Martirul

 

O boare caldă mângâie pământul,
Și tot mai argintată pare luna.
Vezi stelele cum, una câte una,
Lucesc mai slab, și-și află-n zori mormântul.

O geană de lumină sus pe coamă,
Clipește-ncet, așa de-ncet clipește,
De parc o vezi și-o simți cum se topește
În negura ce stă pe fire doamnă,

Pe drumul nisipos și umed încă,
Cărarea pipăindu-și cu toiagul,
Încet pășește tremurând moșneagul, —
Sparg cânturi de cocori tăcerea-adâncă.

E-n plină zi acum, în miez de vară,
În zări zăduful fierbe ca o apă,
De-atâta arșiță pământul crapă,
Văzduhul ars îți stă pe piept povară.

Întreaga fire parcă e topită,
Nu-i nici-un vânt, nu-i nici-un semn de ploaie,
Moșneagul, biet, greu trupu-și încovoaie, —
Iar sapa mușcă-n glia-nțelenită.

O, sfânt plin de durere și răbdare,
Cum îți mânjesc ei tâmpla ta albită:
Cad picuri des din fruntea-ți încrețită,
Din ochi-ți slabi cad lacrime amare!

Si tu le-amesteci una cu pământul,
Să plămădești străinilor o pâine!
Ridică însă fruntea ta, bătrâne,
Blestem cumplit să-ți fie tot cuvântul!

Dar tu ridici încet slăbite mâne,
Nu spre blestem, nici spre amenințare,
Cuvântul tău e-o bine cuvântare:
— Nu știu ce vor, o, iartă-li, stăpâne!