Deschide meniul principal
Masca
de Edgar Allan Poe
Traducere de Ion Luca Caragiale



Multă vreme Moartea Roșie bântuise ținutul. Nicicând mai fatală și mai îngrozitoare ciumă. Avatarul ei era sângele — roșala și grețoșenia sângelui. Dureri de junghiuri, amețeală vârtejoasă, apoi sudori peste sudori, și topirea ființei. Pete stacojii pe trup, mai ales pe obraz, denunțau lumii victima, ca lumea să fugă nebună de groază refuzându-i orice ajutor, orice simpatie. Năvala, mersul și sfârșitul boalei — toate în mai puțin de un ceas.

Dar prințul Prospero era fericit, neclintit, cuminte. Când pe ținuturile lui moartea seceră jumătate din locuitori, prințul adună o mie de prieteni voinici și veseli, aleși dintre cavalerii și damele curții, și se retrase cu dânșii într-una din mănăstirile sale întărită cu ziduri înalte și trainice, cu porți de fier puternice. Era o clădire uriașă, închipuirea gustului prințiar, excentric și măreț. Curtezanii, cum intrară, aprinseră mangaluri, arseră fier, și, cu ciocanele lipiră verigele porților, ca să nu se mai poată mișca din loc. Erau acuma la adăpost de orice pornire de disperare din afară, orice ieșire pentru freneziile din năuntru era închisă. Mănăstirea era încărcată cu prisos de toate trebuincioasele; puțin le mai păsa celor dinăuntru de molimă: lumea d-afară facă ce-o ști. Deocamdată ar fi fost nebunie să se-ntristeze cineva; să gândească măcar la rău. Prințul îngrijise de toate mijloacele de petrecere: bufoni, poeți, dănțuitori, muzicanți — frumosul sub toate formele — și vin, vin bun. Toate bunătățile, frumusețile și siguranța înăuntru — afară, Moartea Roșie.

Trecuseră câteva luni de la această retragere; afară bântuia acuma biciul cu cea mai fioroasă turbare; prințul se hotărî să dea un bal mascat de cea mai înaltă strălucire.

Ce voluptoasă arătare a fost mascarada aceea! Lăsați-mă mai întâiu să vă descriu salele balului. Erau șapte — o perspectivă imperială. În multe palate, șirurile acestea de saloane stau în linie dreaptă; când ușile sunt deschise de perete, privirea se poate adânci până-n fundul celui din urmă, fără piedică. Aici era cu totul altfel, cum trebuia să se aștepte oricine de la un prinț al cărui gust foarte pronunțat pentru lucrurile bizare, era destul de cunoscut. Salele erau așa legate una de alta, că nu puteai apuca cu privirea decât numai una. La douăzeci-treizeci de pași era o cotitură repede de unde se descoperea un aspect nou. La stânga și la dreapta, în mijlocul fiecărui perete, o ferestruică gotică, înaltă și strâmtă, răspundea într-un coridor închis, care urma sinuozitățile apartamentului. Fiecare fereastră era de sticlă colorată în armonie cu tonul dominant al decorațiunilor sălii. Așa, aceea care era la marginea din spre răsărit era albastră, ferestrele erau albastre închis. A doua era purpurie cu geamuri tot purpurii. A treia era verde, verzi și ferestrele. A patra portocalie, a cincea albă, a șasea vânătă. A șaptea era din tavan până-n podele în draperii de catifea neagră, care-mbrăcau pereții căzând jos în cute bogate pe un covor de aceeaș stofă și de aceeaș coloare. Numai în această încăpere geamurile nu erau la fel; erau stacojii, ca sângele proaspăt.

În nici una din cele șapte sale, printre ornamentele de aur risipite din destul peste tot, nu se vedea vreo lampă sau vreun candelabru. Nici o lumină de felul acesta. Dar în coridorul dimprejur, la fiecare fereastră, ardea câte un tripod enorm, o flacără puternică: razele treceau prin geamurile colorate și luminau salele într-un chip uimitor. Astfel se produceau fel-de-fel de aspecte sclipitoare și fantastice. În sala dinspre apus, cea neagră, lumina, trecând prin geamurile stacojii și căzând peste catifeaua neagră, făcea un efect sinistru, dând chipului care intra acolo o înfățișare așa de stranie, încât foarte puțini dănțuitori aveau îndrăzneala să puie piciorul în acel colț magic.

Tot în sala neagră, sta atârnat în perete spre apus un ceasornic uriaș de abanos. Pendula se legăna cu un tic-tac surd, greu și monoton. Când minutarul, ocolind cadranul, atingea ceasul, ieșea din plămânii de aramă un sunet limpede și strălucitor, profund și cu totul muzical, de o așa particulară notă și de o așa energie, că muzicanții se opreau din cântarea lor ca să asculte pe a ceasului; o turburare de o clipă înfiora întreaga adunare veselă, și cât vibrau ciudatele sunete, se vedea bine că și cei mai nebuni se-n-gălbeneau, cei mai în vârstă, cei mai încercați își treceau mâna pe frunte, sub care se petrecea o meditare sau un gând îmbătător. Când ecoul se stingea cu totul, o veselie ușoară înviora iarăș pe toată lumea; muzicanții se uitau unii la alții zâmbind de slăbiciunea lor nervoasă și jurau între ei că la o a doua sunare n-or să mai aibă nici o emoție, apoi, după fuga altor șaizeci de minute, care cuprindeau cele trei mii șase sute de secunde ale ceasului stins, sosea altă cântare fatală, și iar aceeaș turburare, acelaș fior, aceleași gânduri adânci.

Era cu toate astea o veselă și strălucită orgie. Gustul ducelui era cu totul deosebit. În privința colorilor și efectelor, mai ales, avea cea mai sigură judecată. Desprețuia așa numitul decorum la modă. Planurile-i erau îndrăsnețe și sălbatice, și concepțiile-i aveau o strălucire barbară. Mulți l-ar fi crezut nebun. Curtezanii lui îl știau aminteri. Trebuia însă să-l asculți, să-l vezi de aproape, să-l atingi, ca să fii sigur că în e toată firea.

El îngrijise în mare parte de decorațiile și mobilarea celor șapte săli pentru bal, și tot după gustul lui personal se întocmise stilul costumelor. Erau desigur niște concepțiuni grotești; ceva uimitor, strălucitor, și picant și fantastic. Erau figuri în adevăr arabești, împopoțonate într-un chip absurd; fantazii monstruoase ca nebunia; erau figuri frumoase, desmățate, bizare o mulțime, uneori grozave, și câte vrei desgustătoare. În scurt era o defilare de visuri care se legănau de colo până colo prin cele șapte saloane. Și aceste visuri se amestecau și sburau în toate sensurile luând coloarea fiecărei săli, și ai fi zis că făceau ele cu picioarele lor muzica, iar cântările stranii ale orchestrei erau răsunetul pașilor lor.


Din timp în timp, se aude sunând ceasornicul de abanos din sala de catifea. La glasul ceasului, totul se oprește, totul tace. Visurile au încremenit pe loc... Dar sonăria se stinge după câteva clipe și deodată o veselie ușuratecă și nestăpânită începe a mișui pretutindeni. Muzica se umflă din nou, visurile încremenite reînviază sbuciumându-se de colo până colo, sub minunatele valuri de lumină colorată ce trec prin geamuri de la flacăra tripodurilor... Dar în salonul tocmai din fund spre apus nici o mască nu mai cutează a-și pierde pașii; noaptea e-n putere; o lumină și mai pătrunzătoare se varsă prin geamurile stacojii, făcând negreala draperiilor funebre și mai înfiorătoare; nesocotitului care pune piciorul pe întunecatul tapet, ceasornicul de abanos îi trimite niște sunete și mai adânci, și mai energice, și mai solemne decât acele ce ajung la dănțuitorii cari se învârtesc nepăsători în sălile depărtate.

În acelea, furnica lumea, acolo era toiul febril al petrecerii. Sărbătoarea era în culme, când se auzi sunetul ceasornicului de abanos — miezul nopții! Muzica amuțește, vârtejul valsului încremenește scurt: tăcere și imobilitate. Acuma sunt douăsprezece bătăi de sunat. De aceea poate mai îndelungată gândire s-a putut strecura în meditațiile celor ce gândeau printre mulțimea veselă. Și poate tot pentru aceea, până când să moară cea din urmă bătaie, câțiva au avut vremea să zărească prin mulțime o mască, până atunci neluată în seamă de nimeni. Știrea acestei arătări nouă s-a răspândit de jur împrejur, producând în toată adunarea o șopteală, o murmurare semnificativă de mirare și dezaprobare, mai apoi de spaimă, de groază și de desgust.

Trebuia fără-ndoeală să fie o arătare extraordinară ca să poată face așa sensație într-o adunare de fantasme nebune precum am descris-o. În adevăr, aproape n-avea margini desfrâul de carnaval al acelei nopți; dar noua mască trecuse peste extravaganța unui Erod, depășise limitele destul de largi ale decorului impus de prințul Prospero. Sunt coarde care nu se lasă atinse fără emoțiune chiar în inimele cele mai oțelite. Chiar la cele mai stricate ființe, deși ele iau și viața și moartea drept o jucărie, sunt lucruri cu cari nu te poți juca. Toată adunarea fu adânc mișcată de prostul gust și necuviința purtării și costumului acestui străin. Era o persoană mare și osoasă, învelită într-un giulgiu din cap până-n picioare. Masca ei înfățișa așa de bine fizionomia unui cadavru țeapăn, că oricât de aproape nu s-ar fi putut descoperi meșteșugirea. Totuș, poate că flușturateca societate ar fi îngăduit măcar, dacă nu chiar aplaudat, această urîtă glumă. Dar masca împinsese lucrul mai departe — era costumată ca Moartea Roșie. Giulgiul îi era pătat de sânge de sus până jos, și fruntea-i largă și tot chipul stropite de îngrozitorul pojar stacojiu.

Spectrul se mișca încet, solemn, ca și cum ar fi voit să-și susțină mai bine rolul, plimbându-se mândru printre dănțuitori. Când prințul Prospero dete cu ochii de el, rămase o clipă înecat de un fior puternic de groază și desgust; dar numaidecât fruntea prințului se roși de turbare:

— Cine îndrăsnește, strigă el răgușit către curtezani, să ne insulte cu o așa ironie blestemată? Puneți mâna pe el! smulgeți-i masca, să știm pe cine o să spânzurăm mâine de creneluri la răsăritul soarelui!

Asta se petrecea în sala despre răsărit, cea albastră. Cuvintele prințului răsunară tare și distinct până în fundul tuturor celorlalte saloane — prințul era un om voinic și aspru — muzica tăcuse la un semn al lui. Curtezanii palizi, la cuvintele prințului, deteră să facă o mișcare către străin, care le fusese o clipă sub mână și care acuma înainta către prințul cu pasul sigur și măreț. Dar îndrăsneala smintită a străinului, insuflând o teamă nedefinită tutulor, nimeni nu cuteză să-l atingă, așa că fără piedică el trecu aproape pe lângă prințul. Mulțimea se grămădi către pereți, dându-se înapoi și lăsându-i cale deschisă; masca porni înainte cu acelaș pas solemn și măsurat, care de la-nceput o caracterizase: din camera albastră în cea purpurie, din aceasta în cea verde, din cea verde în cea portocalie, apoi în cea albă, în cea vânătă, înainte chiar de a se face vreo mișcare hotărîtă pentru a-i opri pașii.

Atunci, prințul Prospero, smintit de turbare și de rușinea mișeliei sale de o clipă, porni grabnic prin cele șase saloane, neurmat de nimeni, căci o groază de moarte apucase pe toată lumea. Prințul ținea în mâna-i ridicată un pumnal și se apropiase la trei pași de fantasma care se grăbea să nu fie ajunsă. Când masca fu în fundul sălii de catifea, se-ntoarse deodată față în față cu acel ce o urmărea. Un răcnet sfâșietor se auzi... pumnalul alunecă ca un fulger pe tapetul funebru, pe care apoi se prăbuși trăsnit prințul Prospero.

O grămadă de măști, apucate de îndrăsneala nebunească a desnădejdii, se repeziră în salonul negru. Necunoscutul sta ca o stană de piatră drept și nemișcat sub umbra ceasornicului de abanos. Năvăliră toți asupră-i, dar toți fură sugrumați de o groază fără nume când simțiră că sub giulgiul sângerat și cadaveroasa mască, pe care le prinseseră cu o așa supremă energie, nu se găsea nici o formă palpabilă.

Atunci cunoscură că le stă în față Moartea Roșie... Le sosise pe furiș ca un tâlhar de noapte. Unii după alții căzură grămezi prin salele de orgie, inundate de o rouă sângerată, unul câte unul se stinse în postura ultimelor cărceie. Și viața ceasornicului de abanos se stinse împreună cu viața celui din urmă dintre veselii tovarăși. Și besna, și ruina și Moartea Roșie puseră asupra totului călcâi de stăpânire fără de margini.