Meditația XII: Declarația

 

Verde pînză însmăltează răcoroasele dealuri. Trufaș, stejarul, ca un împărat al arburilor, fîlfiie amerințător. Luna, ca o insulă de flăcări, izbește plină în albitele unde ce o împart înzgomotate. Stelele toate, nestrămutate, păzesc armonia ce li să hotărî...

Iată una pică! Fi-va doară a mea?...

Coboară-te, negru meteor! strivește-ți nenorocitul!...

Dar ce! un nor se înalță de-a dreapta-mi. Negru ca un munte de plumb, îneacă luna! Înfulgerat de trăsnete, tună și răstună în bolțele d-aramă. Tună, și c-acele din iad organe, lung răzbubuie în munți. Eco le-nsoțește și, ca urlet de cutremur, răsurlă în pieptu-mi obosit!...

Cădea-va el pă mine? Cază, că eu îl primesc! Dar ce glas s-aude?... Un cobitor mister mormăie în uriașa stîncă...

„Destul! îmi zice, lasă vinovatele gînduri.” Trebuie să-l ascult? iNu! nu, împelițat mister! ăsta e norul ce mă ține în astă vină! ăsta e, și trebuie să se sparg-odată! Dincolo de el e luna-mi, și eu trebuie să-l despic! Mă duc! Dar ce! trăsnet dodată scapă din tartara negură, înnemerit izbește în cremenea stîncii, cu trosnet o sfărâmă și iat-o în bucăți...

Pă mine ochea ast trăsnet!...

Fie! cremenea vecină să sfărâmă, dar hotărîrea-mi, mai tare decît ea, rămîne nestrămutată! Ca Marț înfuriat alerg să-mi omor răstriștea! Astăzi, dar astăzi negreșit, precum o soartă de Tantal, astăzi, sau călcînd iadul ce mă-neacă gust cerul cel adevărat, sau ca acel obraznic Gigant găsesc vecinicul Tartar, – mă duc!...

Ei bine, iată am ajuns, iată ceasul, iată cerul, iată iadul, vai! fiori din unghii pînă-n creștet mă petrec numaidecît! Mai nesimțitor decît trăsnită stîncă, rămîi încremenit!...

Ceasul e aproape a trece, și eu, slab, fără putere... cer ajutor...