Memorabilul focului mare
| Memorabilul focului mare de Anton Pann |
Memorabilul
Focului Mare
întâmplat în București
în zioa de Paști, anul 1847,
Martie 23.
descris
de
Anton Pann
ediția a doa
București
În Tipografia lui Anton Pann
1854
Vai ce vedere! ce groază-vie!
Ce biciu de pară, urgii cerești!
Ce jale mare! ce sărăcie
Cazu odată pe Bucureșci!
Martie-n doă-zeci și trei zile,
Paștile sfinte când se serba,
Când tinerimea, copii, copile,
Sta'n haine nouă ce se schimba,
Când fie-care după'nviere
C'ăn a sa casă era culcat
De obosire, de priveghere,
Gusta odihnă ne îmbrăcat
Când negustorii pe slugi lăsase
Cu părinți, neamuri, a se vedea,
Că la zi mare se'mprăștiase,
La bolte nimeni nu mai gândea
Când bătu'n turle unsprece ceasuri
S'a-nceput toaca a răsuna
De prânzul zilei mulțime glasuri
La sfânta slujba cema, 'ndemna
Când mergea unii spre'nchinăciune
Și alții înca dormea'n somn greu,
Foc izbucnește cu viiciune,
Înalță flăcări ca curcubeu
Și cum austrul se'ntărâtase
Cu groază vie îl întindea,
În depărtare peste zeci case
Asvârlea flăcări și aprindea
Sfântul Dimitre nu s'aprinsese
În preajma-i focul încă ardea
Și Bărăția o cuprinsese,
Ca un balaur o mistuia
D'aci la Vergu se văzu'n pripă
Prin tot ocolul grozav aprins.
D'aci Lucacii ca într-o clipă
Și Udricanii ardea ne stins
Apoi se ntinse ca o fâșie
Până la Delea spre răsărit,
Ș'alta fâșie cu vrăjmășie
Spre miază noapte mergea cumplit.
Biserici sfinte făcute bine,
Palate, hanuri, de rând ardea,
Lipscani, bolte de mărfuri pline
Focului pradă toate cădea
Sfântul Gheorghe, han ca cetate,
Cu'mprejurare de zid înalt,
Bolți doă rânduri înfrum'sețate
Încat ca dânsul nu era alt.
Al cărui clopot d'asupra nopții
Cu acel foarte uriaș glas
Din prejur focul și'n oraș morții
Era vestite'n clipa de ceas
Acuma pentru din urmă oară
Iși scoase glasul la acest foc,
Că alui pară în turn cum zboară,
Îl și patrunde aci pe loc.
Ș'așa cela ce vestea focul
În cea din urmă de foc s'a ars,
Ce vestea morții, viind sorocul,
Că toate, moarte și ea a tras.
Iată dar, morții toate's supuse!
Nimic nu-i vecinic p'acest pământ!
Eri monumente vedeam stând puse
Ș'azi nicăirea de tot nu sunt.
Sfântul Gheorghe, acest han mare
Era mai bine să nu fi fost,
Decât s'ajungă la fie-care
Nădejdi deșarte de adăpost.
Că'n el se stinse negustorime
De sumă mare avut arzând,
Aci'și pierdură starea mulțime
Și scăpătară'ntr'un ceas pe rând.
Toți brașovenii, bogasierii,
Și postăvarii s'au fript, s'au ars,
Și mai cu seamă sunt librierii
Pagubi simțite care au tras.
Fiind că târgul spre'asigurare
De foc, într'nsul tot iși bagă,
Și'n răzmirițe pentru scăpare,
În el să intre toți alerga.
Precum s'acuma văzând că focul
Turbat începe a se roti,
Apuc, car marfa și umplu locul,
Gândind că'ntr'nsul o vor scuti.
Dar, vai! zădarnic se osteniră!
Le fu nadejdea făr'de folos!
Căci aici toate se mistuiră
Și fir de ață nimeni n'a scos.
Ce poate zidul, ce poate omul!
După cuvântul proorocesc
Când o cetate n'o păzi Domnul,
Deșert l-e truda câți o păzesc.
Așa și'n alte biserici, hanuri,
Scoțând din case câți au cărat,
Tot cu aceleași de scăpări planuri,
Nimic asemeni nu s'au scăpat.
Lucaciul falnic, mahala mare,
Clădiri frumoase pe al său drum,
Și'o biserică din cele rare,
Făcută nouă abia acum.
A cării turle prea înălțate
Ș'acoperite num'a fier blond,
Cu osebire 'nfrumusețate,
Ca niște cupe formate'n rond,
Ca o făclie de sus din turle
Prin zalojele cum lua foc,
Podoabe scumpe, averi și scule,
S'a topit toate aici pe loc.
Două-spre-zece biserici toate[1]
Acest balaur a inghițit,
Nimic din gura'i n'a putut scoate,
Până și clopot a mistuit.
Că focul care se înălțase
Și se suise până la nor,
Plecându-l vântul, tot de mari case
Își izbea vârful într'al său zbor.
Și ca fosforu'n iuțeală mare
Pân'să vezi casa de s-a aprins,
Ca praf de pușcă din scăpătare,
Pe clipa para o au și lins.
Răzbea prin pivniți adânci, bolțite,
Cu spirt și vinuri, buți aprinzând,
Ardea cu fierberi înclocotite,
Mulțime case și înotând.
Unt-de-lemn, seuri, rezerve strânse,
Product tot felul în magazii pus
Belșugul focul pe loc frânse,
Scumpete, lipsa'n toate-au adus.
Aceste 'nsuma tot deodată
Cum s-aprinsese înflăcărat,
Vedeai o pară ne precurmată
Curgând ca râul cel turburat.
Tot orizontul se înnegrise
De fumuri multe ce izbucnea,
Zbura în zare mărfuri aprinse,
Hârtii, materii pe sus pornea.
Și'n nori ca zmeii șerpuia roate,
Văzduhul parcă vedeai arzând,
Și prefăcute cenușe toate,
Venea ca ploaia pe jos picând.
Nu e în stare condeiu să scrie,
Nu poate gura a le rosti
Ș'întocma toate să le descrie,
Vrând către altul a povesti.
În două ceasuri ard mii de case,
Toate cenușe se prefac, cad,
Tot Bucureștiul se'nflăcărase,
Cazuse parcă întreg în iad.
Fugea cocoane fără putere,
Cu prunci în brațe, amar plângând,
Lasă scumpeturi, scule, avere,
Viața să-și scape numai vrând.
Cuprinși d'odată, fără de veste,
D'acele flăcări ce se'nalța,
Desculți de fugă barbați, neveste,
Neavând păs nici a se'nalța.
Căci focul grabnic nu le da vreme
Nici să-și îmbrace ai lor copii,
Câți intră'n case făr'a se teme.
Aici îndata au ars de vii.
Ast-fel de jale d'a fost vr'odată
Nu să gasește scrisă în cărți
Mulți nu putură să fugă îndată,
Iau cuprins focul din patru parți.
N-avea pe unde din foc să iasă
Aici îndată îi cotropea,
Priveai cu jale din altă casă,
De milă, pieptul ți se rupea.
Vedeai pe omul că arde, piere,
Și de viu focul îl îngropa,
Și n'avea nimeni vre-o putere
Să intre'n flăcări de a-l scăpa.
Pe poduri, uliți, înota focul,
Pe om din fugă îl aprindea,
Cenușă, fumul de prin tot locul
Îi orbea ochii, nu mai vedea.
Era greu foarte a sta'npotrivă
Grozavei furii acestui foc,
C'acea furtună ne milostivă
Suflă puternic, nu stă pe loc.
Scânteia mică, ca o sageată,
Pe pomul verde cum o lipea,
Copac gros, mare cădea îndata,
Pe clipa'n două jos îl rupea.
Mistuia totul, pătrundea fierul,
Țărâna, pietre, zidiri topia,
Pornise parcă urgie Cerul
Să arză totul și foc stropia.
Acum vrea parcă Dumnezeirea
Cu foc pământul a'l curăți,
Și cu venirea-i pe omenirea
Cea nesupusă a'mpărăți.
Acuma parcă era să fie
Județul lumii, precum e scris,
Al cărui ceasul nimeni nu-l știe
Precum chiar Domnul rostind a zis.
Uimită lumea uită de toate,
În desnădejde tot alerga,
Uită că Cerul într'un ceas poate
Să-și verse mila de'l va ruga.
Înalta Doamnă cea prea duioasă,
Mergând îndată, a pus pe cler,
Rugând d'odata evlavioasă
Să îmblanzească pe sfântul Cer.
Și pe când clerul citea litanii
Și pentru milă pre Sfânt ruga,
Atunci poporul facea metănii
Și'nălțând ochii spre Cer striga:
Vai, nouă, Doamne! vai nouă, sfinte!
Revarsă-ți mila, nu te'ndura!
Aceste ș'alte de rugi cuvinte
Cu lacrămi crunte toți murmura.
Prințul călare cruciși tot locul
Într'o suflare inconjura
Aci da planuri să stingă focul,
Appoi îndata'ntr'alt loc era.
Dreapta și stanga pompieri, miliții,
Să curme focul, tot dobora,
Cu instrumente cârma poliții,
D'o parte ș'alta sta, apăra.
Și prin comanda cea înțeleaptă
Ce o da Prințul către pompieri,
Feriră stânga și partea dreaptă
D'acele flăcari cu mari puteri.
Ș'a lasat focul să se împingă
Încotro vântul îi poruncea,
Și ca pârjolul făr'să se stingă,
Mergea 'nainte cum îi plăcea.
Ast-fel se duse potop de pară,
Ca un balaur mâncând semeț,
Până'n câmpie, la vii afară
Ș'aici se stinse, neavând nutreț.
Speriata lume se amețise,
Nu știa unde să facă pas,
Bărbați, neveste, se răspândise,
Copii pierduse în acel ceas.
De unul, altul neavând știre
De's cu viață sau au ars
Umbla pe drumuri toți în uimire
Copii și mume țipa cu glas.
Goi, fără haine, cum se'ntamplase
Din somn îndată atunci sculați,
Cei mai mulți încă nici nu mancase,
Umbla de foame ca leșinați.
C'astfel de iute mergea pârjolul,
Cât fugea numai de mâini cu prunci,
Nici bani, nici haină, nu dă pas zorul
Să se întoarcă să ia atunci.
Fugea la margini, la câmp afară,
Fiește-care'ncotro vedea,
Că de vânt mare, de foc și pară
Să scape vr'unul numai gândea.
Sosind și seara cea răcoroasă
De frig ca varga toți tremura
Cădea pe calea ce pulberoasă
Mai vrând truda a'și ușura.
Mulți bolnăviră, mulți și muriră,
De frig, de groază, de'nspăimântări,
Mulți multa vreme'n firi nu'și veniră,
Umbla'n uimire de întristări.
Câți se crescuse în bogăție
Și ne avere n'au pătimit
Acum să crează la sărăcie
Îi duce soarta cum n'au gândit.
Îți era jale privind persoane
Ce mai'nainte galant purta,
Acuma zdrențe lua cucoane
Punea asupra'și, nu se uita.
Cei ce odată avea din masă,
Să dea și altori mulți a manca,
Flămânzi acuma și fără casă,
N'au capul unde a și'l pleca.
În loc de jimble, galante mese,
Acuma vrea pâine și n'o gasea,
Că pregatirea de Pasti arsese
Și bani, moneda, la mulți lipsea.
Aceasta jertfă, această jale,
Privind'o Prințul c'ochi umilliți,
O sumă mare din ale sale
Sloboade pentru nenorociți.
Ș'asa se'ndeamnă întreaga lume
Cu indurare a se porni
Și ajutoare din țară sume
Și din parți alte mii a veni:
Deci, ca un tata pornește, 'mparte
La sărăcimea ce suspina,
Și la streinul a făcut parte,
Ca și pe fiul a'l îmbuna.
Și cu aceasta milostivire
Din mii de fete lacrămi a șters,
A căror rugă de mulțumire
Ca o tămâie la Cer a mers.
Trăiasca Prințul Iorgu Bibescu,
Mii de familii din guri rostea,
Trimită-i viața de sus Cerescu
Pe tronul țării mulți ani să stea.
Acest foc mare de'nspăimântare,
De care tremur orcând gândind
Fie de obște în neuitare
Ăst memorabil al său citind;
Și cu veghere fiește-care
În curte'n casă și or ce loc
De tot d'auna cu pază mare
Să-și facă treabă umblând cu foc
Să dea poruncă la slugi în case,
Cum și la însuși ai săi copii,
Nici lumânarea să nu o lase
În orce parte, ca pe câmpii.
Să aibă'n grije pe toata luna,
Sau mai des coșul a-l mătura,
Și de pericol de tot d'auna
Proprietatea'și asigura.
Cei ce prin cuhnii gătesc mâncare
Ș'umbla cu unturi ceva prăjind,
S'aibă porunca de paza mare,
Să nu s'aprinză, ne îngrijind;
Când iar țigar'aprinde neștine,
Să n'o azvârle cum o fuma,
Ci s'o stingă cum să cuvine.
Vre-un pericol a nu urma.
D'aste puține aicea scrise,
Pentru acei ce'aud și'ascult.
Or de mii vorbe și sute zise,
Or numai d'una ințeleg mult.
Note modifică
- ↑ 1. Sfântul Dimitrie din Metohul sfintei Episcopii Buzăului;
2. Biserica Domnească din curtea veche;
3. sf. Antonie de la Pușcărie;
4. Bărăția;
5. sfântul Gheorghie vechiu;
6. sfântul Gheorghe nou;
7. sfântul Mina din Mah. Stelea;
8. Vergu;
9. Udricani;
10. Lucaciu;
11. Ceauș Radu;
și a 12 sf. Stefan; iar Mahalalele arse se numără 13.
În urmă însă din aceste Biserici numai doă a rămas cu de săvârșire stricate, adică: Biserica sfântului Antonie din mijlocul Pieții și Sf. Mina din Mahalaoa Stelii; Precum și Hanul sfântului Gheorghie cel nuou; iar cele lalte toate, s'au inființat la loc care mai frumoasă, care mai simplă; Asemenea și Bolțile și Casele toate, afară din Mahl. Lucaci, care până astăzi stă ruinată, și numai Biserica s'a făcut la loc tot în forma cea din tâiu și mai cu de osebită comoditate, contrebuind fii ai acelorași Ctitori, și toți Mahalagii, cum și alți Boeri și negoțători evlavioși, prin îndemnul și stăruirea dinpreună și cu ajutorul Părintelui Ioann Sachelarie Călărășanul, care și până astăzi nu contenește a da și a osteni cu ne preget cum și a îndemna pe fiecare spre a împlini cele delipsă împrejurul sfintei Biserici.