Marinarul

 

De-a marinarului sosire
Se-mprăștiase vestea-n sat;
Bătrînul revenea să-și ducă
Sfîrșitul vieții pe uscat.

Îi rămăsese doar bordeiul,
Copii, femeie, erau morți
Ce trist să fii în lume singur
Și-un doliu-atît de greu să porți!...

Preotul satului adesea
Îl însoțea spre țintirim;
De cei ce nu mai sunt în viață
E dulce să ne amintim!

La masa unei cîrciumi, seara,
El povestea cîte minuni:
Primejdii ce-nspăimîntă mintea,
Și lupte grele cu furtuni...

De la o vreme, marinarul
Trăia mai trist și mai retras,
Și veșnic părea dus pe gînduri,
În ascultarea unui glas...

Era un cîntec de departe,
Un imn de-oceanuri și de mări,
Pe care-l auzea într-una
Ca niște triste aiurări...

Și... într-o zi, simțind că-n viață
Durerea lui nu mai încape,
A luat o luntre, o lopată,
S-a dus – și dus a fost pe ape!...