-o sclava lor.
Cum? și este cu putința să respiri în astă casă,
Să respiri, când degradarea, ori ce simț curat, măreț
Îl tâmpeste fără milă și în urma ei nu lasă
Decât numai disperarea și al omului dispreț?
Cum? la vârsta ta, copilă, îți vinzi sucul tinereții
La ori care om de uliți, la ori care suflet brut;
N-ai un tată, un prieten să-ți ajute hrana vieții
Sau chiar singură-n abisul degradării ai căzut?
Cum de nu muncești mai bine să câștigi a zilei hrană
Cum de n-ai găsit o pâine în onestele labori?
Cum? mai bine este astăzi să simți traiul tot o rană
Și să fi cu fruntea veșnic inundată de sudori?
Creaturi nefericite, n-ar fi oare mult mai bine
Să muriți sfârșind cu traiul fără chiar să-l fi-nceput?
Când vă piere frumusețea, marfa voastră, către cine
Mai strigați?..... Atunci și omul ca și D-zeu... e mut!

Era tristă Marieta, și pe blonda ei figură
Nici un zîmbet nu lucește: e ca soarele subt nor:
Ce să aibă? de ce plânge? vre-o căință o tortură?
Oare vrea să se oprească pe un drum degradator?
Cu frumoasa-i mână albă un portret din sân își scoate
Și-l privește: este chipul tânărului ce-a iubit.
Și-l iubi odinoară!.... — La iubit? Dar ce?... Se poate
Loc iubirea ca să-și aibă întru-n corp prostituit?
Da: se află câte-o dată creaturi nenorocite,
Care-și caută uitarea și-o găsesc dacă nu mor
În urgiile murdare, în excesele cumplite;...
Vițiul e câte-o dată un azil mângâietor!
Marieta era încă o virgină răpitoare
Când visase amor pe brațul unui tânăr simțitor,
Dar amantul ei murise veștejindn-se în floare;
Ea rămase, purtând veșnic focul tainicului dor.
Și acuma azvârlită în noroiul înjosirii
Uită vremea când, odată, avea sufletul curat,
A pierit din a ei minte tot trecutul fericirii,
Însă, numele ce-n lume l-a iubit, nu l-a uitat!
Contemplând portretul plânge, îl privește și iar plânge,
Amintirea să deșteaptă, sânul ei a tresărit;
Lanțul tristelor regrete inima cumplit i-o strânge,
Iar roșaticile-i buze parc-ar zice: „am iubit!”
Câte alte mii de inimi ca ș-a densei n-au șoptit.