Meditația VI: Înserarea
Bradul cel mîndru se înceată în munții Carpați. Norii se joacă cu al lui mlădios creștet și zefirul înundează verdeața de la tulpina lui cea nestrămutată. Pleopul cel argintuit fîlfîie ale lui late frunze. Zgomotul vîlcelii face să se auză falnicile sale vărsări în conrăspunzătoarele văi și spumegînd se prăvălește din rîpă în rîpă pînă la trufașul rîu. Undele Prahovii coboară toată varietatea cerului în adînca prăpastie, și șerpuind, abia albesc subt o neagră stâncă ce le înghite nencetat. Soarele, rușinat și rănit totdeodată de frumusețea interesantei, bălaiei lune, neputînd sta față dulceții acelia ce totdauna fuge de dînsul, s-ascunde dinainte-i, lăsîndu-i numai lumina ce-i este dator; și măreața fecioară, împotrivindu-se negrului întunerec al nopții, cu un pas lin, pompos și plin de dulceață, se înalță din orientul său. Încă se văd sîngeraticii munți de aburi, înrubinați de murindul foc al soarelui, cînd Vinerea, repezită peste orizon în toată strălucirea ei, se înrivală cu dumnezeoaica cinstii. Neputincioasa noapte, răsipită, nedestoinică a se împotrivi biruitoarei ei, își ascunde învinsele-i umbre și subt cel mai mic copăcel.
O, înalte lucrări, secreturi grozave, ce, puse înaintea curiozității noastre, ne fermecă simțirile numaidecît ce îndrăznim să le judecăm...
Mare Dumnezeu! de ce nu poci, lăsîndu-mi pămînteasca haină, împreună cu conurile, pă astă rece stîncă, ca un fulger meteor să zbor prin ăst hrănitor văzduh în lăcașul fericirii, și slujind împrejurul scaunului tău, să privesc d-acolo luptile vînturilor, armonia sferilor și tot ceea ce visez aici?
Iată ceasul în care fiul morții sună al său plumbos sceptru și își întinde ocrotitoarea-i mantă peste asudatul muncitor. Asta este ceasul în care al meu suflet deștept, căutînd p-al său stăpîn, se ațintă într-o lume care ochilor nu este iertat a vedea. Acum eu, pînă a nu-mi da încă somnul, plata ostenelilor de ziua, viu singur în astă înălțime, ca să-mi fac religioasa închinăciune către al meu ș-al totului Dumnezeu pe ast răcoros creștet al globului, viu singur a-mi face datoria către stăpînul meu...
Misterioasă putere, ce vii a-mi deschide drumul, prin care sufletul meu zărește p-al său Creator! Tu ce-mi spargi norul care mă desparte de dînsul! Dă pînă în ale lui auzuri sincerile-mi mulțumiri de bunurile ce-mi dete pînă acum, și fierbintele rugăciuni a mi le da și pă viitor...
Părinte, tu, ce luminînd întunerecul nesimțirii, spărgînd adînca tăcere a haosului, formași ast pompos univers, numai pentru a cuvîntului fericire! Tu, ce, depuind în focoasa-mi simțire raza duhovniceștii lumini, îmi arătași în tot lucru al meu simbol! Priimește din a ta înaltă lăcuință recunoștința ce mica-ți ființă îți trimite de viața ce i-ai dat! Priimește slaba strigare a tarei credințe ce îți înalță din astă singurătate cu apusul unui soare din care îi dăruiși! Priimește respectul cu care șoptește numele tău!...
Iată ceasul în care, zburînd pe aripile credinței mele, ajung față în față a întîmpina nevăzuta, dar de față în ochii-mi putere ce mă face a trăi!...
Bun stăpîn, tu, ce pentru a mea fericire lucrași atîta! ține a mea întregime, ce din rărunchi, pentru a sa nelipsâ, mulțumiri, adînci recunoștințe îți trimite. Lucrul, simbolul ființii mele! priimește din a ta înaltă lăcuință recunoștința ce mica-ți ființă rezemată pe astă piatră îți trimite din viața ce i-ai dat. Priimește slaba strigare a tarei credințe care îți trimite între apusul și răsăritul astor două îndreptătoare făclii ce-i dăruiși.